Miercuri, 7 decembrie 2011. Din ce am reținut pe fugă la conferința lui Daniel Cristea Enache despre Ion D. Sîrbu (ținută la TNB, Sala Atelier duminică, 4 decembrie), declarat a fi unul dintre marii ghinioniști ai literaturii române. De fapt, lui I.D. Sârbu destinul i-a jucat feste, pușcăria politică făcută din 1957 până în 1963 având motive aberante (inițial, a fost condamnat la un an fiindcă nu l-a turnat pe „provocatorul” Marcel Petrișor, scriitor și el, care lăuda revoluția ungară din 1956, apoi i-a fost crescută pedeapsa la șapte ani, fiindcă a fost indisciplinat în detenție). Vă puteți pune în pielea lui? Îmi e groază. La fel a pățit și Adrian Marino, doar că lui i s-au furat din viață 14 ani (și, natural, frustrările lui au fost duble; cu atât mai mult cu cât Securitatea l-a șantajat). 
I.D. Sîrbu, alături de N. Steinhardt a dat literaturii române după Revoluție cărți-jurnal de sertar remarcabile. Daniel Cristea Enache a subliniat din start că I.D. Sârbu a fost acuzat de colegii lui scriitori că exagerează în ce a scris, că a literaturizat, a ficționalizat experiențele sale carcerale și post-carcerale. Acum a ieșit la iveală dosarul de la Securitate al lui I.D. Sârbu (publicat într-o carte documentară semnată de Clara Mareș) și se confirmă că tot ce a scris I.D. Sîrbu n-a fost inventat, ci a fost adevărat, Securitatea, care i-a purtat crucea, confirmă tot ce a spus romancierul, dramaturgul, filozoful… Daniel Cristea Enache i-a prezentat biografia lui Ion Desideriu Sârbu (născut la 28 iunie 1919 și mort la 70 de ani, la 17 septembrie 1989; păcat că n-a apucat Revoluția). I.D. Sîrbu s-a născut într-o colonie muncitorească, la Petrila, într-o familie de mineri umilă. În 1939 și-a luat bacalaureatul la Deva, apoi a fost „încorporat la regiment” (începea Al Doilea Război Mondial), unde a primit gradul de 
sublocotenent. După Dictatul de la Viena și trecerea Clujului la Ungaria, unitatea lui militară se mută la Sibiu. I.D. Sârbu se înscrie la Drept și la Filozofie, aici întâlnește Cercul literar de la Sibiu, în frunte cu Ștefan Aug. Doinaș (student la medicină), care-i devine prieten de cataramă (își schimbau sacourile între ei). Acum Istoria Mare dă peste istoria personală a fiecăruia, România intră în război în iunie 1941 (aliată cu Puterile Axei din octombrie 1940), I.D. Sârbu intră în vizorul autorităților, se militarizează minele și cenzura. În mai 1941 a avut loc o grevă a minerilor, I.D. Sîrbu devine critic la adresa conducătorilor țării (el fiind om de stânga) și se trezește degradat și trimis pe front. Rețineți, I.D. Sîrbu a fost ilegalist comunist și era în conflict deschis cu legionarii. Culmea ghinionului (dar așa îi era scris), a fost singurul dintre colegii lui scriitori de la Cercul literar care a fost trimis pe front, era comandant de tun. Din 15 septembrie 1941 până la 23 iulie 1944 I.D. Sîrbu a 
fost pe front (e adevărat, avea libertatea să vină acasă; a petrecut exact 476 de zile pe frontul rusesc). Pe 21 ianuarie 1945 e desconcentrat și redevine la Filozofie studentul preferat al lui Lucian Blaga. Devine apoi profesor suplinitor de estetică, în 1946 universitatea se întoarce la Cluj. Înscris la doctorat, la 28 de ani este titularizat conferențiar (era cel mai tânăr conferențiar din țară) la Filozofie la Cluj, acum se căsătorește (dar prima lui soție a întruchipat diavolul, a fost turnătoare a Securității, l-a prăsit în momentele cele mai grele din viață și s-a căsătorit cu un activist PCR; dar I.D. Sîrbu a avut noroc de o a doua soție). Au urmat alegerile furate în România postbelică și ocupația sovietică. Noile directive bolșevice i-au lăsat fără loc de muncă, brusc, pe Lucian Blaga Liviu Rusu, I.D. Sârbu, au fost alungați din facultate, epurați de noua orânduire, considerați că au idei reacționare. În cazul lui I.D. Sîrbu, se pare că motivul real a fost refuzul unui denunț abominabil împotriva mentorului său, Lucian Blaga, care în acel moment îi conducea teza de doctorat. Din 1950 în 1955 I.D. Sîrbu a fost profesor la școli și licee. Din 1956 are loc o nouă schimbare de destin, e ajutat de Lucian Blaga să vină la București, la Revista de pedagogie, de unde se mută la revista Teatru, alături de Ștefan Aug. Doinaș. Acum scoate și prima 
lui carte, intitulată „Concert”. Prin vizita scriitorului Marcel Petrișor în redacția Teatru (Marcel Petrișor a cerut aici cu voce tare să se facă și în România ce s-a făcut în Ungaria, o revoluție anticomunistă) se declanșează infernul: Ștefan Aug. Doinaș e arestat în februarie 1957 pentru nedenunțarea lui Marcel Petrișor. Natural, I.D. Sîrbu depune mărturie în favoarea lui Ștefan Aug. Doinaș, că nu poate fi dușman al regimului comunist. Neașteptat, pe 17 septembrie 1957 e arestat și I.D. Sîrbu pentru nedenunțarea lui Marcel Petrișor și a lui Ștefan Aug. Doinaș, pentru „crimă de uneltire la adresa statului, împotriva securității RPR” – e condamnat la un an de închisoare și confiscarea averii. Deschid o paranteză – Wikipedia are altă interpretare: „În urma unui articol critic referitor la o piesă comunistă și datorită unei presupuse colaborări cu reacționarii maghiari, în perioada Revoluției maghiare anticomuniste din Budapesta, în 1956, este arestat și condamnat, întâi pentru un an, apoi pedeapsa crește la șapte ani”. Eu pun bază pe cele date de gol de Daniel Cristea Enache. În 1958 (la 10 ani de la instaurarea comunismului de tip răsăritean) se retrag trupele sovietice din România, Gheorghe Gheorghiu Dej promițând că se vor înăspri pedepsele la adresa „dușmanilor poporului” (sau de clasă), e adoptat acum un nou cod penal, represiv, mult mai dur, care 
reinterpretează și vechile condamnări politice! Teribil nou ghinion pentru I.D. Sîrbu – pe 2 august 1958 (când trebuia să iasă din pușcărie), însuși celebrul torționar Al. Nicolschi (Boris Grünberg, basarabean născut la Tiraspol) a semnat referatul de condamnare la muncă silnică pentru 24 de luni, în colonia Culmea, „pentru comportare rea în închisoare”… Nenorocirea lui I.D. Sîrbu nu s-a încheiat aici. Nu vi se ridică părul pe cap? Un asemenea destin de scriitor nici nu poate fi conceput azi. Voi reveni.
***
Chiar dacă observ o anumită enervare la cititori, aici, public în continuare considerațiile lui Tudor Cicu (mai e un singur episod, în afara acestuia de mai jos) pe seama Galei Poeziei Române, ediția I, de la Ateneu, „Lista lui Manolescu”, înregistrată de TVR Cultural (ajustată la montaj după ureche, după hachițele deștepților care au semnat regia acestui film) și transmisă pe 1 decembrie:
VI
Gala poeziei române
(pamflet)
Motto:
„Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo”
Marin Sorescu
20. Florin Iaru: Dacă până acum n-am fost lovit în moalele capului de „fiorul existenţial” al poeziei, măcar să o dăm pe ceva parabolă, intenţii parodice, limbaj colorat. Ce mai: umor subţire. Aşa îl percepusem pe poetul bucureştean (pseudonimul lui Florin Râpă) încă de la volumul de debut „Cântece de trecut strada”. Poet de tip caragialian se născuse, un fel de nebun vesel trecut ca şi mine astă-vară pe la Balaton, el, în poema antologică „Dormitori”. Ne citeşte poemul „Gară pentru toţi”. Ia să auzim ce-i cu gara asta. Păi, în gara care sprijinea două buze cât roata, iar într-un tren aflat pe şine, alte două buze, se va petrece cât de curând ceva. Pe peron 
însă, pe sub o masă, o altă pereche de buze se împerecheau la vedere. Apoi, vin la rând pasagerii: o cavitate bucală, o ceafă amară, o oglindă şi înc-o ceafă. Undeva în aer „pluteau nişte maţe fripte”. După un timp, corpurile dispăruseră. Suntem transportaţi în baie, la rece, alături de cineva care tot mânuia robinetele. Şi-n cadă? Ehei, aici surpriză. Era o pereche de ouă pe care apa le clătina melancolic. Ştiam noi de la început: poetul are ce are cu obiectele. N-are astâmpăr până nu le montează-demontează. Deh, nobleţea clovnului care râde pe ascuns. Numai de nu s-ar lua pe deplin în serios. Să fie, asta, noua direcţie în poezie? „- Hei, am venit cu tulumba” (e din poemul antologic)… dar, mai e până la Crăciun! Lasă bre porcul la îngrăşat!
21. Ioan Es. Pop: este tot un poet optzecist, al cărui debut a avut loc după revoluţie. E maramureşean din Vărai. A publicat „Ieudul fără ieşire”, devenit de atunci Ieudul lui Ioan Es. Pop. Poetul vine pe scena Ateneului, 
dar pare puţin obosit şi plictisit. Mai curând: contrariat de ceea ce i se poate întâmpla dacă ne va citi mai mult de două minute. Aşa că e scurt: „când era mic visa să fie mai mic/ ca un cartof se visa în cuib printre ei/ căzând în somn/ în trezire: când dădea (câte unul într-adins) cu sapa/ şi începu să strige: nu mai săpaţi! Că vine din nou primăvara/ se visa în pivniţă/ tot cartof/ dormind neîntors”. Acuma (daţi şi voi vina pe critic) că nici noi n-am înţeles, dacă era un poem închinat cartofului sau poetului? De aceea, ne abţinem de la râsul acela sănătos, de om trăit la ţară, printre cartofi, morcovi şi păstârnac. Chiar şi râsul swiftian, îngheţat, tot ironic este.
22. Aurel Pantea: Poet şi eseist; îl ştim şi-n calitatea de preşedinte al filialei USR Alba – Hunedoara. Optzecist şi el, devenind cu vremea un „expresionist al peisajelor sublimate” (după Al. Cistelecan), este un poet care la tinereţe era whitmanian. Versurile sale din tinereţe păreau nişte 
hieroglife, un fel de desene ce puteau fi contemplate în armonia sa pictorială. Ne citeşte o „rugăciune”: „aud răsuflări obosite/ Dumnezeul meu mă digeră/ îi e foame/ înjură/ nu face raţionamente/ te scuipă în faţă/ nu face politică/ o suportă/ stă de vorbă cu toate curvele/ cu peştii/ dar tuturor le e mai puţin teamă/ când vor muri”. Cam aşa se întâmplă când mergi tot mai adânc spre înţelesul poemului. Dai la o parte un sens aparent, apoi altul şi altul, până când înţelesul deplin întârzie să apară, pentru că „ceva-ceva” atârnă în inima anecdotei, e acolo un culoar al textului care ni se refuză a fi dezvăluit. Să vedem mai departe: poetul îl iubeşte însă pe Dumnezeu, pentru că uneori pute (sic!) şi-i are pe conştiinţă pe toţi şi cu toţi sunt în cele din urmă împăcaţi. Nouă ne spune? Păi, nu vedem şi noi morţii; ce împăcaţi stau ei cu mâinile încrucişate pe piept? Dar, 
Aurel Pantea ştie mai multe şi are un secret al său pe care… îl va spune data viitoare, când va veni vremea „de-o-încălecare pe-o şa/ pe-o şa de cal măiastru” , cum ar fi spus Nichita.
(Va urma)
Tudor Cicu
PS. Vă invit să citiți numărul la zi al revistei lunare Timpul din Iași, în format PDF (trimis de Liviu Antonesei; redactor-șef Gabriela Gavril), dați click pe TIMPUL_noiembrie_2011 (și iar click pe dreptunghiul apărut).
0 Comments