0
9 comments

Miercuri, 2 martie 2011. O surpriză: a sosit Doina Popa de la Focşani la prânz să mă doftoricească (a sosit cu două zile mai devreme, nu-mi venea să cred când am văzut-o). Fiindcă tot rău îmi e. A vrut să mă ducă să-mi fac „vizită” la cap la spital (după rana de la cap de ieri, după ce mi-am pierdut cunoştinţa o clipă), a renunţat, văzând în ce hal arăt. Aseară mi-a telefonat doctoriţa Andreea Brumaru, revoltată că am dat în mintea copiilor, făcând baia fierbinte, m-a asigurat că se va vedea dacă o iau razna după lovitura la cap în maximum trei zile. Bat în lemn. Tocmai am definitivat o proză (pentru Bucovina literară) în care eu, personajul, am… Alzheimer. E boala de care mă tem cel mai tare, fiindcă nu sunt conştient de prezenţa ei. Andreea Brumaru mi-a spus să stau liniştit că Alzheimer se instalează încetul cu încetul… Apropo de baia fierbinte: Vasile Savin din Galaţi (l-am trecut iniţial aici drept Viorel Savin, dramaturgul; norocul meu cu Nicolae Ciobanu care mi-a atras atenţia; am făcut imediat corectura; e clar că dau deja semne grave de confuzie) îmi scrie la comentarii, ieri, aici, că Ion Roşu n-a murit pe marginea căzii, cum am scris eu ieri. Ce înseamnă să ai o memorie falsă (înseamnă că plec încet-încet spre destinaţia Alzheimer? Voi lua bilet de vacanţă la un preţ cât mai convenabil; glumesc eu, dar scroafa e chiar moartă în coteţ). Am întrebat-o pe Doina, Ion Roşu fiind vecinul nostru – ea are altă memorie: era caniculă, Ion Roşu coborâse înfierbântat, asudat, dintr-o maşină şi, urcat într-un suflet la el acasă, însetat, a băut un pahar de vin de la frigider, „aşa a murit, i-a explodat inima”. Probabil că nici asta nu e varianta corectă… În ce mă priveşte, se pare că prăbuşirea bruscă de pe picioare, de ieri, mi-a afectat coloana (am căzut în fund), am dureri serioase. În plus, continui să nu pot să dorm, sunt trezit permanent de acelaşi vis tembel cu computerul… Tot aseară mi-a telefonat Laurenţiu Barbu (administratorul acestui blog şi al Jurnalului de Vrancea) şi m-a sfătuit să chem un preot să sfinţească apartamentul, că prea mi se întâmplă lucruri necurate. Uşor de zis. Totuşi, în mod ciudat, o dată cu sosirea Doinei, am lăsat senzaţia că mi-am luat de toate grijile. Am dormit toropit toată după-amiaza, e aşa plăcut să dormi, să ţi se şteargă memoria, să uiţi de toate şi să nu fii trezit de vise cu computere (acum am avut vise normale, în unul eram într-un oraş necunoscut şi mă pierdusem de cunoscuţi, rătăcit, probă de Alzheimer, desigur; ca de fiecare dată, mă salvează trezirea). Cât am dormit, trecând dintr-un somn odihnitor în altul (e adevărat, eram trezit şi de tusea profundă), Doina a răspuns la telefon: poetul Marian Drăghici a sfătuit-o să mă mai ducă şi pe mine la o biserică, să mă rog… Dar eu intru în biserică, numai că, e adevărat, simt că nu-mi prea mai e ascultată rugăciunea. N-am mâncat întreaga zi nimic (nu am nici o poftă de mâncare; am mâncat un pic de ciocolată când am luat medicamentele, la ora 6 dimineaţa), am greutatea din prima tinereţe, 66 de kile. M-am pus pe picioare la ora 19, Doina a gătit orez cu lapte, dulce. Am luat alt rând de medicamente la un loc. Mi-a făcut şi ceai cu lămâie. Mă doare cu adevărat coloana, asta-mi mai lipsea. Înainte de ora 20, Doina mi-a făcut masaj, mă doare toată pielea. Constat că totul mă doare, am încercat dureri pe mai multe paliere – o fi de bine? Cât am stat la ştiri, am primit un telefon de la poetul Marian Costandache din Bârlad, membru al USR: era în spital, ieri a avut un accident vascular cerebral şi acum e obligat să vorbească pe cât posibil mai mult, fiindcă de la un moment dat se bâlbâie: a căzut de pe picioare. Are 57 de ani. Marian Costandache m-a certat că mi-am înfierbântat creierul intrând în cada cu apă fierbinte şi că nimic mai rău decât fierbinţeala nu-i face rău creierului. Aşa e? I-am urat însănătoşire grabnică, să nu se lase doborât. Iau seama că mie nu mi s-a întâmplat nimic, de fapt (sau o să aflu mai târziu dacă mi s-a întâmplat?). Sunt lucruri de un milion de ori mai grave decât mi se întâmplă mie. Ce mi se întâmplă? Nu mi-e uşor, atât. Doamne fereşte, când scriu aici, o aud pe Doina strănutând…

***

În 1989, pe 2 martie, azi, îşi dădea foc pe pârtia de la Poiana Braşov Liviu Cornel Babeş, în semn de protest anticomunist, în văzul a sute de turişti, fluturând printre flăcări o pancartă pe care scria: „Stop Crimă! Murder, Brasov = Auschwitz”. Nici până azi nu i-a fost înţeles mesajul. Liviu Babeş era electrician (şi artist plastic amator). Cum, necum, azi se leagă amintirea electricianului Liviu Babeş de aceea a electricianului Adrian Sobaru, care s-a aruncat la sfârşitul anului trecut de la balconul Parlamentului. Doi electricieni protestatari cu stea în frunte (luptătorul pentru drepturile omului Lech Walesa, premiat Nobel pentru Pace, preşedinte al Poloniei postcomuniste, era şi el electrician, nu? Ce au electricienii în plus în genă, meseria în sine fiindu-le predestinată?). Ce au binemeritat de la patrie prin sacrificiile lor? Liviu Babeş a rămas un anonim, erou-martir (o stradă îi poartă numele în Braşov). Cazul lui de autoincendiere (care în Tunisia a declanşat în acest an o revoluţie; autoincendierile au continuat şi în Egipt, cu acelaşi efect; dar a existat şi precedentul, al lui Jan Palach, care s-a autoimolat în anul intrării trupelor sovietice în Cehoslovacia, în semn de protest, el a devenit un martir al eliberării) a fost rapid muşamalizat în 1989, n-a avut nici un efect. Dar a fost răzbunat de revoluţia din decembrie 1989. Nici România nu se poate plânge că nu are martiri, numai că noi habar nu avem să gestionăm supremul lor sacrificiu (nici biserica ortodoxă nu se uită spre ei).

PS. Vă invit să citiţi azi, în format PDF, revista literară trimestrială Hyperion (redactor-şef Gellu Dorian), primele trei numere pe acest an – daţi click pe Hyperion_1-2-3_2011 (şi iar click pe dreptunghiul apărut)

PS. 2. Ilustrez şi această pagină de jurnal online a mea cu fotografii publicate de Gabriel Coman pe Facebook.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
9 comments

9 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Vasileee, să-i pretinzi dlui Stoiciu un miel, că tot e de sezon… Vioreii apar mult mai târliu…, astaaa… târziu.
    Ori, poate-i cadoriseşti prima ta piesă dramatică. Io promit să joc rolul mutului.

  2. Buna dimineata, domnule Stoiciu,

    Nu comentez confuzia de nume; asta e! (Eu nu m-am dus niciodată la facultate îmbrcat în frac călare pe un măgar în timp ce el, Viorel, da. Poate că de pe atunci iubea teatrul !)
    Varianta a doua – a morţii lui Ion Roşu – este pe jumătate corectă (in a doua jumătate a ei). Ştie foarte bine domnul Eugen Negrici. Sănătate… după puterile ce ni s-au dat. PS. Dacă aş fi candidat cu traducerea romanului lui J. Littell, Binevoitoarele, la premiile USR pe 2009 poate mai afla lumea si despre mine, dar eu am lipsit la cursul “Managementul vieţii personale”.

  3. Pentru dl. Vasile Savin.
    Păi cum să candidaţi la premiile USR şi să mai şi primiţi un premiu? N-aţi auzit zilele acestea, aici pe site, criteriile valorice care i se aplică unui scriitor în România?
    Dacă nu ştiţi vă spun eu cum stau treburile, că noi am aflat, mai deunăzi, de la cineva din conducere – scriitor universal şi conducător de asociaţie bucureşteană, nu… mai ştiu eu cine.
    Dacă doriţi un premiu, mai întâi, cineva trebuie să se “intereseze” de opera dumneavoastră. Apoi, urmează să vi se pună o “firească” şi banală întrebare: “Câţi bani, ce fonduri aţi atras către Uniune?”
    Ei, abia ajunşi aici, se va analiza cât de “provincial” sau de “capitalist” sunteţi. Că una e să locuieşti în “provincie” şi alta e să ai măcar viză de flotant în Bucureşti. (Acum e interesant de aflat care va fi decizia „juraţilor” în cazul în care candidatul este un scriitor român cu domiciliul în Saint-Tropez. Că acest orăşel, de câteva mii de locuitori, nu e nici capitala Franţei şi, cu atât mai puţin, a României. Aici s-ar ridica mai multe întrebări, însă vom lua, aşa, la prima strigare, doar două:
    1. Cum se plasează „juraţii şi, în genere, scriitorii bucureşteni” ― indigeni, metişi sau pripăşiţi ― faţă de acest orăşel, sătuc, am putea spune: ca „capitalişti”, trecând peste plaiurile cacofonice şi înghiţind cacofonia, sau ca „provinciali”?
    Şi, în fine,
    2. Oare unui astfel de candidat i se va mai aplica aceleaşi „criterii valorice”? ― Mă gândesc că juriul ar putea trece cu vederea „atragerea de fonduri” şi „provincialismul”, sperând că, din când în când, ar mai putea vizita bătătura sainttropeziană a candidatului. Nu de alta, dar una e să arunci, de nebun, năvodul în Balata Brăilei, la Cotul Pisicii sau să faci împachetări cu nămol şi vin de regiune Murfatlar la Techirghiol şi alta e să te „interesezi de opera candidatului”, direct la faţa locului, la cherhanaua din Saint-Tropez. )
    Aşadar, pentru a avea talent şi a fi un scriitor de valoare, deci pentru a obţine un premiu, în primul rând, din câte am aflat zilele acestea, trebuie musai să aduci bani Uniunii. Adică, mai clar: te duci cu bani la Uniune (faci credit, cu buletinul, la bancă sau găseşti un sponsor, nu are importanţă) şi spui: „Vă rog să-mi îngăduiţi să depun în contul Uniunii aceste modeste „fonduri” ― ele nefiind deloc modeste, însă, ca să fii sigur că ţi se va aproba donaţia, faci pe prostu’, că dă bine ― atât de necesare premiului ce urmează să-mi fie decernat.” Scurt!, că oamenii nu au timp de gargară cu ceai de muşeţel ― vorba lungă, sărăcia omului. Apoi, juriul va opri, în cont, cea mai mare parte a „fondurilor atrase de tine” şi v-a lăsa afară 100-200 ron care ţi se vor înmâna împreună cu o bucată de carton, numită diplomă, astfel dându-ţi girul, validându-te, consacrându-te şi, de ce nu, ungându-te ca clasic în viaţă. Că tu nu vei avea niciodată nici măcar un cititor, nu mai este treaba juriului. N-ai decât să-i inventezi… Bineînţeles că fiecare om cu mintea detartrată de gărgăuni ar fi împins să se întrebe: „Dar cu grosul «fondurilor atrase» ce se întâmplă?” Simplu: cu o parte se vor achita onorariile juraţilor, că doar nu s-au chinuit bieţii oameni să delibereze de pomană (trăim în capitalism, ce dracu’!, aici totul se plăteşte), iar cealaltă parte se va păstra pentru consacrarea, validarea, genializarea candidaţilor cumetri sau coechipieri, dar şi a candidaţilor ce pot pune umărul, la nivel înalt, întru ajutorarea ascensiunii, în diverse planuri, a juraţilor şi administratorilor de fonduri literare. Numai că acestora, pe lângă bucata de carton numită diplomă, li se vor înmâna sume mai mari 2000, 3000, 4000 ş.a.m.d. de ron, în funcţie de nevoile juraţilor (am spus nevoile juraţilor, nu a premianţilor)
    Acesta este motivul pentru care auzim de păcălici şi nu de scriitori adevăraţi. Bineînţeles că sunt multe premii şi distincţii care ajung şi la scriitorii adevăraţi, numai că, şi în cazul acestora, nu s-a ţinut cont de valoarea lor, că asta nu e treaba juriului, ci de puterea lor socială. Sunt scriitori veritabili, ca să spun aşa, de care nu vom mai auzi niciodată. De ce? Pentru că nu reprezintă nimic social, politic, financiar etc. Sunt simpli oameni de rând, sau ajunşi oameni de rând, deoarece valoarea lor artistică nu interesează pe nimeni.
    Aceste criterii sunt geniale, însă numai pentru megalomani şi impostori ― sau, mă rog, pentru cei care s-au plictisit să-şi tot citească numele în buletinul de identitate şi doresc să descopere noi sensuri şi profunzimi, buchisindu-şi numele, într-o altă cheie de lectură, mai elevată, pe o diplomă.
    Ei, e mult de discutat…!
    Dar ca să închei: Domnule Vasile Savin, câţi bani aţi adus dumneavoastră Uniunii? Păi…! Şi mai aveţi curajul să mai vorbiţi de premii….!
    Hai, să auzim, şi de-acum în acolo, numai de bine!

  4. Alui lu’Na’aibii,
    şi cu numele aistea de tot comune, deşi-s minciunite de proprii!… În loc să fie oricine dintre cele nu mai ştiu câte miliarde de vieţaşi dipi (s-hIc!) aist bulgăre de tină c-un nume propriu şi-n vecii vecilor inconfundabil…
    Fiece carte naţională au statală au UEală de fixiste telefeoane, geme de zeci, sute şi chiar mii de similitudini.
    Uite, de ce – Io-murătura-la-mahmur – tot mereu sunt dat de altu-alţii, pe carii nice măcăr nu văzutu-i-am (pre vreo câţiva doar cetitu-i-am şi chiar dragi mi-au fost). Ce-i mai tragi-comic, e c-am primit ş-un premiu (ăl mai mare!) de po(e)z(n)ie, şi-un suivantu, fiindu că se Acolo (nu mai spui unde, că cam peste totu-i tij, da’vă dau ca reper un bust plasat în formă de vespasiană-n pragul unei CdeC ori unui CC) trimiseseră două plicuri în al meu nume, dar sub două pseudonime/mottouri neidentice… Culmea, e că Primu’ntâi de după Marele P.-l luai tot io (nu vă mai discern şi mottourile, mai ghine-i motus!)…
    Aşa, că – din economie şi turnătorie! – m-am pomenit doar cu o diplomă (la doi) şi cu un plic dolofan (cât pentru doi), pe care – prostul! – li l-am dat înapoi… Fiindcă, la fel ca la moţi, nici la mine, nici la prietenu-mi wallon Poezia “nu se plătie” (a se reciti Geo Bogza, “Terra petris”).
    Participaţiunea me’ dublă la acel (hai, să-i spun : poetic concurs), a fost motivată de aceea că unicul prezident de pe-atunci al USeilor l-a făcut pe acel bun mie prieten şi venerabil poet – dar străin! – “minabil prozator cu pretenţii lirice”, şuierând printre dinţii mai puţini ca ai mei azi, cu limba-i despicată şi mai că veşnica-i îngălată ţigară.
    De atunci (dar şi de-un cevaiş mai dinainte, de când se separau în taină apele de deasupra de cele de subt dosul loviluţiei), mă am io aşe de ghine cu culturnii loco. Cărora avui nefericita bravură să să mă autodesconspir, mai penibil ca dalmaţienii puri la CNSAS.
    Eu am supravieţuit; dar unii din actanţii care-au decis să mă termine, se află la comemorări, subt “veşnica lor pomenire!”. Dumnezeu să îi ierte, că eu nici numele nu mai vreau să li-l ştiu: nici de mai vieţuiesc au ba şi cum!

  5. Ca să NE mai râdem puţin, vă prezentăm câteva versuri scrise şi publicate de un poet, membru al USR, însă nu-i vom dezvălui numele.
    Aşadar, cităm din opera maestrului, chiar dacă nu o să vă vină să credeţi:

    “Auzi-o-vei tu nuca
    sus, în dealul de la Hupca,
    adunându-se cum geme
    licuricii în sisteme(…)
    nuca, nuca de la Hupca (…)
    îi păzeşte pe părinţi de singurătate-n dinţi”

    sau:

    „La răspântii, inorogu/
    mi-a-ngropat norocul
    dă-mi-l, dă-mi-l, inorog,
    pe noroc, mă rog!”

    sau:
    „Un zero mare eşti, un mare zero
    Dar Dumnezeu de ce l-a dat pe Nero
    Şi-a şaptea zice liniei ce zice
    Nu pot tăia c-un brici o pitulice”

    Ei, cum poţi numi un astfel de specimen „scriitor profesionist”?
    Cine şi de ce l-a băgat pe acesta în Uniune? ― bine, că eu ştiu, şi cine şi de ce, dar întreb aşa, la mişto. (În aceeaşi perioadă, când ăsta era făcut „profesionist”, un scriitor ca Adrian Dinu Rachieru, din câte am auzit, era respins ― şi asta ani la rând!)
    Ce a validat acea comisie de validare?
    Dacă-i veţi lua interviu chiar şi cu un ştiulete de porumb, veţi afla că şi el este neîndreptăţit, marginalizat, invidiat etc. De ce? Păi fiind validat şi apoi citind statutul i-a intrat în cap că e autentic. Cine-i mai poate scoate dintre tâmple asta? Nimeni.

  6. …Sigur cӑ citesc în continuare acest Jurnal LIS (chiar dacӑ lipsesc în ultima vreme de la comentarii, d-le LIS), în fuga mare însӑ în ultima vreme, din cauza unor întîmplӑri care mi-ar fi putut lӑsa sufletul sfîşiat dacӑ n-ar fi existat sfatul bunicii (cînd o mai sîcîiam cu iluziile mele darwiniste despre om) si transmis acum prin timp: „Tu sa te rogi la Dumnezeu, cӑci numai el este leac de mîhnire si deznӑdejde în viaţӑ ”. Zile de coşmar, zile de gînduri, încӑrcate de tot felul de energii, zile de liniştire în final. Ca furtuna de varӑ . Din senin începe nebunia si la plecarea acesteia, seninul se reaşterne iarӑşi. Aşa se petrec toate în jurul nostru, cu tot ce e materie si nematerie, dar nu mai pricepem ce se întîmplӑ cu noi. „Trӑim în lumea in care tot mai repede mîine devine ieri”, cum scria in Cronicile optimiste George Cӑlinescu. Imbӑtrînim oare atît de repede? Cine ne grӑbeşte spre ultima poartӑ pe care o vom deschide-o „cînd va veni vemea”, cum mӑ strabate si acum un gînd dupӑ reflecţiile fӑcute în ultimul eseu scris de mine la cartea „Pe prag (Vale-Deal)” a lui LIS? „Cînd oamenii înfruntӑ cu atîta curaj lumea, ca sӑ-i frîngӑ , lumea trebuie sӑ-i omoare, si, fireşte îi omoarӑ ”, spunea Hemingway si mai recent o demonstra comentatorul de mai sus, A. Roseti in eseul pamflet. Ne lipseşte Marin Preda care sӑ ne înveţe ca „singurӑtatea nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina chiar a acelor singurӑtӑţi”. E si sensul întîmplӑrilor nefericite trӑite de LIS in ultima vreme. Si care şi-a pus amprenta pe gîndirea lui interioarӑ acum. Citeam interviul din „Fereastra” luat scriitorului Fӑnuş Neagu si mi-aş fi dorit sa ma îmbolnӑvesc de optimismul celui aflat pe pat de spital, care numai „mîine” nu-i poate deveni „ieri”. „Doamne fereşte!” – zic si eu ca doamna Hall al lui Wells. Desi n-a crezut in cuvintele care au sa-l facӑ pesemne cîndva împӑrat peste lumea poeziei suprarealiste, LIS e nominalizat cu ultimul volum de poezie la premiile acordate de „Observator cultural” 2011, ce va avea loc pe 28 martie la Teatrul Odeon. (Mai multe detalii cu privire la ierarhia nominalizarilor vom gasi poate mîine pe internet asa cum ni s-a promis de Observator). Dacӑ e aşa cum spune criticul Daniel Cristea-Enache, in eseul „Poezia mare, poezia oarecare” din „revista 22” (comentînd volumul „de-a viul” a lui Teodor Dunӑ), cum cӑ in afara lui Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu si încӑ cineva (nu mai reţin) nu are cine alerga in zilele astea dupa plutonul celor trei, atunci mie nu-mi ramîne decît sӑ-i ridic moralul cazut „la pӑmînt” al poetului si sӑ-i reamintesc spusele bunicii mele. Aşa sӑ ne ajute Dumnezeu.

  7. Domnule LIS,

    Stau şi mă minunez de câte vi se pot întâmpla chiar de îndată ce aţi intrat în lumea sexagenarilor. Mai întâi spartul capului, apoi gândurile astea că vă amuşină “filosoful german” Alzheimer, fie-i numele uitat !

    Cred că v-aţi temut mult de…60. Şi eu mă tem dar mă mângâie gândul că mai am trei ani să-mi plâng de milă ! Va fi bine, D-le LIS, zău aşa…
    Mai bine daţi la adresa asta şi veţi vedea ce soluţie a găsit un pământean…
    Vă doresc toate cele bune şi vindecare de toate, Sibi

    http://www.youtube.com/watch?v=O9t5AH5aSWE