Miercuri, 1 Decembrie 2010. Urâtă zi. România urată, de 1 Decembrie? „Urâtă” şi „urată”, nici măcar Ziua Unirii Mari nu ne apropie. Azi ar fi trebuit să ne urăm reciproc „La mulţi ani, România”! Şi să fim uniţi în cuget şi simţiri. Nu ne-am urat – fiindcă nu ne iubim? Fiindcă suntem dezbinaţi. Azi a împietrit inima în noi, pe zloată, ploaia îngheţa pe orice cădea şi vântul rece îţi tăia răsuflarea. De fapt, ne-am urat vreodată sincer „La mulţi ani!”, de Ziua Naţională? Câţi dintre cei scoşi la mitingurile de azi s-au îmbolnăvit, aşteptând în frig să se manifeste sau să asiste? Cui să-i ardă azi de urat? Eventual, ne-am urât mai mult azi. „Urat” şi „urât”. Tonul la „a urî” l-a dat preşedintele Traian Băsescu, care a preferat să plece din ţară (la o reuniune egală cu zero pentru strategia militară românească, a OSCE; nu ne bagă nimeni în seamă) şi şi-a lăsat urmaş, condamnabil, urmaş care să primească azi onorurile militare în ţară, în modul cel mai abuziv cu putinţă, în persoana premierului Emil Boc-PDL. 
Când se ştie că a doua persoană în stat, constituţional, e preşedintele Senatului (care, în absenţa din ţară a preşedintelui ţării, primeşte onorurile militare de Ziua Naţională a României). Ce se întâmplă în România de azi depăşeşte orice normă a bunului simţ public, Băsescu şi PDL nu mai ţin cont de nimic, pur şi simplu calcă totul în picioare. N-am mai pomenit atâta ură arătată faţă de români. Şi faţă de cel ce deţine preşedinţia Senatului, Mircea Geoană (în faţa căruia a câştigat anul trecut preşedinţia ţării la doar 70.000 de voturi, voturi scoase din burtă de serviciile secrete). Atâta ură prezidenţială… Deşi e de înţeles, românii în proporţie de peste 90 la sută îl detestă pe Băsescu. Şi în proporţie de peste 95 la sută nu mai vor să audă de Emil Boc şi de guvernanţii lui. Degeaba l-au huiduit şi fluierat azi pe Emil Boc la parada militară. 
A fost de-a dreptul straniu azi să-l auzi pe Emil Boc declarând oficial că „Aproape un secol de la acel moment al Marii Uniri încă nu a adus, în sistemele democratice moderne, nimic semnificativ nou în favoarea drepturilor omului şi drepturilor civile”! Tocmai el vorbeşte, care a călcat în picioare drepturile elementare ale românului, sărăcindu-l programatic, la 20 de ani de „libertate şi democraţie”! E clar că ura celor aflaţi la putere azi împotriva populaţiei a crescut până la cer. E groaznic, în România sentimentul de ură conduce România. Conducătorii României ne urăsc fiindcă majoritatea populaţiei nu-i mai iubeşte de când ţara a fost adusă în stare de faliment. Trec doi ani, în decembrie 2010, de când Băsescu e şi premier (şi de când e menţinut cu forţa în fruntea Guvernului Emil Boc, omul lui de paie), în genul lui Ceauşescu, şi-şi arată incredibila incompetenţă. El, Băsescu, marele zmeu, s-a dovedit a fi în aceşti doi ani un personaj malefic pentru România – şi cu toate acestea, a fost reales anul trecut preşedinte. 
Electoratul român e cinic, în majoritate? Anul trecut, pe vremea asta, îl vota pe Băsescu majoritar şi azi nu mai dă doi bani pe el… Ce este la mijloc, în afara uriaşei manipulări a serviciilor secrete, care au făcut anul trecut din Băsescu o victimă a „mogulilor”, mincinos, şi a câştigat la limită, împotriva evidenţelor? După un an, sunt acuzaţi inclusiv profesorii că l-au votat pe Băsescu, păcăliţi că li se măresc salariile. Vai de capul nostru. S-au trezit într-adevăr la realitate românii, în majoritate, abia după ce Băsescu le-a furat, în stilul cel mai banditesc-ilegal cu putinţă, banii din buzunar (tăindu-le 25 la sută din salarii; să ştiţi că nu numai bugetarilor li s-a întâmplat asta; inclusiv privaţii au adoptat această măsură draconică, profitând de degringolada socială oficială; şi crescând TVA cu cinci procente, inflaţia şi preţurile la produse şi servicii să o ia razna). 
Culmea e că Băsescu se aştepta să fie iubit şi în aceste condiţii, să fie considerat drept „salvatorul neamului” – cum se considera şi N. Ceauşescu (având să o sfârşească tragic). Băsescu nu e nici măcar salvatorul unui curcan (sacrificat în masă de regulă de ziua naţională a SUA). În România s-a mâncat fasole cu oase afumate azi (cei ce au ieşit în frig azi la paradele de Ziua Naţională au ieşit special pentru o porţie de fasole la cazan).
Aţi simţit azi vreo clipă „patriotismul, cu care te naşti”? Nu cumva România şi-a înstrăinat românii, în propriile graniţe „sfinte”? Se pregăteşte România să se dezintegreze ”în cadrul Uniunii Europene”? Nu mai interesează pe nimeni identitatea românească. S-a ales praful de tot ce merită: onoare, cinste, credinţă. Conducătorii României ne au pe conştiinţă, „România” devine o abstracţie.
***
Doina Popa mi-a atras atenţia aseară că n-am publicat pe Jurnalul de Vrancea Online horoscopul săptămânal al Uraniei (Simona Vărzaru, găzduită vineri seara de trustul de presă B1-Evz.ro). Am uitat de el. În plus, i-am reamintit că am fost plecat de acasă la Iaşi (de vineri dimineaţa până duminică seara), la „Petrecerea (Festivalul) cu poezie, prieteni şi… trufe de ciocolată”, de care am tot făcut caz aici în ultimele zile. Natural, am publicat acest horoscop săptămânal (27 noiembrie – 3 decembrie) al Uraniei astă noapte (specificând sursa, inteligenta Urania având oriunde cititori interesaţi). Inevitabil, am citit ce a spus Urania în dreptul zodiei de care aparţin, Vărsător (născut cum sunt pe 19 februarie, pe linia cu zodia Peştilor) şi am fost consternat de „potriveală”, având deja perspectiva adevărurilor consumate în zilele trecute, începând de vineri – la care v-am făcut martori (scriind aici de duminică, în pagina de jurnal online, nemulţumit de cele ce mi s-au întâmplat la Iaşi). 
Aştrii au o influenţă insesizabilă asupra evenimentelor personale cotidiene şi astrologii inspiraţi chiar reuşesc să aibă predicţii credibile – redau numai începutul: Pentru cei născuţi în semnul Vărsătorului se ridică o serie de elemente noi pe harta cerului. Mai întâi încep să apară elementele unei perfidii, al unei trădări sau ale unei manipulări subtile de care nu sunt conştienţi. O serie de oameni se folosesc de prietenia pe care vărsătorii le-o arată, de funcţia, rangul şi demnitatea lor sau de faptul că sunt mult prea solicitaţi şi mult prea preocupaţi ca să mai stea să observe şi să analizeze tot felul de tactici mizerabile iar cei lipsiţi de caracter stau la pândă, asta aşteaptă şi prind momentul favorabil ca să ciupească ceva de pe urma vărsătorilor. 
Simplă coincidenţă? Pot să constat că toate câte mi s-au întâmplat la Iaşi, la Petrecere erau scrise în „stele”? Că nimic nu e întâmplător şi că orice aş face nu pot să ies din linia trasată de „astre”? Interesant că se potriveşte şi pe starea locului meu de muncă: Unii dintre vărsători pot să înregistreze acum momente în care sunt daţi jos din funcţie, sunt marginalizaţi, li se iau atribuţiile, sunt puşi pe lista celor care vor părăsi un loc de muncă sau deja l-au părăsit şi nu îşi găsesc un bun clasament al vieţii şi activităţii lor în ciuda numelui, renumelui sau eficienţei. Bat în lemn, totuşi. Poate o cruce făcută în plus ar putea să anuleze ceea ce e programat.
PS. Vă invit să citiţi în format PDF o revistă literară la zi, apărută trimestrial anul acesta la Piatra Neamţ, impusă peste noapte pe piaţă, numărul 4: Conta (director Adrian Alui Gheorghe, redactor-şef Emil Nicolae), daţi click pe Revista Conta 4 (şi iar click pe dreptunghiul apărut).
La multi ani România, da, sa aibe multi ani ptr ca exista pericolul sa dispara de asta data…. in mai putin de 50 de ani, incredibil, dar daca draci vor fi lasati de Dumnezeu manifesta dupa poftele lor, vor termina cu România in mai putin de 50 de ani, Limba Româna va ajunge o limba vorbita doar de câtiva pe ici pe colo.
Ce as mai putea spune, ma gândesc ca idealurile de la 1918 nu au fost împlinite, nu prea am ce sarbatori, asa ca cum sa tina si vremea cu sarbatoarea asta anapoda, ah.. de eram o România Mare… merita sa tragem o dusca si-o hora in p-ta publica, dar asa.. daca aveam o clasa politica responsabila traim normal si reunuti… sarbatorind cum se cuvine aceasta zi.
Am citit poeziile tale mai întâi, selectate din ,,Pe prag (Vale-Deal)”. Mi-au plăcut foarte mult. Şi revista asta chiar e o revistă bună.
România e o ţară în care un blid de mâncare e ceva. România e o ţară din care ai vrea să pleci, că eşti în trecere sau că ţi-a ajuns cuţitul la os. De pleci sau rămâi, România e o ţară care te face să te simţi vinovat că eşti român.
Păcat de atâta rai!
http://www.patrimoniuromanesc.ro/
Sărut mâna, dragă Ruxandra Anton, îţi rămân iar dator pentru generozitate (în privinţa poemelor din revista Conta, două sunt poeme inedite, care n-au apărut în „Pe prag”).
Domnule Octavian Mihăescu, mă tem că atunci când ne vom uni cu Basarabia n-o să mai avem Transilvania şi Banatul lângă noi. România Mare va mai exista numai în mintea noastră, a actualelor generaţii în viaţă, nu a generaţiilor ce vin.
Da si eu am aceiasi temere dle LIS. A punctat foarte bine si amar si dna Ruxandra Anton, sincer sa fiu nici eu nu mai am elan face ceva ptr România (actuala), cu toate ca o port în inima, orce as face ramâne tara mea de bastina. O port în inima ptr ca am apucat o alta Românie, pe ici pe colo mai sunt inca ramasitele acelei Români profunde, fie ea si mai înapoiata, cu toate defectele (inerente), a existat cândva o Românie frumoasa, cu oameni buni, cu-o spiritualitate fie ea si arhaica aparte, o Românie fasicnanta in felul ei. Aceasta Românie nu mai exista, semn ca exista pericolul disolutiei..
Aceleasi lucruri pot spune si despre Germania, tara adoptiva, am apucat Germania profunda, vad cum in mai putin de 15 ani a fost si ea adânc lovita. Amicul Astalosi râde de mine, taman el ce are si sânge de nemtalau, cica Germania este o tara in care nu se poate trai (spiritual), ca cine vrea sa se sinucida in Germania sa se stabileasca, motiv ptr care el a ales Parisul, pe care eu nu prea il am la inima,in general pe francezi nu preai iubesc iar dupa ei vin engleji. Se insela Astalos, cel putin ptr mine Germania a fost o tara unde am putu gândi liber, în nici o alta tara din lume nu pot aprofunda lucruile ca si in Germania, ba mai mult, Germania profunda este medicament ce te unge la rana, s-au a fost, pe ici pe colo mai gasesti inca parti din Germania adevarata. Nu degeaba marile figuri ale noastre au fost filogermane. Din pacate Germania o tara a gânditorilor in mai putin de 15 ani a ajuns una a dobitocilor, ma refer la noua generatie. Si România a suferit serioase modificari in acesti ani… si nu numai, pare-se ca la nivel mondial fenomenul a luat amploare.
Am ajuns o ţară a fasolii cu ciolan, a înghesuielii la sarmale, a patrihoţilor, vorba lui Hasdeu. Jalnice , sfâşietoare vremuri, dominate de personulităţi în toate domeniile! E bine, dragă Liviu, că mai există oameni lucizi ca tine. O, frumuseţea disperată a vocilor clamând în deşert…
Cum să mai visăm la România Mare cu oameni atât de mici?_
Te îmbrăţişez, poete Ion Cristofor. Mulţumesc pentru vorbele bune. Felicitări pentru volumul „Cine a dat foc Romei”, de aproape două luni mă tot chinui să găsesc o ocazie să te pomenesc. Mă bucur de întâlnire aici, îţi urez să ai parte de prosperitate pe toate planurile. România a rămas în urmă… Cu drag.
1. De unde pot procura cartea dvs.? Se gaseste in Iasi, la vreo librarie?
2. Felicitari pentru poemele din revista Conta? De unde a aparut aceasta revista, am citit-o cu mare placere, m-au amuzat comentariile de la final. Editorialul despre Ulici este de transmis mai departe plus eseul lui Ion Pecie (?) despre Creanga …
3. In privinta gastilor din literatura, nu cred ca acela care se retrage dintr-o gasca nu intra imediat in alta, pentru ca acesta este spiritul romanului.
4. Eu care cunosc vecinatatea cu Basarabia, care stiu ce inseamna spiritul mancurtizat al cetateanului de azi, nu ma dau in vint dupa unirea cu pamintul de peste Prut. Dimpotriva.
5. Chiar credeti in horoscop, fie el al Uraniei? Ma surprinde…
Vă salut cu drag, sunteţi avizat şi de bună-credinţă, pentru lumea literară sunteţi o minune. 1. „Pe prag” se găseşte în librăriile ieşene (a apărut la Editura Polirom-Cartea Românească, o găsiţi şi la sediul editurii; am văzut-o la vânzare la librăria Junimea). 2. Mulţumesc pentru felicitări, revista Conta apare la Piatra Neamţ. Ion Pecie e critic din Craiova. 3. Nu, eu nu fac parte din nici o gaşcă, sunt singur şi izolat de găşti, se mai întâmplă şi aşa cu unii din literatura română. 4. Sigur, Basarabia s-a îndepărtat de România, dar sunt acolo fraţi ai noştri (inclusib scriitori) care ar merita să le ridicăm statui. 5. Influenţa astrală e sigură, eu însă o relativizez. Sunt uimit când văd că se potrivesc, nu mă omor însă cu firea să aprofundez. Astrele sunt şi ele produsul lui Dumnezeu.
La Ziua Nationala nu ar mai trebui sa-i pomenim pe politicieni, ca nu au nici un amestec in acest lucru. Ei trebuie pomeniti la ziua dezunirii, care e in fiecare zi.
Aflu din revista Conta ca sinteti, de loc, din Piatra Neamt. Si eu sint din Dumbrava/Neamt, locuiesc in Bucuresti.
Nu stiam de revista Conta, din Neamt, as vrea sa stiu daca apare si in format tiparit.
Am ajuns sa citesc blogul dvs dupa ce cautand niste informatii despre gaura neagra din univers am dat peste jurnalul dvs.
Va doresc succes.
Vă salut, mă bucur de regrupare, e extraordinar să ne regăsim la Dumbrava-Neamţ (unde eu m-am născut în cantonul CFR, tata fiind detaşat pe şantierele de aici în anii 50). Da, revista Conta apare şi pe suport de hârtie, arată ca o carte de aproape 300 de pagini.
Cred că ideea de „Ţara mea” are două dimensiuni.
1. Ţara mea = acel „Illo tempore”, consacrat de Eliade, în sensul mitic, unde între geografie, istorie, oameni, limbă şi credinţă era un raport ideal. Aceasta este o dimensiune metafizică şi o primim fără să ştim când şi cum. De aici şi tentaţia ca fiecare generaţie să exclame, la un moment dat, de regulă după trecerea de 50 de ani: „Pe vremea mea…”
2. „Ţara mea” – în contextul schimbărilor, voite sau nevoite, altfel spus, „sub vremi”, sub capriciile istoriei. Aici avem de-a face, de la o vreme, cu o cedare, cu o înstrăinare a brumei de zestre, pe care înaintaşii au întocmit-o cu migală .
Rătăcirea comunistă, îndepărtarea de Dumnezeu, cârmuitorii cei nevrednici şi hulpavi, ispita alterităţilor de tot felul, tendinţa lumii de a deveni un sat planetar, toate astea au făcut din România Apa Vavilonului, unde cei în care se mai cuprinde o Românie metafizică şed şi plâng…
Ieri am citit câteva zeci de pagini din manualul de istorie,al lui P.P.Panaitescu, din „Oameni cari au fost”, a lui Iorga, am ascultat istoria noastră în format audiobook, scrisă şi citită de Neagu Djuvara…
Am gândit la Româniile în care am trăit, la România de când nu voi mai fi, a Alexuţei şi a lui Mihai, nepoţii mei dragi…
Deşi singur, iacătă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut aleasă însoţire…
La mulţi ani!
Multumim pentru serviciile aduse revistei CONTA. Dupa data de 10 decembrie se va gasi pe suport de hirtie, concreta, pipaibila, la libraria de la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti.
Draga Liviu, am cetit aventura ta la petrecerea cu trufe, dar, poate, ca nu a fost vorba decit de… trufie. Exclusivismul cu care se fac invitatiile la aceasta manifestare ii face pe invitati… trufasi. Ca material ajutator la cele spuse trimit pe eventualii cetitori la eseul Imposibila solidaritate pe care il semnez in numarul 45 al revistei Romania Literara.
Liniste!
Datorită lui LIS, fac şi eu cunoştinţă cu revista „Conta” nr.4 editată la Piatra Neamţ (director Adrian Alui Gheorghe). Facem cunoştinţă cu cele două (excelente) eseuri despre scrierea – omul, opera, părerea de rău: toate la un loc – a lui Laurenţiu Ulici. Excelentă parabola întâlnirii cu moartea, dintr-un eseu ales la întâmplare: „am o trimitere cu el diseară tocmai în Samora!„ Ce ne-am fi făcut fără 1001 de nopţi? Cam ceea ce credea Dumitru Radu Popescu în „Galaxia Grama”: „poveştile înving moartea, sau cel puţin o amână”. Aflăm din revista Conta, că Laurenţiu Ulici opera cu concepte din matematici: „să ştii când trebuie să vorbeşti sau să taci” – concludent nu? – „criticul trebuie să descifreze răbdător, adesea pagini întregi de maculatură, limitele unei configuraţii artistice, chipul ascuns şi posibil al fiecărui viitor scriitor, precum şi traiectoria unui posibil destin literar”. Ce se poate spune mai concludent despre gândirea acelui care ne-a dat Antologia poeţilor tineri, şi printre care, cei doi poeţi prezenţi acum şi aici în revistă: Gabriel Chifu şi Liviu Ioan Stoiciu; răspundeau încă de atunci exigenţelor şi speranţelor unui mare exeget al literaturii şi criticii române. Nu putem să nu refacem aici (cu îngăduinţa dumneavoastră), ultimile versuri din poemul intitulat (Bastonul de orb) de Gabriel Chifu – poemul despre care poetul zice că se vorbeşte despre el: să înţelegem că şi aşa este – „de sus, spre mine, coboară un imens baston de orb/ e bastonul, cu care se ajută la mers Dumnezeu./ mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca pe un vierme/ nu. deocamdată nu mă nimereşte”. Superb, nu? Şi când mă gândesc că acest poet e inginer automatist?! Cine spunea că inginerii nu ştiu să dăruiască o floare… şi ce floare!…semenilor săi? „Pentru făptura mea întunecată, ghemuită şi mută/ până şi furnicile par gigantice” – ne spune acest poet în alt poem : Fotografie pe grup. N-am ajuns la cer! (nici noi, nici poetul) – dar avem această speranţă. Disciplinat cum se doreşte, în dialogul ce urmează, Gabriel Chifu, trage o concluzie cu multă amărăciune: „poezia nu mai interesează”. Ceea ce este chiar mult prea trist. De la Emil Bota, care a fascinat generaţii şi generaţii de poeţi şi iubitori de poezie, n-am mai auzit că „şi steaua se numeşte Amărăciune” (sintagma lui Dimitrie Cantemir). Să ni-l reamintim pe Emil Bota din poemul cu titlul „Domnul Amărăciune”: „Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor/ în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor”. De reţinut, concluzia poetului Gabriel Chifu din interviu: „de epic avem nevoie tot timpul ca de aer”. Ce este Poezia? – întrebare pusă poetului de interlocutor, şi pe care nici adepţii lui Pilat din Pont n-ar miza că va răspunde decisiv. N-am înţeles de ce Paulina Pop numeşte „pasăre de PATRĂ” (pag.100) ceva care nu se există. Şi de altfel, interesant articolul lui Nicolae Turtureanu despre poetul Adrian Păunescu. Liviu Ioan Stoiciu ne îndeamnă să citim şi noi chiar citim, fară să comentăm ce consideră dânsul că trebuie şi reţinut. La bună vedere.
Voiam sa scriu ceva de Ziua Romaniei pt elevii mei si intamplator am dat peste articolul D-voastra.E cel mai dens articol de critica literara si culturala pot sa spun. Sunteti razvratit ca ,de altfel, noi toti romanii si incercati sa-i puneti la punct, dar si muscati, nu numai latrati!Eu sunt o mica poeta cu aripile frante pentru ca refuz sa mai scriu .As lua calea lui Arghezi: m-as duce la manastire, apoi as lua niste mitraliere si in cele din urma m-as duce si pe la puscarie, poate intuiti de ce…Mai adaug ca sunt si varsator!
Sărut mâna, îmi pare rău, doamnă Lucreţia că n-avem noroc de vremuri şi conducători buni, România se pierde în derizoriu.
Cu oarecare intarziere vad ca am debutat in revista Conta de la Piatra Neamt, despre care poeta Carmen Veronica Steiciuc imi spunea ca este o revista foarte buna, condusa de poetul Adrian Alui Gheorghe. E impresionant numarul de pagini al acestei reviste, cam cat o carte. Se pare ca am facut rost de lectura pentru weekendul care se apropie.
Cat despre Romania, cu durere in sfulet, trebuie sa marturisesc ca, la cei 28 de ani ai mei, o percep ca pe o tara a urii. o tara in care cele 2 Minute de Ura din cartea lui Orwell tind sa se transforme intr-o stare de spirit generalizata. LA 7 ani, dupa ce au fost ucisi ceausestii am scris cu o carioca pe linoleum: LIBERTATE. Azi, imi vine sa scriu cu un marker: URA.