0
9 comments

Marţi, 4 mai 2010. Tot Parcul Carol era duminică bântuit de „pufuleţi de plop” (dar erau ghemotoace de vată ai altor copaci, necunoscuţi mie), în aer, pe apa lacului, pe alei, îţi intrau în nas sau în ochi, dar nu te supărai – din contră, conştientizai că poţi să intri într-o lume opacă, rarefiindu-se claritatea luminii zilei, să intri în penumbra dintre două lumi, sau în capcana secundelor care fac diferenţa dintre trecut şi viitor. Pufuleţii de vată primăvăratică ar putea da de gol stafiile trecutului, în orice caz, dacă ne-ar urmări, s-ar aşeza pe făptura lor de aer şi le-am vedea conturul… Stafiile trecutului? Nu scap nici azi de tema cazului turnătoriei scriitorilor români care au făcut puşcărie politică, discreditaţi azi pentru turnătorie (la 20 de ani de la Revoluţie) şi nici o clipă lăudaţi că au fost opozanţi ai regimului comunist, motiv pentru care au fost condamnaţi la ani de puşcărie politică.

Am încercat în zilele din urmă să atrag atenţia asupra limitei principiilor morale şi asupra ilegalităţilor comise în cazul Adrian Marino. Asupra faptului că eu nu pot să-l acuz până la capăt de turnătorie pe cel care a făcut puşcărie politică, şi după eliberare a turnat din obligaţie – am luat cazul Adrian Marino. Conform noii legi a deconspirării, în instanţă e condamnat numai cel ce a produs prejudicii celui turnat. Las la o parte faptul că documentele apărute în presă din dosarul (dosarele) lui Adrian Marino de la Securitate sunt ilegal scoase de la CNSAS, că nu există nici o decizie a CNSAS că Adrian Marino a colaborat cu Securitatea, şi cu atât mai puţin nu există o sentinţă în acest sens a vreunei instanţe. S-au încălcat, astfel, şi principii morale (să aduci acuzaţii isterice, gen Mirela Corlăţan, cuiva, după ce frunzăreşti un dosar de la Securitate) şi ilegalităţi (odată ce aceste documente nu pot fi scoase în presă decât după ce se dă o decizie a CNSAS şi a instanţei asupra vinovăţiei de turnător a celui incriminat, pentru a nu-i aduce prejudicii publice, ce nu mai pot fi spălate în şapte ape, dacă nu se confirmă). Dacă aveţi timp, vă invit să citiţi Comentariile apărute pe acest blog / site la zilele de 1, 2 şi 3 mai, nu e nevoie să vă mai dau linkurile, mergeţi direct la titluri, pe pagina 1. Le mulţumesc tuturor celor care au intrat în discuţie. Complexitatea fenomenului deconspirării atinge culmi de nebănuit. Am primit azi şi un articol de la scriitorul Ion Lazu (în fotografie; el e cel ce a instalat plăcile memoriale pentru scriitorii români, remarcabilă iniţiativă) pe tema turnătoriei lui Adrian Marino. Vă invit să-l citiţi, e poziţia unui scriitor încercat de destin, daţi click pe: Cazul adrian marino pt LIS.doc. (şi daţi iar click pe dreptunghiul apărut). După ce l-a scris şi mi l-a trimis (fiind foarte catranit ca toate se duc de rapa, inclusiv  ultimele repere morale. In ce lume traim, ca orice om poate fi banuit ca ar fi facut pactul, totul pare verosimil, mi-a scris pe e-mail), Ion Lazu a vrut să nuanţeze subiectul – îl lăsăm deocamdată aşa cum e. Adrian Marino e unul dintre sutele de scriitori încarceraţi politic! Adică a scriitorilor care s-au opus regimului comunist, au făcut puşcărie politică şi, după eliberare, unii au turnat (sau poate toţi, cei mai mulţi au intrat în mormânt cu acest secret al lor), fiindcă au fost obligaţi de sistemul comunist. Vă rog să citiţi lista scriitorilor încarceraţi întocmită de acelaşi Ion Lazu, e vorba de 403 (dar lista poate continua, trebuie identificaţi toţi!). Vă vine să credeţi? 403! Daţi click pe http://www.uniuneascriitorilor.ro/Lista_Memorial.html Îmi imaginez că domnul „Miron” (care a intervenit, tot mai informat, pe Comentarii, aici), nu-şi va scoate pălăria în faţa atâtor scriitori care au fost încarceraţi, fiindcă s-au opus regimului comunist, ci va spune imediat – cum, atât de mulţi scriitori turnători? Îmi este imposibil să mai aduc argumente morale în favoarea celor care au făcut puşcărie politică, în numele respectării unor idei, opţiuni, principii! E dezastruos pentru memoria colectivă românească, azi, după 20 de ani, că fostul puşcăriaş politic e judecat numai prin prisma turnătoriei de după eliberare, şi nu e arătat drept opozant, rezistent, disident anticomunist! Voi reveni pe seama acestui memorial al scriitorilor încarceraţi.

Lucrurile sunt al naibii de delicate. Cine ne permite nouă să-i judecăm pe foştii puşcăriaşi politic, scriitori sau nu (dar sigur „duşmani ai comunismului”, odată ce au fost condamnaţi)? Habar nu avem de infernul prin care au trecut. Câţi dintre noi ar fi rezistat? Faptul că după eliberare au dat declaraţii la Securitate e egal cu zero în faţa suferinţelor îndurate (nu-i mai pun la socoteală pe cei care au murit în puşcăriile politice). Faceţi-vă timp şi citiţi numai câteva mărturii, apărute zilele trecute (îi mulţumesc doamnei Clara Aruştei pentru semnalare, eu le citisem), daţi click pe: http://www.adevarul.ro/locale/galati/Exclusiv-_Drama_unui_fost_detinut_politic-_-A_fost_ca_la_Auschwitz-doar_ca_nu_ne-au_gazat_0_255574508.html sau pe http://www.adevarul.ro/locale/galati/Marturisirile_unui_fost_detinut_politic-_-Ma_bateau_cu_furtunul_de_cauciuc_pana_lesinam_0_251374935.html (înlăuntrul acestor articole aveţi şi alte trimiteri, daţi click pe titlurile în albastru, activate, la alte mărturisiri care te îngrozesc; mereu m-am întrebat: ce fel de popor suntem, dacă am produs atâţia torţionari comunişti în puşcăriile politice şi apoi, după Revoluţie, am produs atâta nesimţire, să nu avem compasiune pentru cei daţi cu capul de pereţi de destin, care după ce au fost eliberaţi, au dat declaraţii din obligaţie la Securitate).

Sincer, mi-a fost mai greu când am fost atenţionat de scriitori că Adrian Marino a dus colaborarea sa cu Securitatea la extrem (fiind cooptat în DIE, azi, SIE, e clar că poate fi considerat şi spion – e rău că a fost spion?). Nichita Danilov şi-a amintit că a luat un interviu unui alt puşcăriaş politic, Petru P. Andrei, fiul savantului Petre Andrei (azi Petre Andrei, sociolog-filozof, profesor universitar şi politician, poartă numele unei Universităţi particulare la Iaşi, el a fost persecutat şi s-a sinucis în 1940; universitatea a fost înfiinţată de fiul lui). Petru P. Andrei, care a murit în 2002, întemniţat politic şi el, i-a declarat lui Nichita Danilov (interviul l-a publicat când ziarele nu aveau pagină online) că ieşeanul Adrian Marino (arestat la Iaşi pentru manifeste anticomuniste, era membru al tineretului ţărănist) era agreat de gardieni şi că datorită turnătoriei lui din puşcăria politică au fost arestaţi 39 de studenţi! Acuzaţia e extrem de gravă, dar n-a avut nici un efect atunci când a fost publicată în ziarul ieşean, pe atunci Adrian Marino era în viaţă. Aveam obligaţia să consemnez această gravă acuzaţie, aflată în interviul cu Petru P. Andrei, luat de Nichita Danilov (semnalez foto, cu această ocazie, coperta ultimei cărţi a lui Nichita Danilov, apărută zilele acestea). Cât adevăr există în ea? Şi-au plătit foştii puşcăriaşi politici poliţe între ei? Fiindcă un alt scriitor, Tudor Octavian are altă impresie despre comportamentul lui Adrian Marino (a apărut în Evenimentul zilei, şi răspunde acuzaţiei lui Mircea Dinescu că Adrian Marino a fost turnător): „Dinescu nu e procurorul naţiei. Ceea ce face el este contraşantaj. Eu ştiu de la vărul meu, Mihai Săndulescu, care a fost deţinut politic la Aiud şi Canal şi coleg de celulă în închisoare cu Marino, că i se spunea «Seniorul » de către deţinuţi”. Va trebui să judecaţi singuri. De fapt, avem dreptul să-l judecăm pe un puşcăriaş politic? N-ar strica să avem mai mult respect faţă de încarceraţii politici ai comunismului? În condiţiile în care torţionarii ne dau şi azi lecţii de morală, tare îngrijoraţi că victimele au… turnat?

PS. Domnule „Miron”, vă prindeţi urechile în chestiuni legate de viaţa culturală din Vrancea (unde eu am trăit 15 ani, din 1975 până după Revoluţie; mai ales cea literară). Reaua-credinţă arătată şi de ziariştii de scandal de acolo nu conving, vă rog să mă credeţi, cunosc în amănunt ce s-a scris despre cazul Puiu Siru, ce răspunsuri avea Puiu Siru (care n-au apărut niciodată, deşi a cerut drept la replică) şi ce interes aveau toţi să-l compromită, incomod cum era pentru toată lumea. Ce tot bateţi câmpii cu poliţia politică făcută de Puiu Siru (Paraschiv Usturoi), n-a avut nimeni de suferit – şi pe plan local, vă daţi seama că nu se iartă unul pe altul, ştiu exact cum se împart indulgenţele. Nu vă supăraţi, sunteţi depăşit de subiect. Când scrieţi că i-a turnat pe bieţii activişti culturali din câmpul literaturii, mă apucă jalea. Unul dintre cei turnaţi (altfel, poet vrâncean răsfăţat de toate regimurile, talentat), D.P. scria pluguşorul anual pentru PCR şi publica permanent în presa locală poezii dedicate partidului măreţ şi lui Ceauşescu… Nu vi se pare că aţi intrat pe un teren caraghios? La fel au păţit şi ziariştii locali vrânceni. Îmi imaginez că sunteţi un cotizant, pus să stricaţi imaginea celor ce vă cred.


Like it? Share with your friends!

0
9 comments

9 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Rămănând în Bucureşti şi duminica, am dat curs unor prieteni de facultate şi am mers la Băneasa (pădurea), m-am lăsat dus acolo şi nu mi-a părut rău. De fapt, lângă pădure, aveau un teren cu cireşi şi nuci. O livadă la margine de Bucureşti. E minunat să parchezi maşina într-o livadă şi să faci un grătar, să stai de vorbă! Mi-am adus aminte de câteva versuri: „stăteam cu sora mai mare în ogradă/şi puneam, peste carbid, cînd începea să fiarbă, în/pământ, o cutie de conservă/goală şi apropiam cu grijă de gaura ei un chibrit aprins: poc!/aoleu, săriţi, striga bunicul, boşorogit, abia/întors, iar, de la război,/trezit din vis, săriţi, vin turcii (aşa le încurca el, să ne tăvălim de râs)” Colega soţiei a observat că în faţa mea aveam câteva file cu notaţii făcute. Deci, nu pe de rost spuneam aceste versuri, dar important că le aveam sub forma unor fişe, la mine. Nu mai spun câte comentarii a stârnit aceste vesruri: fiecare făcuse aşa ceva în copilărie. Nu erau lucruri neauzite, dar faptul că le auzise acum, sub forma unor versuri, le stârnise destule amintiri. Nici nu vă puteţi închipui ce pot stârni unele versuri (mai ales cele care transmit ceva), şi deasupra zburau aviaoanele dinspre aeroport: „aşa spunea ţiganul, acasă, Pirandei: „azi am văzut o hamsie foarte mare”- a zis cineva.” Am făcut fotografii. Acasă, mă aştepta revista „Vitralii” cu o surpriză: poemul ELENDORA şi alte poeme de ale mele. Cineva deci, între timp se gândise la mine. Cum, acum şi eu mă gândesc la voi toţi şi vă aştept ca visele să vă fie împlinite. Altfel, la ce bun o oră din noapte în care să nu simţi că cineva se gândeşte la tine… şi îţi caută cuvântul „şi arată cu degetul la ceruri (cu…/cu? dar ce, eu ştiu?”(îşi uda bunicul:LIS)

  2. Mă uimiţi în continuare, domnule Tudor Cicu, n-am mai pomenit un asemenea cititor al meu, scriitor-critic, de maximă bunăvoinţă (sper să vă ţină ani buni de aici înainte simpatia). Sunteţi chiar un om fericit, după întâmplările pe care le relataţi.

  3. Apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu

    [aparut in Curentul, 4 februarie 2010 http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010020539522/Actualitate/Fiica-lui-Cezar-Ivanescu-Mircea-Dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant.html%5D

    Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc că Cezar Ivănescu a murit în condiţii tulburătoare şi suspecte, pe 24 aprilie 2008.
    Decesul s-a produs din cauze necunoscute încă, la două zile după o intervenţie medicală banală, programată şi garantat modernă şi neinvazivă. Poetul a fost conştient până la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15, şi a vorbit şi s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.
    Toate circumstanţele şi documentele legate de intervenţia chirurgicală care a provocat decesul sunt în continuare ascunse cu obstinaţie de toate instituţiile abilitate să răspundă cu transparenţă solicitărilor legitime ale familiei de a afla adevărul (IML „Mina Minovici“ Bucureşti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judeţean Bacău).
    Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declanşat de o „sursă“ – rapid-şi-gălăgios-autodivulgată, printr-o instituţie media (agenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu NewsIn, parte a Grupului Realitatea-Caţavencu), Cezar Ivănescu a fost livrat linşajului public. „Sursa“, conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul Realitatea TV, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din Codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezintă interese străine ostile României.
    Începând cu acea dată (29 ianuarie 2008), Cezar Ivănescu a fost supus unui atac mediatic care a avut la bază o acţiune premeditată şi concertată şi care a vizat, în mod evident, eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. La acesta a participat – oferind implicit o susţinere oficială prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor şi prin lipsă de reacţie – şi conducerea U.S.R., formată la acea dată, ca şi astăzi, din Nicolae Manolescu, preşedinte, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte.
    Ca răspuns la atacul ilegal şi profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R., şi la atitudinea incorectă şi nestatutară a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivănescu a recurs la toate formele legale de reacţie şi protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluată şi de agenţia Amos News). O altă scrisoare redactată de Cezar Ivănescu, în calitate de cetăţean al României, dar şi de Comandor al Ordinului „Steaua României“, i-a fost adresată, în aceleaşi condiţii de legalitate, preşedintelui României, Traian Băsescu, totodată şef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008). În scrisorile sale, Cezar Ivănescu a denunţat nedreptatea flagrantă şi ilegalităţile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea funcţiei sale publice într-o instituţie a Statului Român.
    Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultimă şi decisivă formă de protest social nonviolent. La nivel instituţional, urmările tuturor acestor forme legale de protest faţă de o ilegalitate comisă de un înalt funcţionar al statului român au fost practic nule. Pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat.
    Astăzi, la doi ani de la declanşarea acelui atac mediatic, de o virulenţă fără precedent în presa română postdecembristă, mai cu seamă că persoana vizată, poetul Cezar Ivănescu, nu ocupa funcţii în vreo structură a puterii de stat, vă cer sprijinul pentru a susţine oficial demersul de stabilire a adevărului în cazul Cezar Ivănescu.
    Adresez pe această cale un apel tuturor redacţiilor şi tuturor ziariştilor din presa tipărită şi din cea on-line, care au publicat până la moartea lui Cezar Ivănescu şi chiar după aceea, în ferpar, informaţia că Cezar Ivănescu ar fi primit o aşa-numită decizie de colaborare sau de poliţie politică din partea CNSAS, considerând că au obligaţia, din punct de vedere deontologic şi uman, să clarifice o situaţie pe care au generat-o conştient şi benevol în momentul în care au preluat o informaţie care nu avea la origine absolut nicio probă.
    Am dorit să transmit acest apel în mod public – vedeţi şi http://www.cezar-ivanescu.blogspot.com – pentru că, în pofida evidentei nevinovăţii a scriitorului Cezar Ivănescu şi a întregii sale vieţi trăite în onestitate şi sărăcie, dar şi a zguduitoarei declaraţii făcute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „Nu există nicio decizie. Cine a vrut să-i facă rău lui Cezar Ivănescu l-a făcut!“. Nici până azi, nimeni dintre cei implicaţi, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinţă de a dori îndreptarea acestei situaţii.
    În continuare, şi post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergură şi pentru un mare scriitor român elogiat de Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu şi încă de multe alte personalităţi ale vieţii culturale din România şi din afara ţării.
    Mulţumesc ziarului „Curentul“ pentru că sparge acest boicot media aruncat asupra personalităţilor reale ale României şi prezintă această frântură de adevăr scrisă cu lacrimi de sânge.

    Clara Aruştei

    Accesati si:

    http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/f/3/mUm_oL57QNU

    http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/f/0/Hqxcy7nPf1o

    http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/a/u/0/xkwfraPYk7s

    http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV

  4. Regimul devenise vesnic,cine mai credea ca are sa cada?cand acestea se liberau,erau bagati intr-o morisca[tot cu turnatori]care ,il manipulau,uneori cu duhul bladetii,alteori cu bataia.Cei care nu cedau, erau exterminati,la fel ca multii altii,(un exemplu la dimensiuni mult mai mic,doar pentru un jurnal, ing. Ursu a fost omorat).A.M,a avut aceasi soarta,dar,dupa pact,a avut multe avantaje…..o fi rau ,o fi de bine?cine poate spune?Vremea ,timpul,va reusii sa desluseasca aceste ite incalcite.

  5. Uneori îmi pare rău că n-am ţinut şi eu un Jurnal. Acum am Jurnalul lui LIS, care (pare a-mi?) transmite mesajul rostit cândva de Cehov: „Urăşte-i pe scriitori, dispreţuieşte-i dar trăieşte printre ei”. Dacă Rilke este pentru mulţi critici, poetul metafizic, LIS este pentru mine poetul care a inventat fizica sufletului ca metodă terapeutică. Şi marele Tolstoi a ţinut un Jurnal. Cu jurnal, fără jurnal, el va rămâne marele Tolstoi. LIS scrie acest Jurnal ca pe o spovedanie, vrând a ne aminti tot timpul acele cuvinte care nu pot fi uitate, (acum şi-n veacul veacurilor):” LAMA SABAHTANI!” Sau vreţi a vă reaminti cuvintele marelui Homer?: „Iar de Ulise/Avură grijă repede feciorii/Lui Autolicos, rana i-o legară/Cu meşteşug şi sângele-i curmară/Cu descântări” Care erau acele cuvinte care vindecară răni şi alungară spaima şi moartea din trupul lui Ulise? Nu cumva toţi poeţii aleargă după acele cuvinte? Vă daţi seama ce ar însemna să se întâmple ceea ce spunea marele nostru poet, M. Eminescu?: „Când însuşi glasul gândurilor tace”… Poetul adevărat nu are dreptul de a tăcea. „Noi nu, niciodată, noi nu!” – îşi ridica glasul în eter veşnic tânărul N. Labiş. Nu l-am citit pe Cezar Ivănescu (doar „Sutrele muţeniei” mi-au căzut în mână), dar pentru mine a rămas cel care ridicase studenţimea pe treptele Universităţii cu acel „Când eram mai tânăr şi la trup curat” şi celelalte… Nu mă pronunţ în privinţa lui M. Dinescu. Am făcut un jurământ la 18 ani când Cezar Baltag l-a publicat (debutul: cu „Sânt tânăr doamnă…”), în LUCEAFĂRUL (ce ani!): „În faţa acestui tânăr poet mă înclin. Las pana deoparte, eu nu mai am de ce scrie poezie”. Şi nu am mai scris mulţi-mulţi ani. (Deşi Jean Elena, profesoara mea de literatură din liceu – sora lui Jean Constantin – care făcuse facultatea de litere cu Labiş!, îmi spunea: rău faci!) Şi rău am făcut. Citeam – asta mult mai târziu – ce scrisese şi Arthur Porumboiu în al său Jurnal, exact în preajma debutului meu în 1972: ”Seară tristă murdară. Cornelia a plecat şi nu ştiu: se va mai întoarce vreodată? Ce frig nesfârşit s-a făcut în sufletul meu! ….(încheind mai luminat)… Numai dragostea poate să vindece. Singurătatea ucide.” (notă: era pe vremea când făcea greva foamei în închisoarea de la Piteşti.) Dumnezeu, însă, i-a dat puterea să ducă poezia mai departe. Pe Cezar Ivănescu , l-a uitat Dumnezeu (acelaşi din păcate), sau din prea multă dragoste l-a ridicat la dânsul? De ce trebuie să-i iubim pe poeţi? Vă răspunde Adam Puslojic: „ Hai să vedem/cine a mai rămas/pe lume/o umbră,/un Dumnezeu,/o amintire frumoasă,/o fereastră deschisă/poate totuşi/mai văd eu/şi încă ceva…” Aşa că domnule LIS, lasă-mă să fiu fericit! (Cine vă citeşte, nu are cum să nu se regăsească fie şi într-un fir de iarbă în grădina unui POEM de-al dvs. ) abia descoperit acum de mine!

  6. Scrisoare deschisă /4 februarie 2008/

    În apărarea
    NUMELUI POETULUI
    Cezar Ivănescu

    Înfiinţarea CNSAS-ului a fost una dintre cele mai salutate iniţiative postdecembriste, în care toţi oamenii cinstiţi din această ţară şi-au pus speranţe. S-a constatat însă, în ultimul timp, că această instituţie, din păcate, a devenit şi un instrument de şantaj, cu răfuilei de tot felul, de discreditare atât la nivel socio-politic, cât şi la nivel cultural şi religios.
    În ceea ce îl priveşte pe Cezar Ivănescu care, de când, a fost acuzat că ar fi făcut poliţie politică, este clară conotaţia personal vindicativă, având în vedere că, doar cu două zile înainte de începerea procedurilor de desfiinţare a acestei controversate instituţii, scriitorul a fost sacrificat şi pus la stâlpul infamiei, fără drept de apel. Noi, semnatarii scrisorii de faţă, suntem siguri că acest mare om de litere nu a făcut poliţie politică, termen impropriu pentru civili, pentru cei din afara sistemului. Indiferent ce „dovezi“ se vor prezenta, raportate la întreaga viaţă şi activitate a celui pe care îl considerăm maestru nu pot fi relevante pentru detronatrea sa de pe locul pe care deja îl ocupă în istoria literatruii române. Noi îl ştim şi îl cunoaştem mai bine decât mulţi alţii pe Cezar Ivănescu, cel care a reuşit, cu cenaclul NUMELE POETULUI, să formeze o adevărată CLASĂ DE POEŢI, care oricând îşi găseşte loc în ceea ce şi astăzi poate fi numită ŞCOALA DE LA TÂRGOVIŞTE. În vremurile în care cu greu te puteai remarca prin scris adevărat, el a lansat mulţi scriitori tineri şi i-a îndrumat întru consacrare, indiferent dacă aceştia vor mai recunoaşte sau nu. Dacă nu, cu atât mai rău pe cei care s-au tot lăudat că îi sunt discipoli. Cenaclul NUMELE POETULUI a reprezentat, ani de-a rândul, avangarda literară a României. Fiecare NUME de poet adevărat, era girat de NUMELE lui Cezar Ivănescu. Aşa cum în planul scrisului nu a acceptat niciodată vreun compromis, ştim că nici în viaţa de zi cu zi nu a fost altul. Câţi scriitori din perioada regimului comunist, membri ai Uniunii, ar putea să vină alături de maestrul nostru şi să spună că nici ei nu fost membri de partid comunist?
    Cezar Ivănescu este unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat pământul românesc, patriot şi iubitor de neam, şi nimeni nu-i va putea lua ceea ce este al lui, oricâţi ar fi detractorii lui acum şi în vecii vecilor. El a avut şi mai are un inadmisibil „defect“: acela de a spune lucrurilor pe nume. De aceea şi până, şi după 1989, cuvântul scris sau rostit, întotdeauna trăit şi incisiv, i-a făcut pe mulţi să se teamă de el mai mult decât de bomba cu neutroni. Din cauza asta îi vor atâţia capul şi are atâţi duşmani.
    Posedând o cultură vastă şi solidă, deopotrivă poet hărăzit şi elaborat, om generos şi carismatic, sociabil şi creştin adevărat, Cezar Ivănescu şi-a făcut şi foarte mulţi prieteni şi adepţi. Unii dintre aceştia, şi nu puţini, se află şi aici, la Târgovişte, unde a fost invitat de nenumărate ori şi unde i s-au făcut primiri deosebite, de fiecare dată cuvântul lui fiind ascultat cu religiozitate.
    În numele lor, semnatarii acestei scrisori protestăm împotriva samavolnicei campanii de denigrare pornită pe nedrept împotriva poetului Cezar Ivănescu, cu atât mai mult cu cât, contactându-l, ne-a declarat că nu s-a ţinut cont de nici o procedură legală, că nu a fost invitat să-şi vadă propriul dosar şi să fie audiat. De asemenea, verdictul dat de CNSAS nu a fost comunicat oficial, printr-o decizie, aşa cum prevede legea, astfel nedându-i-se, practic, nici o şansă pentru a se apăra în termen legal. Totodată, poetul a precizat că pe toţi cei care au colportat împotriva sa prin acest „zvon calomnios“ îi va chema în faţa instanţei pentru a-şi proba afirmaţiile.
    Ne declarăm solidari cu poetul Cezar Ivănescu în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu!

    Ave Cezar!

    Ion Iancu Vale
    József Pildner
    Ioan Vişan
    Marius Bădiţescu
    Romulus Georgescu-Gandy
    Lucian Grigorescu
    Mircea Drăgănescu
    Grigore Grigore
    Sebastian Drăgan
    Constantin Voicu
    Ion Ion
    Răzvan Davidescu

    Târgovişte
    4 februarie 2008

    PS
    ATITUDINI CARE CONTEAZA! In rest… SOLIDARITATEA DE BREASLA? IESENII? BUCURESTENII? CONSTATATI SI DOMNIILE-VOASTRE CATA SI CUM ESTE…

  7. Nu există solidaritate între scriitori în chestiuni esenţiale, de apărare a unor principii care contează (de susţinere a unui scriitor pus la zid din motive controversate, vezi cazul Paul Goma sau Cezar Ivănescu), există numai solidaritate în interiorul unor găşti de scriitori pentru apărarea unor interese meschine.

  8. This page seems to get a good ammount of visitors. How do you promote it? It gives a nice individual twist on things. I guess having something useful or substantial to post about is the most important factor.