Duminică, 25 aprilie 2010. Am fost invitat la festivitatea acordării Diplomei de cetăţean de onoare al oraşului Adjud scriitorului Adrian Botez (poet, eseist, publicist, istoric literar). Era o ocazie să mă întorc în oraşul părinţilor mei (care au murit pe rând, casa părintească e în ruină, „muzeu”, în ograda ei şi-a construit însă casa lui de invidiat fratele meu, Marian; la Adjud, la unul din blocurile „din piaţă” are domiciliu stabil şi o soră a mea, Mela, care e de aproape doi ani tot dusă la muncă în Italia). Am plecat cu fiul meu (pentru prima oară împreună în Sandero) din Bucureşti. Cum festivitatea începea la ora 10, a trebuit să plec la drum de vineri şi să mă cazez la Focşani, la rude (eu, la casa părintească a Doinei Popa, şi fiul la o verişoară a lui, Alina, fiică a sorei mele Ita Fănica, care locuieşte în apartamentul în care am domiciliat eu până în 1990, când m-am mutat definitiv la Bucureşti). Laurenţiu, fiul, nu a mai văzut oraşul în care s-a născut în 1975, Focşani (aici a crescut şi a fost educat), de ani de zile, nici el nu mai ştie de când – cu atât mai puţin nu a văzut oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Adjud (eu sunt născut la Dumbrava Roşie-Neamţ, din părinţi adjudeni, la un canton CFR, fostă locuinţă de serviciu a tatălui meu)… Au fost zile de deplasare supraîncărcate sentimental, îndeosebi pentru Laurenţiu (care se dă drept un tip dur, dar e extrem de sensibil). Curios, la întoarcere (la Bucureşti am fost acasă la 22.30), astă noapte, Laurenţiu m-a speriat – ţipa înnebunit în camera lui că „Nu, nu vreau!”. Mi-a stat inima. Înţelegeam că era doborât de oboseală (sâmbătă am mers pe malul Siretului, în dreptul podului din Adjudu Vechi, şi apoi, pentru prima oară, la barajul din Bereşti, unde e o imensitate de apă), dar să aibă coşmaruri atât de urâte! A mers la baie şi s-a liniştit, dar eu am rămas alarmat… La prânz, azi, când s-a pus pe picioare fiul, am aflat ce a visat: că fusese blestemat să înnebunească, să nu mai reuşească decât să repete la nesfârşit câteva cuvinte, degeaba se străduia să rostească alte cuvinte, le uitase, nu mai ţinea minte decât cele câteva cuvinte, pe care le repeta îngrozit. E un subiect de proză. Slavă cerului, a fost fericit la trezire că a fost numai un vis, simţea că e pierdut. Tot peste noapte / dimineaţă m-am trezit şi eu căzut pe gânduri: am visat că am plecat de acasă în oraş în papuci! Coincidenţă, în vis eram alarmat că nu mai am mult şi-mi pierd minţile, dacă am ajuns să plec de acasă în papuci. În vis, fiul meu m-a luat într-un taximetru, aşa cum eram, încălţat în papuci: ploua torenţial, oraşul era ici, colo inundat… Nu-mi venea să cred, în vis mă certam că am putut să fiu atât de distrat (aşa cum mă cert şi aici, în aceste pagini de jurnal online; chiar susţinerea jurnalului, în fiecare zi, fiind o sursă de stres). Ce semnificaţie ar putea să aibă aceste vise (al fiului şi al meu)? Sunt aceste locuri din care ne-am întors încărcate energetic?
***
Am asistat sâmbătă, 24 aprilie, la Adjud, la o festivitate oficială credibilă, sobră. Diplome de onoare de cetăţeni ai oraşului Adjud au mai primit până azi actorul Ion Dichiseanu, solista Angela Gheorghiu, traducătorul Constantin Frosin şi cel ce semnează aceste rânduri. E o minune că primarii şi consiliul local ai Adjudului îşi respectă personalităţile legate de Adjud. Cu banderola tricoloră pusă, primarul Constantin Armencea i-a înmânat lui Adrian Botez Diploma de cetăţean de onoare al oraşului Adjud (de un an şi jumătate a fost aprobată de consiliul local). În afara diplomei, primăria Adjudului mai acordă şi altceva? Personal, deşi am această diplomă din anul 2000, habar nu am dacă obligă autorităţile adjudene cu ceva (de exemplu, să-mi dea loc de veci; i-am întrebat pe edili acum, public, şi mi-au răspuns că-mi dau cu plăcere loc de veci la Adjud; m-am liniştit, acum pot să mor!).
Adrian Botez locuieşte la Adjud, e profesor doctor la un colegiu tehnic din oraş. E membru al USR (cu cărţi premiate de filiala de care aparţine, Bacău). Din cuvântul lui Adrian Botez: „sunt un venetic, venit din 1978 la Adjud, dar am cântat în versurile mele şi apa Trotuşului, am 17 cărţi publicate”. Botez e bucovinean de origine. Conduce la Adjud revista lui, intitulată Contraatac şi are în proiect să editeze o nouă revistă de cultură la Adjud, Meridiane culturale adjudene (pe care să o dedice diasporei româneşti, „regăsirii românilor de pretutindeni”). Ce m-a uimit, Botez a amintit de un proiect în care e implicat, alături de un preot adjudean („părintele Fusaru”): anume, apariţia la Adjud a unei şcoli ortodoxe („pentru a forma copii curaţi la suflet”, după model romano-catolic; cu grădiniţă, şcoală elementară şi liceu, iniţial ca filială a unei şcoli constănţene, cu internat tip seminar, cu bibliotecă parohială şi aşezământ de bătrâni aşezată „sub streaşina bisericii”; asemenea şcoli sunt deja în Bucureşti, Satu Mare, Suceava, Botoşani, Piteşti). În speranţa unui început de „exorcizare a răului” prin copiii noştri. Al treilea punct forte al lui Botez, proiectul „Istoriei hermeneutice a literaturii române”, din care a scos trei „cărămizi” (lucrarea de doctorat dedicată lui Mihai Eminescu a fost apreciată de critici remarcabili). În care vrea să demonstreze că România nu e numai ţara lui Caragiale, ci şi a lui Eminescu. Avem de a face cu un ferment local care urmăreşte „politica adevărului duhului românesc”. Au fost de faţă la festivitate, în semn de solidaritate cu Adrian Botez, criticii Mircea Dinutz (redactor-şef al revistei Pro Saeculum, care apare la Focşani), Ionel Nicula („merită toată admiraţia un oraş care a dat asemenea personalităţi”), profesorul de excepţie Gh. Zaharia, prozatoarea Doina Popa, poeţii Paul Spirescu (el va fi următorul pe lista celor ce primesc diploma de cetăţean de onoare al oraşului Adjud, s-a anunţat; el e adjudean, profesor de filozofie) şi Camelia Ciubotaru, Cezarina Avramescu, sau editorul-poet Costică Marafet… Interesant de observat că la Adjud liceul teoretic poartă numele lui Emil Botta, iar casa de cultură numele lui Tudor Vornicu. Tot de Adjud era legat numele poetului şi traducătorului Ion Larian Postolache, uitat. Nu în ultimul rând trebuie să mărturisesc admiraţia mea pentru soţia lui Adrian Botez, care l-a susţinut, şi faţă de cei trei copii ai lor (el fiind obligat toată viaţa să strângă din dinţi, aşa i-a fost destinul, să se chinuiască fizic), două fete şi un băiat, cu facultăţi deja terminate, străluciţi în domeniile lor. După festivitate a urmat la un restaurant de lux o masă festivă pentru toţi invitaţii (mulţi, necunoscuţi mie) – nu-mi dau seama pe banii cui (mie mi s-a decontat şi drumul, cu generozitate), dar am simţit aici o atmosferă de împăcare morală generală. Poate fiindcă i s-a făcut încă o dată dreptate în viaţă lui Adrian Botez, evidenţiindu-i-se ascendenţa spirituală. Să nu uit că e şi un publicist ieşit din tipare.
Cu această ocazie am revăzut şi parcul central din Adjud. Dragul meu parc din Adjud, ascuns în memorie, pe aleile lui mă îndrăgosteam zilnic în liceu – azi mi s-a părut că parcul s-a împuţinat, în tinereţe mi se părea a fi mult mai mare, de ce oare? Avea şi o „fântână cu crocodili”, unde îmi dădeam întâlnire, a dispărut, pe locul ei demult e o terasă. S-a schimbat lumea, m-am schimbat şi eu.
PS. Pentru cei iubitori de viaţă, care mă ceartă că în aceste file de jurnal online nu văd nimic din „bucuria vieţii”, îi invit să dea click pe linkul (primit de la scriitorul Ion Lazu, îi mulţumesc):
de unde se vede ca iesirile e bune
Mâine-pomâine, dacă mai cârteşti mult aici, mă întorc la planeta Nibiru (căreia văd că i-ai feminizat numele, deşi „planeta” e feminină; tu eşti Nibira cea rea?).
sa stii ca ardeleanul ,,in jenere,,e indelung rabdator-dovada ca inca iti citesc jurnalul. daca mai comentez e pt ca rubrica se numeste ,,comentarii,, si pt ca unii exagereaza cu baraboii.dar trebuie sa recunosti si tu ca doar atunci cand nu iesi nicaieri incep sa te bantuie gandurile apocaliptice.
pe cand acum,uite, prima parte, aproape, aproape ca se apropie de un jurnal.desi esti orientat doar spre lumea exterioara. unde-s starile constiintei?intoarcerea spre propriul eu?reflexivitatea? te-a contaminat publicistica
pune mana si citeste/reciteste jurnalul lui cartarescu. dar nu te lua total nici dupa el, ca asta a alunecat pe panta cealalta, e prizonier de lux in interiorul lui personal
si nibiru e o planeta rea.de ce nu sta la locul ei?!
Si eu am inteles ceva: LIS se indragostea zilnic in liceu, pe aleile unui parc! Mi-as fi dorit asa o viata… Poate de aceea e melancolic acum.
Fantana era „cu crocodili”, unde-au plecat crocodilii?
Noi aveam un bazin numit „La balena”, tot pentru dragoste si intalniri, e tot acolo, pe dealul Copoului. Ce bine!
„şi vine poezia, în vis, scrisă,/direct, pe hârtie, şi /se dezbracă de tot, până la urmă, să/intre în realitate şi îmi spune să nu mă uit printre degete şi ce văd, ce/văz, ehe…” – mi-au venit în minte aceste versuri fulgerat de clarviziunea visului pe care l-a avut LIS. Ploaie- iubirile trecute, ca plaoia, liniştitoare scrisului şi poeziei. Vedeţi cum se leagă toate? Numai cine n-a părăsit (poate pentru totdeauna) locurile natale, nu simte şi nu are astfel de vise. Să mai te încarci cu energia locurilor acelea (în care nu lucruri simple şi neînsemnate s-au întâmplat), e ceea ce se poate răsfrânge asupra copiilor din alte generaţii. Păcat că lângă noi nu mai avem pe mamele noastre să ne răstălmăcească toate acestea. Pe vremea copilăriei la mama apela tot satul: lucru care mi-a prins bine mai târziu, memoria i-a surprins pe toţi într-o carte. Ce spune LIS, mi-a amintit de vorbele scrise ale altui mare poet: ” Toate necazurile se trag de la neştiinţa omului la cuvânt şi la cântec/Omul de-ar avea săbuinţa să ştie la vorbă, la ce zice, către/cine; ce cântă, cui cântă/Atunci ochii dinăuntru şi de altădată ar fi izvoare netulburi” (Ion Gheorghe). Cine înţelege, are multe de învăţat, încă, din Jurnalul LIS. Saal-am aleyckum! cum v-ar fi salutat Omar Khayyam pe toţi.
domnule cicu, noi persanii spuneam doar ,,salaam,,. dar astazi ne-am modernizat, asa ca : hi everyone!
Mulţumesc Omar. Din grabă am scris cuvântul greşit şi ciudat! dar la mine în sat (în copilărie tătarii şi turcii foloseau expresia întreagă. Scriitorul de origine tătară, Negip Hagi Fazâl s-a născut în 1906 în satul meu Azaplar – Tătaru (de azi). A scris legenda Kok koz Bayar (Boierul cu ochi albaştri). Din neamul lor s-a mai ridicat: fratele său Mustegep Ulkusa publicistul şi poeta Sa-liha Hagi Fazăl Memet. Dacă le cunoşti opera dă-mi de veste. M-ar interesa.
Domnule Cicu,salutul variaza de la zona la zona, chiar si in pronuntie. Eu ma refeream doar la Persia, tinutul meu natal, caruia ii duc atat de mult dorul. Iata un cuvant pe care doar voi, romanii, si parca japonezii, l-ati inventat dar care exprima un sentiment de o incontestabila universalitate. Pana sa ajung la Romania nici nu stiam ce simt, dar acum stiu ca blezneala asta se numeste dor. E un lucru minunat sa poti sa te exprimi in cuvinte, fie ele si romanesti. Varul meu Hafiz, Alah sa-l aiba in grija, mereu zicea mie ca nu conteaza limba in care te exprimi atata timp cat e persana.
Domnule Cicu! Cine n-a auzit de eroul Negip Hagi Fazil a trait degeaba. Eu chiar facut hagialac la medgidia unde am vizitat Seminarul Musulman unde el studiat. Iar cand recitesc ,,Crimeea,,, plang si eu impreuna cu batranul Krtveli cand le spune copiilor:”fata mea, patria noastra de origine este Kirim -Yasil Yurt. Noi am fost creati din pamantul si din apa acelui tinut. Am fost nascuti pentru acele locuri, dar destinul crud ne a imprastiat prin aceste tinuturi indepartate.,,
Cu totii ar trebui sa recitim din poeta Saliha Hagi Fazil-Memet pentru a ne adapa sufletul la acel izvor originar al poeziei-scuze domnule stoiciu- pe care aceasta ca nimeni alta a stiut sa il dreneze in poeme.
talented entry you occupy