Luni, 31 martie 2011. S-a dus în lumea celor drepţi Î.P.S. Bartolomeu Anania, pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani (a fost însemnat cu zodia lui Iisus de la naştere, aceea a Peştilor). Pe numele lui de mirean şi scriitor: Valeriu Anania – poet, eseist, dramaturg premiat de Uniunea Scriitorilor din România; a primit anul trecut Premiul Naţional al USR şi un premiu special al USR pentru o carte de memorii apărută în 2008. De anul trecut era şi membru de onoare al Academiei Române. Scriitorul Valeriu Anania a primit de la Dumnezeu cea mai înaltă calificare spirituală (nemaiîntâlnită la scriitori) – aceea de mitropolit ortodox al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (din 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, aici i s-a spus Bartolomeu). A concurat şi pe postul de patriarh al României, dar a pierdut în faţa Mitropolitului Moldovei, Daniel Ciobotea, cu care nu s-a simpatizat niciodată, neacceptând ecumenismul încurajat de Masonerie (aşa se vorbeşte în rândul clerului). 
Bartolomeu Anania a fost un „român verde” (sigur, a simpatizat şi legionarii, din cauza cărora a făcut puşcărie politică), un naţionalist transilvănean care avea deschidere spre Occidentul ortodox, un om de dreapta, care n-a fost membru al niciunui partid (ar fi putut să împărtăşească soarta de singuratic a altui clujean, la modă azi cu memoriile lui, Adrian Marino, dacă nu l-ar fi avut pe Dumnezeu permanent în suflet; Valeriu Anania e vâlcean stabilit în Cluj, Adrian Marino era ieşean stabilit în Cluj). O personalitate de anvergură, cu o biografie fabuloasă pentru un scriitor. A terminat teologia la Sibiu, dar a făcut şi studii de medicină şi muzică instrumentală. Cu totul admirabil, în 1982 (la pensionare, era director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; o editură care a făcut minuni în perioada comunistă; eu îmi făceam rost de cărţi ale părinţilor creştini, de exemplu, ele îmi ţineau sufletul deschis), s-a retras la Mănăstirea Văratec şi s-a dedicat scrisului, opera sa de căpătâi fiind legată de diortosirea și adnotarea „Sfintei Scripturi”, după „Septuaginta”, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod. 
A avut o putere de muncă spirituală colosală, pe care numai Dumnezeu, direct, i-o putea da. De cinci ani edita la Cluj (la Mitropolie) şi o revistă de înaltă ţinută spirituală, intitulată „Tabor” („tradiţie şi actualitate în Biserica Ortodoxă Română”). Sper să aibă puterea să o continue cel ce-i va urma în scaunul mitropolitan. Dacă nu cumva va dispărea acest scaun. Ştiţi, după Revoluţie, în 1993, Bartolomeu Anania a reintrat în prim planul BOR, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Numai că în toamna anului 2005, nemulțumit că Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a susținut în mod public, nu a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului mitropolitan de la Sibiu. Joi, 2 martie 2006, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului și Clujului la rangul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist. 
Mă întreb dacă azi, după moartea marelui răsculat, nu se va reunifica Mitropolia Ardealului. A fost curioasă reacţia lui Bartolomeu Anania – cel pe care îl apăra să fie mitropolit al Ardealului, Andrei Andreicuţ, a fost acuzat oficial că a colaborat cu Securitatea… Şi de aici încolo intrăm pe un teren mlăştinos, care te poate înghiţi. La rândul lui, Barolomeu Anania a fost acuzat oficial că a colaborat cu Securitatea, că a participat chiar la reeducarea din puşcăriile politice, că i se spunea „Bestia din Aiud” (Bartolomeu Anania a fost arestat în 1958 şi a fost eliberat la amnistia generală din 1964, a trecut prin mai multe puşcării politice). A fost acuzat, apoi, că a fost agent acoperit al Securităţii din 1966, când a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului „Publicații”. În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. Ține nenumărate conferințe și face parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avandu-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade. A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Emigraţia l-a acuzat continuu că face jocul Securităţii. Întors în ţară în 1976 i s-a dat post de director… 
Cât a trăit, Bartolomeu / Valeriu Anania n-a recunoscut că colaborat cu Securitatea în libertate, nici că şi-a turnat colegii în puşcărie. Nu m-aş mira acum, după moartea lui, să aflu că iese de la CNSAS un document odios care să-l incrimineze că a colaborat cu Securitatea, cum a păţit marele Adrian Marino (alt puşcăriaş politic incomod, plecat în străinătate după eliberare ani la rând).
Literatura română ar trebui să se mândrească azi că a avut în scriptele sale contemporane şi un scriitor mitropolit – Valeriu / Bartolomeu Anania. De la Antim Ivireanul nu s-a mai pomenit (ce e destinul la scriitor, Valeriu Anania avea să fie călugărit chiar la Mănăstirea Antim; mai exact, Antim Ivireanul e ctitorul mănăstirii „Toţi Sfinţii” din Bucureşti, atribuindu-i toate cele trebuitoare, care-i va purta după moarte numele; teribil, privită în timp coincidenţa, Antim Ivireanul a fost numit la 16 martie 1705 episcop de Vâlcea, acolo unde s-a născut în 18 martie 1921 Barolomeu Anania; reţineţi, Antim Ivireanul, la 28 ianuarie 1708, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcție pe 22 februarie al aceluiași an… 
Citiţi mai sus: Barolomeu Anania, la 2 martie 2006, a fost ridicat la rangul de mitropolit; şi data zilelor de instalare aproape coincid; pot să susţin liniştit că Antim Ivireanul, georgian sau gruzin, i-a fost călăuză în viaţă lui Bartolomeu Anania; Antim Ivireanul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, prăznuit în fiecare an la 27 septembrie). Un poem (singurul găsit pe Internet):
Noapte linistita
Noapte linistita, noapte desfatata,
Nasti în toata vremea ce-ai rodit odata.
Steaua calatoare, lenesa’n amiezi,
Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi
Si mi-o urci în tinda, lumea s’o cuprinda
Ca o nestemata prinsa pe oglinda.
Cine te citeste, cine mi te-arata,
Noapte linistita, noapte desfatata?
Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut
Si pe la’nceputul cronicii te caut,
Mintea sa mi-o stâmpar, cum de încapusi
În masura vremii dintre doi tarusi?
Umblu’n cartea toata, esti mereu în carte.
Foaia te desparte, fata nu te’mparte.
Îmi surâzi din slova paginii deschise
Si din tot cuprinsul filelor nescrise,
Zilnic daruindu-mi viata pintenoaga,
Ca o rugaciune scrisa pe zaloaga.
Si cântari de leagan cânti ca si-a altadata
Tot atât de vie si adevarata,
Limpede’n vecie, limpede’n clipita,
Noapte minunata, noapte linistita!
Bartolomeu Valeriu Anania
(Calendarul „Credinta”, 1967)
I.P.S. Bartolomeu Anania a fost o personalitate providenţiala a Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Inaintea venirii sale pe scaunul episcopal, o ştire care nu era certă, am cunoscut o venerabilă Doamnă care mi-a spus că ar fi capabilă să meargă zilnic în coate şi genunchi de acasă până la Biserica pentru ca vestea să se împlinească. Bartolomeu a fost un ierarh iubit şi respectat de toată suflarea Clujului şi Ardealului. Pleacă la cer un om fără pereche, un mare ierarh, un scriitor polivalent, cu care obştea noastră de scribi s-a mândrit, pe bună dreptate.Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe acest om care a lucrat fără odihnă pentru bine obştei!
Documentul odios de la CNSAS a ieşit de multişor; http://www.evz.ro/detalii/stiri/mitropolitul-bartolomeu-anania-nume-de-cod-apostol-882223.html L-au primit moştenitorii lui Antonie Plămădeală, pe care prea sfinţitul „Apostol” l-a cântat la securitate. Odios ar fi doar ca acel document să fie fluturat cu mai mare sârg tocmai acum. Oricum, s-au dus amândoi, odihnească-se în pace! Poate s-or înţelege acolo unde sunt acum.
Ma aptin!
Ca bun crestin,trebuie sa iertam gresitilor nostri.
Asa ne mantuim.
Dumnezeu sa-l ierte
Io nu am ce ierta , nu am judecat, nu am condamnat , dar nici nu am laudat (mai ales post mortem)
In legatura cu ceea ce se spune despre parintele Bartolomeu, recuperez mai jos un fragment din cartea Aiud insingerat semnata de dl Grigore Caraza, unul dintre cei mai longevivi detinuti din inchisorile comuniste. Cartea a aparut la editia a IV-a la Editura Conta din Tirgu Neamt si este un model de marturie. Despre Anania sint multe marturii, daca e cazul am sa mai revin. Textul cartii poate fi gasit si pe internet, dati numele autorului si al cartii si aveyi acces. Ceea ce spune Caraza nu a fost contestat de nimeni.
La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, ultima de la parter, fostul student îşi avea instalată o masă, un scaun, un pat, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale Satanei.
Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.
Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: „Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!”
În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din cartea lui Nistor Chioreanu, „Morminte vii”, pag. 341-342:
„Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi spune:
– Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.
– Vezi, Nicolae? i-am zis, e destul să faci un pas pe coastă la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!
Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine.
Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.
În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm.
– Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i cunosc conţinutul?
– Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut.
– Daţi-mi măcar timp s-o citesc.
– Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.
– Eu n-o semnez!, am zis.
Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul”.
Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera „călugărului” nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor „activităţi cultural-educative”. Cele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.
De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al colaboratorilor trecuţi prin reeducare – şi care vrând-nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare „Arhanghelul Mihail”. De asemenea, este abordată şi „Activitatea cultural-educativă” văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre.
Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a victimelor – excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de conservare.
Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.
Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc „De mortius nil nisi bene” (Despre morţi nimic altceva decât de bine).
Il „stiu” pe Bartolomeu Anania de prin anii ’50 cand eram elev de Scoala Medie, cum se spunea atunci.
Boala timpului respectiv era literatura stiintifica si de aventuri, mai ales ce mai tarziu a devenit SF-ul. Unul din promotorii acestui gen literar era Valeriu Anania ale carui carti, care atunci costau un leu (destul de mult dar merita), erau asteptate cu maxim interes.
Acum cand am aflat mai multe despre Bartolomeu Anania, imi dau seama ca in afara de viata sbuciumata a generatiei mele, generatia anterioara a avut parte de sbucium si mai mare.
Oameni buni, oricine ati fi, nu va grabiti sa judecati inaintasii; ganditi-va ca acele generatii aveau ca principala preocupare supravietuirea, fara a mai spune ca poate nu aveau ce manca zilnic sau ce imbraca. Personal, dar nu numai eu, am mers la scoala in opinci si cand mancam paine era un eveniment!
http://stiri.botosani.ro/stire/26708/Calaul+devenit+calugar%2C+imbratisat+de+propria+victima%21.html
V-ati intrebat vreodata de ce oamenii aceia si-au iertat tortionarii? Probabil multi au citit cartea Intoarcerea la Hristos, a lui Ioan Ianolide, insa mai tulburatoare mi se pare o alta carte a acestuia, Detinutul profet, un manuscris tinut zeci de ani in pastrare de Parintele Calciu, publicat abia in urma cu cativa ani, dupa moartea Parintelui Calciu. Interesante comentariile de mai sus. Ganduri bune ne fie!