Vremuri infecte. Editura Pontica a murit, dispare revista Paradigma. Ion Lazu şi Marin Mincu. Victima lui Costi Stan

Luni, 30 august 2010. În convorbirea telefonică avută cu poeta Ştefania Plopeanu Mincu am aflat că Editura Pontica (în anii ’90 a avut o perioadă de glorie prin colecţia „Euridice”, multe dintre cărţile de poezie semnate de poeţi din diferite generaţii primind premii literare; dar Editura Pontica s-a impus şi prin traducerile de eseuri din italiană, aici a apărut cu copyright marii Gianni Vattimo sau Umberto Eco), înfiinţată de Marin Mincu, nu mai produce nimic. La un moment dat Marin Mincu îmi spunea că vrea să o vândă – de ce n-a vândut-o când era în plină glorie, nu ştiu. Azi Editura Pontica e în faliment („a murit ca stăpânul ei”, mi-a subliniat doamna Ştefania Mincu) şi statul tot cere impozite şi taxe. „Am dovedit cu acte că editura nu mai are nici un fel de producţie, am plătit şi taxa forfetară, deşi duc acte contabile pe care scrie zero-zero-zero la toate capitolele, sunt în continuare obligată să duc lunar bilanţurile, le tot spun, şi ei văd că n-a mai intrat nici un leu de ani de zile şi că nu mai am cărţi în librării, cele nevândute mi-au fost returnate demult şi le ţin depozitate acasă, nu mai am loc de ele, degeaba, n-am cu cine să mă lupt, şi am obosit”… În privinţa altei întreprinderi literare a lui Marin Mincu, revista Paradigma (în afara cenaclurilor sale de la Constanţa, Cenaclul de Marţi, şi de la Bucureşti, Cenaclul Euridice, cărora le-a publicat o serie de antologii cu cei care au citit şi vorbit, „cărţi cărămidă”, care au implicat muncă enormă de editare, pe care numai Marin Mincu putea să o dedice cu atâta scrupulozitate; şi cu toate acestea nici un debutat în cenaclurile sale nu-i cultivă amintirea). Ultimul număr a apărut anul trecut şi a fost dedicat morţii surprinzătoare a lui Marin Mincu, revista Paradigma (nescoasă nicăieri la vânzare, nici la librăria MNLR, singurul loc unde bucureştenii găsesc reviste literare) n-are nici un fel de difuzare, n-au primit un exemplar din ea nici măcar cei ce au semnat în acest număr (eu sunt în această situaţie), şi e păcat – se alege praful de tot… Am înţeles că din inerţie se lucrează la un nou număr de revistă, în speranţa că revista nu va muri o dată cu Marin Mincu (i-au fost devotaţi în redacţie poetul şi criticul George Popescu de la Craiova şi criticul Bogdan Creţu de la Iaşi, să dau doar exemplul lor). Nu se îndură nimeni să mai  cheltuiască bani cu editarea ei. Marin Mincu şi-a tocat bani grei din casă să susţină cele două proiecte, cel al Editurii Pontica şi al revistei Paradigma, nu numai să scoată antologiile cenaclului Euridice (ajutat de ziarul Ziua, la început), era devotat noii generaţii de scriitori – cine i-a mulţumit?

*

Am primit pe e-mail de la scriitorul Ion Lazu două fotografii cu Marin Mincu (în una e cred cu Elena Vlădăreanu şi alţi douămiişti nerecunoscători, îl ştiu dintre ei numai pe Dan Coman; la înmormântare niciunul nu l-a însoţit, cum subliniază Ion Lazu în mesajul redat mai jos). Două fotografii însoţite de un mesaj pe care iniţial scriitorul Ion Lazu nu a vrut să-l public aici, l-am rugat să-mi dea voie să-l redau, să-şi facă totuşi cunoscută percepţia despre Marin Mincu „ca scriitor controversat” – e o evocare mai aparte despre Marin Mincu, spune unor lucruri pe nume, o respect:

Draga LIS, am aceste poze cu MM, facute pe 28 nov. 09, una e la standul Vinea, i se lua un interviu, acolo fiind si poetul in discutie Virgil Diaconu, acum, ca e vorba de concedieri, de rasluiri, lichidari de conturi etc.; a doua poza este luata de la nivelul de sus si reprezinta un ansamblu al parterului pe vremea targului, ca sa surprind miscarea generala.. Si se face ca, peste doar cateva zile, survenind nenorocirea cu MM, m-am gandit cu strangere de inima si am notat undeva ca asta pare „iesirea din arena a Leului” – MM fiind cel din stanga jos, care cu subsuoara plina de carti si reviste si cu pas lansat iese de la Targ. Cred ca i-am trimis lui MM cele doua poze, nu cred sa-mi fi raspuns. Slatinean de-al meu, cu 5 ani mai mic, la liceul Radu Greceanu, a pastrat distanta superioritatii olimpiene, instituita cu de la sine putere. Om al resentimentelor si al plasarilor in gros-plan ale propriei persoane, ii dispertuia fara echivoc pe fostii profesori, i-a sfichiuit cand i-a venit la indemana…Venind mai aproape, nu a scris un rand despre mine, desi am facut schimb de carti, desi i-am fost lector la cele 3-4 carti de la Vinea, desi a asistat la lansarea „Veneticilor”, primind o carte cu autograf, mai luand una de la stand. Daca s-ar fi putut sa nu-mi raspunda la salut, o facea cu placere. (Satisfactia de a-l surclasa pe conviv trebuie sa fi fost una dintre sursele sale de energie – si in privinta asta era intradevar o persoana de energii teribile, puse in slujba propriei valorizari). Idem cand ne vedeam pe la centenarele din Slatina, amandoi cetateni de onoare ai urbei etc. De condeierii locali se tinea departe cu dinadins, nu le-ar fi intins mana nicicum. Tinea sa se stie ca ii nesocoteste ca scriitori, insa de ce nu ii respecta ca oameni e mai greu de inteles. Dar probabil avea ideea abracadabranta ca din Slatina numai el e scriitor, poet, romancier, critic, eseist, antologator etc. etc., iar ceilalti mai bine sa nu fi existat, ca sa nu-i ia din faima. (Poate isi zicea ca in lujerul personalitatii sale s-a strans toata energia acelor locuri slatinene, vorba lui Calinescu…). Nu numai cu mine se purta asa, as fi luat-o ca o antipatie personala, cum se mai intampla, ci se purta cu superbie strivitoare fata de toti condeierii din judet. Pe Caius (Traian Dragomir) il rabda din interes, cat a fost redactor-sef la Viaţa Romaneasca. Cu toate astea, o spun sincer, Marin Mincu mi-a fost realmente simpatic: l-am citit, l-am apreciat (imi amintesc acum a-i fi vorbit candva despre o secventa din „Intermezzo II”, care imi placuse cu deosebire – si i-am explicat de ce -, nu cred ca m-a banuit de linguseli, caci nu s-a umflat in pene, cum se spune, ci dimpotriva, cu un fel de fair-play neasteptat la el, a raspuns: „Ehei, daca as fi reusit sa scriu toata cartea la acel nivel!”,  notez asta ca sa se vada ca era o persoana cu pusee de rezonabilitate, oricat de rarissime…), am fost la cenaclul lui, ca si d-ta, de altfel, i-am adus un ultim omagiu la Casa Monteoru, unde in afara de tristetea acestei pierderi pentru literatura noastra lipsita si asa de mari personalitati, am suferit din cauza ca la catafalcul magistrului nu se afla chiar niciunul dintre prezumptivii sai discipoli, dintre tinerii condeieri pe care ii descoperise, ii lansase la cenacluri, pe oriunde s-a mutat cu ele, ii promovase in revistele sale, la editura sa, ii sustinuse cu vehementa prin comitete si comisii – in timp ce din antologiile sale privind poezia romaneasca a secolului XX i-a eliminat pe destui mari si adevarati poeti, inclusiv pe Mircea Ciobanu (lucru abominabil ca atare), pe care mai la inceput il laudase si il cultivase cu asiduitate. Neiubind pe nimeni cu sinceritate, iubindu-se in fapt doar pe sine si ideea sa despre propria genialitate, nu l-a iubit nimeni dintre cei foarte multi care gravitau in jurul sau. N-as spune ca viata se razbuna, ci doar ca ea face dreptate, oricat ar parea o asertiune dura la un ins ultratolerant cum sunt. Nu-i port pic de ranchiuna, doar ma minunez ce forme aberante poate lua orgoliul, exacerbarea de sine etc. Vrem nu vrem, traim printre personalitati accentuate, unele chiar foarte tare, imi spun, neconsolat. Si imi dau seama ca de n-ar fi aceasta curiozitate strict omeneasca privindu-i pe colegii de breasla, de multisor ieseam din lumea literara si basta! Domnul sa-l aiba in paza sa binevoitoare. Devotat, Lazu

*

Am primit pe e-mail de la Virgil Diaconu (mai e o zi şi vine 1 septembrie, ziua concedierii lui; dacă nu cumva autorităţile locale, sensibilizate de solidarizările scriitorilor cu Virgil Diaconu, s-au răzgândit; poeta Niculina Oprea mă avertiza la un comentariu, aici, pe 24 august, că Virgil Diaconu e tradus într-o revistă de poezie cunoscută din Turcia acum) o onorantă atitudine semnată de prozatorul Constantin Stan, foto, despre victima unui abuz al acestor vremuri infecte. Cine e victima?

Victimă colaterală – scriitorul

Elaborarea unei legi începe prin inventarierea tuturor cazurilor reale şi posibile. Apoi, se stabilesc coordonatele comune care să fie cuprinse în corpul textului de lege şi se evidenţiază, în anexe, cazurile speciale, aşa numitele excepţii. Excepţiile sunt cu grijă alese de către legiuitorii noştri numai atunci când sunt interese de partid, de gaşcă. Iar ele se lăbărţează devenind mai cuprinzătoare decât legea. Pogonul ăsta de excepţii de la tot felul de legi care funcţionează în România reprezintă sursa marilor averi care s-au făcut şi a marii sărăcii în care se zbate majoritatea celor afectaţi de legi. De exemplu, pe toate bonurile noi vedem că plătim TVA –la produse, servicii etc. -, dar aflăm că există şi neplătitori de TVA, sau returnări de TVA sau afaceri în care s-au returnat TVA de milioane de euro fără să se presteze nimic! Sunt convins că după aplicarea scrupuloasă a legii privind reducerea cheltuielilor bugetare, unele scheme se vor umfla ca apele Dunării după ploi, iar salariile altora vor avea creşteri semnificative. Efectele legii vor fi suportate de cei mulţi, săraci şi umili, conform zicalei româneşti cu largă aplicabilitate şi o profundă înrădăcinare: “peştele se-mpute de la cap şi se curăţă de la coadă”.

O mână de scriitori – pentru că nu sunt mai mulţi pe tot cuprinsul frumoasei Românii – îşi aflaseră loc de muncă în diverse (nu multe!) instituţii ale statului. Erau, ca să zicem aşa, funcţionari. Bugetari! Lefurile erau mici, iar munca – destulă. Virgil Diaconu făcea de unul singur o publicaţie lunară “Cafeneaua literară”. Salariul şi-l primea de la Centrul Cultural Piteşti. Nu numai că presta cât pentru o redacţie, dar îşi crea un sistem complicat de obligaţii neavând posibilitatea de a plăti drepturi de autor. Cei mai mulţi dintre noi colaboram gratis la revista condusă de el în obrazul, în respectul lui. Nu al unei instituţii de stat, nu al Guvernului care vrea cultură fără să plătească. Aşadar, virtual, Virgil Diaconu aducea bani la buget pentru că nu cheltuia mai nimic, nu împovăra nici bugetul instituţiei unde era angajat, nici al statului român. Cum suntem maeştri în îmbârligături livrate pe post de justificări şi argumentări cu legea în mână sunt convins că autorităţile ar putea da răspuns nedumeririi, indignării noastre vizavi de soarta unui coleg. Nedreptăţit adesea ca poet, Virgil Diaconu este acum victima unui abuz care înseamnă aplicarea cu scrupulozitate a unei legi care îl lasă pe drumuri cu puţini ani înaintea pensionării (fiindcă veni vorba: o mai fi funcţionând legea aia care interzicerea disponibilizarea celor aflaţi în ultimii ani de muncă?) i s-a promis că va face în continuare revista “Cafeneaua literară” plătit fiind pe un contract de colaborare. Pentru drepturile de autor pe care le va lua, Virgil Diaconu va plăti impozit pentru şomaj. Va daţi seama ce ironie: aflat în situaţia de şomer, el plăteşte impozit pentru un eventual ajutor de şomaj. Care nu va mai veni niciodată pentru că din “autor” nu te disponibilizează nimeni, nu te trimite nimeni în şomaj sau pensionare anticipată cu zeci de salarii compensatorii. Cunosc cazuri cu oameni care şi-au băgat în buzunar 20 de salarii pentru a fi trimişi la pensie mai devreme şi s-au reangajat exact pe aceleaşi posturi cu contracte… de autor! Nu, nu erau nici sculptori, nici poeţi, nici jurnalişti!

Constantin Stan

PS. Închei azi publicarea setului de fotografii (am publicat aici câte 9 în ultimele cinci zile; istoria literaturii române în fotografii ar trebui să ţină cont de ele) primite de la poetul Aurel Sibiceanu, făcute la Colocviul naţional al optzeciştilor de la Piteşti („Generaţia ’80 la maturitate”), din 27-29 mai 2010 (reamintesc, fiecare fotografie poate fi mărită dând click pe ea de trei ori).