N. Breban se retrage din Consiliul Uniunii Scriitorilor. N. Manolescu e acuzat că nu apără scriitorul român colaboraţionist?

13 min


Duminică, 1 mai 2011. Marele prozator Nicolae Breban s-a supărat fiindcă Uniunea Scriitorilor din România (în principal preşedintele ei, Nicolae Manolescu) nu-i ia apărarea în scandalul apărut, cu colaborarea sa cu Securitatea, acuzat fiind în acest sens de către CNSAS (acuzare pusă sub semnul întrebării de către N. Manolescu, Dorin Tudoran, care s-au exprimat în scris luna trecută, şi de către USR, de altfel; chiar dacă e arătat cu degetul că a fost „agent de influenţă”, uitându-i-se lui Breban meritul de a se fi despărţit din 1971 de Ceauşescu pe când era în plină glorie, era în CC al PCR şi conducea revista România literară). E curios că lui N. Breban i se pare că e victimă a USR azi şi că i se repetă destinul, de a fi arătat cu degetul iar de către USR (cum i s-a mai întâmplat din 1972 începând, când s-a întors din străinătate ca disident). Totuşi, N. Brebean ştie foarte bine că USR de azi nu se compară în nici un fel cu USR de dinainte de Revoluţie (de altfel, N. Breban a fost vicepreşedinte al USR după Revoluţie şi a candidat nu o dată la preşedinţia USR, a fost respectat şi preţuit; primirea critică a operei lui după Revoluţie nu intră aici în discuţie, e durerea tuturor celor declaraţi înainte de Revoluţie mari scriitori, treziţi azi minimalizaţi). Mărturisesc, îmi e greu să înţeleg de ce e supărat N. Breban pe USR de azi – fiindcă, la nivelul conducerii USR (conducere operativă salarizată şi conducere nesalarizată, în Consiliul ales) s-a cerut CNSAS să deconspire eventualii colaboratori cu Securitatea (repet, pentru membrii conducerii USR)? Asta e problema? Personal, consider o onoare să se conştientizeze public azi că scriitorii din conducerea USR n-au colaborat cu Securitatea (şi că, din contră, scriitorii au dat cei mai mulţi disidenţi), având de la CNSAS o confirmare oficială în acest sens. Public mai jos textul marelui prozator N. Breban intitulat „Ruşine, dle N. Manolescu!”, care face mai ales referire la editorialul marelui critic N. Manolescu, intitulat „Cum ne asumăm trecutul”. Sigur, Nicolae Breban e singurul care conştientizează gravitatea unei asemenea acuzaţii, că a colaborat cu Securitatea (ceilalţi doi, care au primit bani pentru ce au turnat, puşi în discuţie de N. Manolescu în articolul său din România literară 16 / 2011, Ioan Groşan şi Ioan Es. Pop, au lăsat senzaţia că e o joacă o asemenea acuzaţie, că ai colaborat cu Securitatea, unul luând-o peste picior, celălalt literaturizând-o). Vă invit să citiţi întâi editorialul lui N. Manolescu la care face referire Nicolae Breban în textul pe care-l public mai jos (din editorialul lui Nicolae Manolescu eu am mai citat aici), daţi click pe http://www.romlit.ro/cum_ne_asumm_trecutul, să înţelegeţi exact. Altfel, inflamarea lui Nicolae Breban ar trebui relativizată la gândul că Nicolae Manolescu are dreptul la opinie şi că editorialul său înfierat e pur şi simplu o atitudine publică a unui critic literar care încearcă să ţină cumpăna dreaptă într-o lume tot mai imorală. Îmi pare rău că trebuie să repet, trebuie despărţite apele de uscat în această afacere a colaborării scriitorului român cu Securitatea, chiar dacă nu convine. Problema nu e „judecata lui Manolescu”, ci de ce scriitorul român n-a dat dovadă de demnitate în vremuri dictatoriale, pe când de la el se aştepta să fie conştiinţa neamului.

Ruşine, dle N. Manolescu!

Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înşelat?, mă înşel?

Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca şi alţii, scriitori adevăraţi pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preşedinte, de care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneşti, G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)

Mai nou, dintr-un critic sever şi inteligent, fidel literaturii române şi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface că îi apără pe scriitori şi biata lor Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe generale şi în valurile unor calomnii „isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, voi scrie şi despre aceasta, când voi avea timp şi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi sau nu ai acelor texte semnate de adevăraţii creatori, imitându-i pe unii confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.

Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr şi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav:  calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri şi cu falsuri la prima sau la a doua mînă. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaţia, o deţii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, dle N.M., că eu am venit „împreună” cu generalul de securitate Pleşiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând „rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, nu am venit „împreună” cu generalul amintit, eu mă găseam deja în curte când a intrat pe poartă Dacia neagră a sus-numitului. Tocmai coboram din biroul preşedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, unde, în prezenţa altor scriitori, tovarăşul D. Ghişe, important activist C.C., a anunţat că în urma intervenţiei mele şi a lui Nichita Stănescu la secretarul C.C. Burtică, criticul I. Negoţescu, arestat de vreo două-trei zile, va fi eliberat. Acelaşi lucru l-am rugat eu pe generalul amintit mai sus, care s-a întreţinut cu mine vreun sfert de ceas în curtea absolut goală a USR, rugându-l să-i acorde paşaport de plecare din ţară marelui critic. Căruia, furibund – sau prefăcându-se astfel! –  Pleşiţă îi aducea grave învinuiri, dintre care una, cel puţin, apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, Negoiţescu a fost eliberat şi a putut părăsi ţara.

În editorialul amintit termini, afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi „transformat într-un amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea în urechea generalului Pleşiţă”. Din îndepărtata şi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, grav atinsă de o boală auto-imună, am primit zeci de telefoane de la ziariştii zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi „isprăvile” mele – reale sau inventate nu contează prea mult –, ziarişti de la care am aflat că singura „dovadă” a „colaborării” mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi o teribil de „infamantă” discuţie la telefon cu acelaşi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine şi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conţină „informaţii” date de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii de voi, harnici şi lacomi de senzaţii „tari”, lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general. Ba e târâtă şi biata şi sfânta mea Mamă în noroiul dvs., şi câte vreun ipochimen, zis autor literar, se miră că Mama unui romancier se bucură când află că oamenii puterii vor, în sfârşit, să-i publice un volum de circa 700 de pagini, cu vreo două mii de observaţii ale cenzurii, pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu se obstina să nu le ia în seamă, deşi de ani de zile nu avea nici un fel de venit în ţara sa, era scos din manuale şi din biblioteci, text respins de două edituri „fruntaşe” bucureştene, una pentru care a luptat chiar el să fie înfiinţată şi acordată scriitorilor români, condusă de un prozator cu faimă, în vremea aceea extrem de generos retribuit de aceleaşi „instanţe”, care urmau să umple de noroi şi de sudalme romanul numit Bunavestire, la apariţie, se pare nu cea mai insignifiantă proză a ultimei jumătăţi de secol românesc.

„Şoricel laş” spui, „stimabile”, „un şoricel” care a reuşit să învingă puterea discreţionară şi grosolană a dictaturii ceauşiste şi să arunce pe piaţă câteva zeci de mii de exemplare ale unui formidabil roman, unic prin originalitatea stilului şi pregnanţa caracterelor, roman în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar sistemul şi personajele acestui sistem, socialisto-comunist. Un „şoricel laş”, căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, gâfâind de emoţie – să-i citeşti în fapt de seară cronica laudativă a unui roman despre care nimeni nu credea că va mai apărea în limba şi literatura română, şi de a cărui apariţie, în cele din urmă, depindea, autorul care sunt, romancier care se întreba dacă să mai întârzie în miraculoasa şi extrem de contradictoria sa ţară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că e o victorie a noastră şi a literaturii apariţia acestui text, iar peste vreun an – eu mă aflam la Paris – aţi luptat, un grup curajos de scriitori, membri ai juriului USR, să-i daţi premiul Uniunii acestui text. La „Bunavestire” m-am referit.

Dta ai fost atunci pedepsit şi ţi s-a retras semnătura un timp, pentru că mi-ai lăudat cartea, atacată imund de toată presa de partid şi de presa literară a naţiunii; ai fost mândru de această „interdicţie”, de această suferinţă reală, care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se iveşte ceva mai rar. Şi se pare că eşti şi azi mândru de acest moment, ca şi de acel text al „şoricelului laş”, care – ce ciudat – a zidit un munte de proză în literatura naţională. Da, am, până azi, vreo 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo şapte, opt sau nouă, declarate capodopere de nu puţini. Nu le mai înşir, sunt ultra           cunoscute titlurile şi, da şi prin acestea, noi cei câţiva, poeţi şi prozatori, atunci, în vremuri de mare presiune şi grosolănie a autorităţilor, am învins. Susţinuţi şi de voi, unii critici, printre care te numărai şi mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent şi – uneori chiar curajos – erai!

Dacă eu eram, cum spuneţi voi, excesiv de amabil cu Ceauşescu sau cu generalul său de poliţie, dumneata erai, cum să zic, cel puţin la fel de amabil, de servil… nu cu şefii puterii, ci cu un oarecare politruc-şef, pe nume Ivaşcu, slugă el însuşi a lui Gh. Maurer, complice şi reazăm al şefului statului, Dej, torţionar şi călău al elitei româneşti, culturale, politice şi ţărăneşti. Deoarece acest ticălos şi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui Drăghici, Maurer şi alţii – a torturat, a ucis nu puţini oameni, a organizat cele mai scabroase, cele mai inumane temniţe ale comunismului răsăritean! Dej şi Drăghici sau Nicolski – zis Pantiuşa – de care nu mai vorbeşte nimeni azi, dar toţi au în gură silabele mai noi ale unui dictator şi ale ofiţerilor său care nu se pot compara nici pe departe cu samavolniciile de nedescris, comise de către cei de mai sus faţă de valorile poporului în mijlocul căruia ne-am născut.

Vă uimiţi că eram amabil cu şeful poliţiei şi nu cu securistul din colţ cu care tăifăsuiau şi căruia îi înmânau, bieţii de ei, zeci de autori de toate categoriile, înfricaţi şi zăpăciţi de o molimă care nu se mai termină, aşa-zise „informaţii”? Şi că era şi el, generalul Pleşiţă, „amabil” cu mine şi mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, el se prefăcea amabil deoarece se temea al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar adjuncţii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, mă ameninţau cu bătaia şi cu închisoarea, ca şi pe Goma, dacă „mai continui să mă văd cu reprezentanţi ai presei străine şi să dau relaţii presei străine!”. Vorbind de Pleşiţă, plângându-mă lui, în felul meu, drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate textele, el a promis că va pune el însuşi o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să apară în sfârşit „Bunavestire”. Şi se pare că a făcut-o, romanul a apărut şi Breban nu a mai fost obligat să-şi ia lumea în cap. „M-a cumpărat”, cum a zis chiar şi Goma într-unul din jurnalele sale cam pipărate, da, dar „învins-a Gândul!”, cum mi-ai scris matale, Nicolae, vai, prietene, pe una din frumoasele tale cărţi de altă dată! Cum luptam cu „Fiara” şi cu fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, încărcaţi de funcţii care nu fac nici bine, nici rău nimănui, alţi „şoricei” sau ditamai „şobolani laşi” pe lângă noile puteri, care de vreo douăzeci de ani umilesc şi-i îndepărtează pe scriitori de propriul lor popor, ştergându-le chipul de pe sticla televizioarelor şi retrăgându-se din ediţiile care altădată, chiar şi sub comunişti, erau dedicate valorilor acestei  literaturi. Deoarece, acum valoarea supremă, importată de nu ştiu unde, este „ceea ce se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, artele şi filosofia, psihologia, sociologia, ca şi alte arte umaniste „nu se mai vând”!

Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Cu acestea te las, vechi şi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai „substanţiale”, uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care totul se vinde. Uneori şi fraţii!…

                                                                                                             Nicolae  BREBAN

P.S. Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minţile multora şi a dat speranţă în vremuri de restrişte.

M-am mai „retras” şi altădată din „funcţii”, deşi, atunci, în vara lui ’71, când se pregătea cu urale şi angajări entuziaste o ciudată dictatură personală în sânul unei alte dictaturi, cea comunistă, mulţi, din vârfurile culturii, la întoarcerea mea în ţară, întoarcere plină de riscuri incalculabile, m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” mea pariziană. Deşi le spuneam răspicat că „omul acesta”, se ştia de cine vorbesc, nu, nu va distruge cultura românească, prea tânără şi prea viguroasă pentru a fi sugrumată, ci va distruge naţiunea; în temeliile şi în moralul ei! Ceea ce a şi făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la mai puţin de un deceniu de la acea „vară fierbinte” a lui ’71.

Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi. Române!                                 

                                                                                                                                                                        Acelaşi, N.B.

Cluj, de Sf. Paşti, 2011

Public la final un fragment dintr-un e-mail de azi al Aurei Christi, argument în completarea temei puse în discuţie, a USR de azi (a preşedintelui N. Manolescu, îndeosebi) care nu ar apăra scriitorii acuzaţi că au colaborat cu Securitatea. Iar eu nu pot decât să o întreb şi pe ea: ce vină are USR de azi că a colaborat cu Securitatea scriitorul român, cu acte doveditoare sau cu autorecunoaşteri că a semnat „pactul cu diavolul”? De cine să-i apere USR pe scriitorii deconspiraţi – de ei înşişi? Ea ştie că în „Cazul colaborării cu Securitatea” eu îi aplaud lui N. Breban disidenţa din 1972 începând (dar aşa cum eu îl aplaud, alţii mai apropiaţi lui, îl pot blama – în genul lui N. Manolescu sau Dorin Tudoran; apropo, mă mir că Paul Goma n-a intervenit în această dezbatere; sau nu ştiu eu). Scrie Aura Christi:

A ajuns CNSAS-ul mai puternic decat USR? Avand un impact mediatic incomparabil cu cel al USR, ce sa mai crezi? In cati ani va disparea Uniunea Scriitorilor? 1, 2, 3? mai mult? mai putin? Fiind amputate varfurile, USR e zdruncinata binisor la temelii. Natiunea e zdruncinata, azvarlita intr-o confuzie a valorilor cred ca nemaiintalnita. Confuzie mentinuta deliberat, ba chiar incurajata.

Un lucru interesant: actualul presedinte nu apara scriitorul roman, dar deloc! din contra!

Nu ti se pare incredibil?

Republic patru dintre fotografiile cu Nicolae Breban reprimite azi de la Aura Christi. În completare, fotografii făcute ieri, sâmbătă, în Parcul Cişmigiu: a venit primăvara…

PS. Vă invit să citiţi, la zi, în format PDF o revistă literară fără circulaţie, Banat, care apare la Lugoj, daţi click pe Revista BANAT Lugoj – martie 2011 (şi iar click pe dreptunghiul apărut).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

One Comment

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ma întreb ce ar mai putea face USR-Manolescu in cazul lui (bre-banescu), nu vad alta solutie, ai fost varsat de tovarasi, ai fost lichea, acu plateste oalele sparte. Mie mi se pare obraznicie ratoirea asta bre-banului, mai rau ma calca pe batatura aceasta obraznicie decât insusi colaborarea lui, de care am fost ferm convins indata ce Goma la aratat cu degetul, iar Goma stie mult mai bine ptr ca el a patit-o pe pielea lui, insusi Goma se arata dezamagit de Breban s-au si de el.

    Cred ca Goma nu-si baga coada in cazl asta ptr ca miroase facatura bolsevica de la Bucuresti, nu vrea sa fie folosit de aceleasi besti. Iar faptul ca Goma nu are nici-o reactie dovedeste ca este om cu capul pe umeri, nu este atât de rau cum il cred multi, nu besteleste pe nimeni gratuit ci stie el mai bine de ce o face, si foarte bine face. Eu cred ca Goma este cuprins de mila fata de Breban, ca nu el a fost si ramas raul cel mai mare, a fost o lichea de care s-au folosit bestile si atât, deci la rându-i o victima, careia se mai da inca o lovitura de gratie, dupa ce l-au ridicat , deh, specific bolsevicilor, înainte a te mazili te ridica.

    Asa cum nu se gasesc doasarele multora, mult mai ticalosi, se putea face pierdut si cel al bre-banului. Nu cumva Breban a ridicat capul prea sus umbrind o alta zeitate? Ma tem ca da, ca aceasta zeitate fiind inca activa in slujba bolsevicilor l-a belit ptr al nu-l mai umbri, iar asta o pricepe ghine de tot Goma, de-aia nu pune botul. Ce insemna fi uns cu toate alifiile… iar Goma este!

    Breban a cazut in cursa lor, nu-a reusit al beli dosarul cât la bulit reactia lui, obraznicia de care da dovada din plin, pe asta pare ca au si mizat tovarasi sai.