Sâmbătă, 5 martie 2011. N-ar trebui să mă mai mire nimic – „prietenii ştiu de ce” e un răspuns pentru orice mirare. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, directorul săptămânalului România literară, publică în această săptămână un editorial exemplar intitulat „Un dosar de Securitate şi învăţăturile lui” – neobişnuit pentru mine. În paginile 10 şi 11 ale României literare 9 / 2011 (apărută ieri, 4 martie) sunt publicate documente „Din dosarul de Securitate al lui Ioan Groşan”, partea I. Jos pălăria. Nu am văzut nici o reacţie pe nici un blog al marilor luptători pe frontul moralităţii publice româneşti, apărători ai lui Groşan. Îmi imaginez că se zgârie pe ochii toţi prietenii marelui prozator-turnător Ioan Groşan, că nu se aşteptau la o asemenea lovitură, de la Ion Mureşan la Florin Iaru şi toată fauna cea vestită a „caţavencilor”, în frunte cu fostul tovarăş Ioan T. Morar, care i-au luat peste picior dosarul de colaborator al Securităţii. 
Ştiţi, prietenii lui Ioan Groşan au anunţat într-un glas solemn că nu au de ce să-l condamne pe Ioan Groşan (deşi el a recunoscut că a turnat; incredibilă demisie publică a optzeciştilor prieteni), că mor de gât cu turnătoria lui, că-i rămân prieteni de pahar, fiind mândri de prietenia lor, toţi dând declaraţii de o rară mizerie morală. Mă aşteptam ca măcar Vasile Gogea şi Liviu Antonesei să dea de gol pe blogurile lor atitudinea tranşantă a lui N. Manolescu, singura corectă – subliniind că Ioan Groşan a fost omul Securităţii şi în anul Revoluţiei, 1989, şi că trebuie condamnată fără rezerve colaborarea lui cu poliţia politică. Aş adăuga că era de aşteptat din partea lui Ioan Groşan să se autoculpabilizeze şi să-şi ceară iertare – ceea ce nu s-a întâmplat până azi, din contră, Ioan Groşan a luat la mişto „toată afacerea”. Este regretabil că prietenii optzecişti se fac azi că plouă în cazul turnătoriei lui Ioan Groşan (fiind clar că mulţi dintre scriitorii optzecişti, lui prieteni, mai ales cei transilvăneni, au motive să stea cu capul la cutie, colaborând cu Securitatea; vom avea surprize de aici înainte cu aflarea numelui lor?). Marea majoritate a optzeciştilor speră să nu aibă dosare la Securitate fiindcă au fost membri ai PCR (şi membrii PCR turnau de la sine, automat, era datorie patriotică, nu li se mai întocmea dosar la Securitate). N. Manolescu, nemembru PCR, a venit şi a pus acum lucrurile la punct: Ioan Groşan a fost un colaborator veros al Securităţii şi trebuie condamnat… Prietenii lui Ioan Groşan şi-au înghiţit limba. Aceşti prieteni mor de dragoste pentru Ioan Groşan: n-am mai pomenit atâta lipsă de discernământ (inclusiv Ion Mureşan a publicat în 2011 o atitudine imorală publică degradantă, daţi click pe http://www.citynews.ro/cluj/editorial-4/cazul-ioan-grosan-107240/ să vă lămuriţi; chiar nu se găseşte nimeni să-l trezească pe acest poet răsfăţat la realitate? Chiar să nu aibă habar de caractere şi de demnitate publică? 
Că nu e chiar totul pe lumea asta o joacă ameţită de alcool şi de prietenia de cârciumă? Personal, am devenit suspicios, Ion Mureşan a terminat filozofia în vremuri în care cadrele ideologice şi din Securitate erau recrutate din rândul absolvenţilor acestei facultăţi ce făcea anticameră la Drept, facultatea tuturor neisprăviţilor comunişti)… Mă miram de atitudinea neiertătoare a lui N. Manolescu în cazul lui Groşan. Probabil s-a săturat să-i tot cauţioneze pe scriitorii turnători, fiind păţit. N. Manolescu n-a crezut că Eugen Uricaru, preşedinte al USR, a fost turnător, de exemplu – şi a venit Tribunalul şi a dat sentinţă definitivă că Eugen Uricaru a fost turnător (nu altfel a făcut şi cu Mona Muscă, înainte, şi a păţit la fel). N. Manolescu se felicita că prin verificarea membrilor consiliilor de conducere a USR din cele două mandate ale sale de preşedinte s-a demonstrat că scriitorul român n-a fost turnător. Iată că a fost dezis de Ioan Groşan (şi nu numai de el), care a făcut parte din Consiliul USR de până în 2009. USR a avut şi membri turnători şi membri disidenţi sau rezistenţi. E normal să fie N. Manolescu dezamăgit, Ioan Groşan (asemenea altui turnător dovedit, tot prozator; s-a retras; să rămân doar la exemplul lor) a semnat o hârtie prin care declara pe proprie răspundere că n-a fost colaborator al Securităţii, până să vină decizia că a fost turnător de la CNSAS… N. Manolescu publică documente din „dosarul de reţea” al lui Ioan Groşan, perfect compromiţătoare. Nu mai e nimic de spus, Ioan Groşan a fost un turnător de doi bani şi colegii-prieteni care-l tot pupă-n fund azi, îşi dau de gol adevăratul caracter. 
Îl citez pe N. Manolescu: la aflarea ştirii că Ioan Groşan a turnat, „consternarea din prima clipă a făcut repede loc unei atitudini binevoitoare faţă de Groşan, deplâns ca o victimă. Ideea era că un mare scriitor nu merită un asemenea tratament. „Înţelegerea” aceasta, nearătată altora mai înainte, le-ar face cinste apărătorilor lui Groşan, dacă nu s-ar fi opus datele din dosar… Citind dosarul primit de la CNSAS, mi-am dat seama că Groşan ne-a indus în eroare şi că lucrurile stăteau în realitate mult mai rău. În loc să-şi asume răspunderea colaborării cu Securitatea, a mizat pe o eventuală, deşi improbabilă, menţinere a noastră în ignoranţă. Nu ca să-l pedepsim publicăm dosarul, ci pentru a spulbera orice urmă din nemeritata încredere pe care, naivii de noi, i-am arătat-o… vinovăţia lui e indubitabilă… Securitatea l-a recrutat pe Groşan de două ori (prima oară a semnat angajamentul de rigoare). O dată în 1974, a doua oară în 1989. Nume de cod au fost Radu Greceanu, respectiv Gavrilă”… Când am scris aici despre punerea la zid a lui Ioan Groşan, atrăgeam atenţia că eu ştiam că a fost colaborator al Securităţii, fiind dat de gol de Cartea Albă a Securităţii (că a fost trimis în 1989 să dea în gât emigraţia românească, înainte de Revoluţie!). În mod curios, s-a luat peste picior şi această colaborare condamnabilă a lui din 1989… Ce spui, Adrian Alui Gheorghe, acum e credibilă colaborarea lui Ioan Groşan? Te întreb fiindcă puneai sub semnul întrebării, aici, condamnarea lui… Acum vine N. Manolescu şi dă amănunte: „Scos din evidenţă, prima oară, în 1978, Ioan Groşan n-a stat degeaba în cei patru ani, producând note informative pe bandă rulantă, ce e drept, neplătite, iar a doua oară, ţineţi-vă bine!, în 1990, luna neprecizată, interval în care a fost expediat în Germania şi în Franţa ca să culeagă informaţii despre emigraţie. S-a întors la timp, cât să apuce să i le comunice comanditarului, înainte de a începe revoluţia. 
Ceea ce atrage dureros atenţia în aceste note informative este conştiinciozitatea cu care sunt redactate, nefiind omise amănunte, pe cât de derizorii, pe atât de compromiţătoare pentru cei la care se referă”. Ce vreţi mai mult? Citiţi mai departe în revista România literară 9 / 2011. Sunt revoltat că marele prozator Ioan Groşan (apropo, e nominalizat la Premiile Observator cultural cu cartea lui apărută anul trecut, „Un om din est”; ceea ce înseamnă că facem morală publică „omului” Ioan Groşan, nu cărţilor sale) se dovedeşte a fi doar un şmecheraş descurcăreţ ceauşist, care a servit poliţia politică în secret, fraierii de cititori şi prieteni ai lui chiţăind la câte o şopârlă sau poantă cu fitil pus cu voie de Securitate (apărută în Ştiinţă şi Tehnică sau scăpată pe scenă la Ars Amatoria, la Cântarea României). Derizoriul şi lipsa de caracter sunt specifice marilor scriitori? Păcat. Închei observând o stupefiantă coincidenţă – în aceste zile, când au apărut editorialul neiertător al lui N. Manolescu de condamnare a turnătoriei lui Ioan Groşan şi file din dosarul de colaborator al Securităţii al lui Ioan Groşan în România literară (care de regulă e pe piaţă de miercuri, deşi data de apariţie e vineri), ce credeţi? Tot Internetul a fost invadat de o scrisoare semnată de prietenul lui Ioan Groşan (cu care a şi lucrat la ziarul Ziua), Victor Roncea! Scrisoare publică prin care era sesizat ANI, cu un rechizitoriu la adresa lui N. Manolescu… 
A fost preluată pe toate agenţiile de ştiri (eu am primit-o pe e-mail din vreo zece adrese, ceea ce m-a făcut să râd; sursele de venit ale lui N. Manolescu chiar nu mă interesează, dacă toate sunt legale şi făcute publice; e de felicitat că e bogat). A naibii întâmplare. Ce să înţeleg azi, că prietenul lui Ioan Groşan, ziaristul Victor Roncea e cel mai credibil turnător al celebrei Agenţii Naţionale de Integritate? Am tot aşteptat o reacţie din partea ANI la agresiva scrisoare anti-Manolescu a lui Victor Roncea, până azi n-am auzit să fi fost băgată în seamă. Altfel, marile caractere se întâlnesc şi pe blog, Securitatea e pe fir. Victor Roncea a luat şi el peste picior pe blog deconspirarea turnătorului Groşan şi azi nu scoate o vorbă de filele de dosar compromiţătoare apărute în România literară – tocmai el, vigilentul!
Nicolae Manolescu, demn, pune lucrurile la punct în cazul turnătoriei lui Ioan Groşan. Ce prieteni se zgârie azi pe obraji
6 min
22 Comments
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Salut – sper că primul!
– revigorarea spiritului polemic al Stăpânului aistui Blog de blog.
Nu ştiu cine e şi de unde e delatorul dlui ambasador. Are un blog, însă…, cam la concurenţă cu altele în vogă. Nu degeaba spun unii că-cam le am cu ce se petrece pe sa(i)tul internaut şi nu doar loco.
Şi ştiu, că – la fel ca în cazul vameşilor -, lucrurile trebuie să se limpezească via ANI sau convertire la cinste. Ori, ori.
Da, cred că şi eu m-am oripilat că-ntre diplomaţi se vehiculează sume incredibile, indicibile, incerte care – de nu ar fi fost deturnate astfel de la buget – i-ar pune la adăpost pe unii dintre pensionari…, dintre care şi eu fac parte…
Şi mă tot văd ameninţat de boc-cii că – după o o juma’de veac de sclavaj şi de cotizaţii şi impozitări – risc, mâine-cel-mult-poimâine, să umflu rangurile celor care ori să crap de ruşinea-foamei-neputinţei de a trăi în pace la bătrâneţe, ori să stau cu mâna întinsă, la mizerabilă concurenţă cu „profesioniştii” de pe la intersecţii…
Deci: pentru diplomaţi şi restul puto/erilor din stat, bugetul are… Pentru acoperit tunuri de miliarde de euro, tij… Pentru pensioara sclavilor de până mai ieri, de pe toate fronturile şi gulagurile de batjocură, mâine-poimâine – Doamne, fereşte!… – ba!
Şi, cât de uşor i-at fi fost incriminatului (poate că doar „pour les felurs du coucou”, nu exclud şi netemeinicia!) Monsieur L’Ambassadeur , să spună măcar, tuturora, exact ca Ivan Ivanovici Puturoşevici; ori, să dovedească contrariul (că-s doar „des pacotilles”, că el singur, din venituri proprii ţine-n spinare o ambasadă, precum antecesorii, nu?)…
În loc de asta, ce a făcut nea Apolzaki: a dat cu piatra-n alt pătat, deja lat-lapidat!
Păi, nu e asta tot o deturnare a atenţiei de la sine, ca între marii, intangibilii terro mediatici?
Şi-atât, pe-azi noapte.
La comentariile de la pagina mea online de ieri vă răspund politicos, domnule Culai (trasând şi o linie generală; răspund rar provocărilor). Răspund şi nedumeririlor lui Ancelin Roseti, şi aduc mulţumiri domnului Tudor Cicu.
Domnule Culai, iau seama azi că din cauza veniturilor ambasadorului N. Manolescu aveţi dumnevoastră pensia mică. Să mă iertaţi că nu vă cred. Altfel, e amuzantă ideea cu publicarea dosarului de Securitate al lui Groşan în România literară pentru a fi distrasă atenţia (n-am înţeles de la ce, de la aceste venituri ale preşedintelui USR sau de la votarea noului Cod al Muncii?).
Nu doream, nu doresc a zvârli provocări.
Dacă Stăpânul blogului, alţi lectori trăiesc (şi) cu această impresie (despre un eu-neica-nimeni), n-am ce le face. Fiindcă nu pot fi de partea lor, decât atunci când mă conving că a d-lor dreptate ar putea fi şi a mea.
Ca să doarmă liniştită aparatcicatura diplomată şi superclasa dominândă politic şi economico-encomionic, via mass media şi nu numai…, recunosc: şi din cauza veniturilor lor, trase cu aspiratorul submarin de la buget, avem noi, cei 60-80% dintre pensionari calcularea punctului de pensie gândită şi aplicată în mod jos-nic. La 46 ani de robie, cu doi lei peste mie, spre a se putea impozita la plafon maxim din marja de pe grilă.
Păcat că doar câteva fire de năsip din plaja pensionaţilor de azi vă cetesc blogul, că s-ar miera foarte de ce le arde unora ca mine: să mă pun rău cu stăpânii inelelor scriitoriceşti şi chiar cu vărful lancei lor, doar pentru un fleac de pensi0ară, acolo…
Deşi e ziuă, plec să mă culc, fiindcă voi fi mai câştigat.
Totuşi, un anorexic PSt: şi, dacă se va dovedi (precum s-a… în sute şi mii cazuri, în nici 20 de ani) că sub fiece fum e acelaşi foc mocnit, cine îşi va da cinstea de ruşine?
Păun Acaru
Foarte misto articolul lui LIS!!!
e cam mult sa arunci suspiciunea de turnatorie asupra transilvanenilor, in general. iar din ceea ce spui despre ion muresan rezulta doar invidie, mai ales ca l-ai pomenit si zilele trecute, cam pe acelasi ton. discutia era despre grosan , nu despre ion muresan.
Prietene LIS, mă văd nevoit să repet, cu privire la turnătoria scriitorului Ion Groşan, ceea ce mai scrisesem aici: „Urâtă treabă, domnilor!” Cu câteva zile în urmă, la chioşcul MLR, am răsfoit Rom.Lit nr. 9, am citit pe sărite editorialul lui N.M., apoi am văzut că sunt 2 pagini întregi cu extrase din dosarul de turnător al lui I.G. Mi-am zis să parcurg tot materialul în tihnă, pe net, cu creionul în mână, cum se impune într-un caz atât de grav. Însă acasă mi-am dat seama – lucru pe care îl ignorasem, căci nu prea deschid revistele elitiste, practic închise etc -, că R.L. nu are postat decât numărul precedent, 8, probabil ca să se cumpere revista, timp de o săptămână (nu-l are postat nici în momentul când scriu acest comentariu al marii amărăciuni…). Din acelaşi motiv, al necunoaşterii detaliilor, nici nu te-am prevenit, cum mi-a venit să o fac, pentru că eu însumi am comentat pe blogul dtale acest subiect. Iată însă că ai aflat din alte surse şi comentariul la caz mă răscoleţte o dată în plus. Pentru faptul că nu urmăresc presa şi blogurile, care încep să i se substituie, nu am cunoscut amploarea reacţiilor de susţinere la unison şi cu toată fermitatea a lui IG de către actanţi optzecişti de primă mână. La drept vorbind, nici nu mă mai surprind, la noi, aceste reacţii de gaşcă, cu scopul vădit de a ne intimida, de a ne închide gura. Ideea fiind aceasta: Sunt murdari din creştet în tălpi prietenii noştri de pahar şi de zădărnicii, o ştim, o simţim…, dar nici noi nu suntem curaţi ca lacrima, nu?! Oricum, din editorialul lui NM înţeleg clar că e vorba de o colaborare îndrăcită a lui G., cu motoarele turate la maxim, iar nicidecum de vreo delaţiune anostă, minimală, smulsă la înghesuială. Unii oameni au astfel de fire, spre veşnica lor ruşine şi neiertare: se dedică total răului pe care l-au acceptat (chiar dacă nu s-au oferit de bunăvoie, după cum nici toate târfele nu practică meseria din imbold irepresibil sau din pasiune…), aceşti ticăloşi din născare fac adevărată performanţă din a turna cu zel şi cu risipă de talent, chiar cu inspiraţie, de ce nu? Se simt condeieri cu har în fiecare ipostază a vieţii lor, creatori pur-sânge, la toate nivelele. Ideea îmi fusese deja sugerată de lucrarea, doar răsfoită cândva, a lui Mihai Pelin, care însă nu-mi stârnea deplină încredere, ca făcând el înşuşi parte din sistem – ca acum să-l văd şi pe Lista masonilor de la noi (Deschid o scurtă paranteză: din cercetarea listei, reiese că totuşi, nu mulţi scriitori au făcut pactul cu Masoneria, asta spre cinstea obştei. Poate că masoneria nu a găsit oamenii potriviţi şi tărâmul fertil în obştea noastră, profilul standard al masonului nu se prea suprapune pe labilitatea scriitoricească.) Revenind, băieţii cu ochi albaştri şi-au făcut cu sârguinţă treaba infectă, văd că au avut rezultate mai acătării în lumea literaţilor decât în domenii care păreau mai importante. economia, „agenturili”, străinătatea…. Aceeşti „autori” ai iniţiativelor de racolare şi orchestrare a turnătorilor se pot bucura acum că ne-au manevrat cum le-a fost voia. Din umbră, neştiuţi de nimeni, s-ar zice, însă constatăm că nu e aşa nicidecum, căci ei, sub alte forme şi înfăţişări, sunt şi acum acolo unde se trag sforile cele mari, unde se manevrează pârghiile puterii, unde se pune la cale marea manipulare a naţiunii… Au fost, sunt şi vor fi chiar mai mult de-atât!, vorba ceea. Pe de altă parte, nici turnătorii noştri de talent nu se pot plânge, ci dimpotrivă, repurtează noi şi noi succese. Sunt mereu pe val, în fruntea trebii, şi sunt mereu uniţi, precum bandele de hoţi, care şi aceia musai să fie uniţi şi bine orchestraţi, altfel puşcăria îi mănâncă… Numai cei mai naivi dintre noi, vai, din păcate e vorba despre cei care ţin cu dinţii de noţiuni precum morala, demnitatea, onoarea personală, cinstea, neatârnarea, libertatea de opţiune – numai aceşti naivi de bună voie, numai ei deci s-au iluzionat că „bieţii” colaboratori ai odioasei Securităţi, după evenimente, se vor retrage într-un colţ umbrit, ca să răsufle mai întâi că au scăpat din ghearele sistemului, apoi să-şi lingă rănile morale, în fine să încerce a se vindeca de ciumă… Nu ne-am dus cu gândul până la a-i vedea retraşi la vreun schit, să bată mătănii, să se căiască, să ceară iertare de la Domnul, după ce o vor fi cerut explicit de la concetăţenii-victime şi de la lume în general… Nu, nicidecum! Şi se vădeşte o dată în plus că nu e aşa de greu să te laşi ispitit, corupt, ticăloşit -, în schimb e aproape imposibil să baţi în retragere, să te căieşti şi să te îndrepţi, de s-ar mai putea, să redevii cât de cât om, iar nu fiară la pândă…I.G e mereu pe val, mereu înconjurat de prieteni şi admiratori devotaţi. Dacă tot şi-a pierdut sufletul, măcar să-i aiurească pe toţi, la grămadă, să-i joace pe degete, fără păs… Acum, cu lămuririle din editorialul lui NM, îmi e clar ce carte a jucat scriitorul IG. Înainte, la revoluţie, dar poate cu încă mai mult devotament după aceea. Cu dăruire şi ardoare, la modul vicios. Dacă e bal, bal să fie!, iar dacă e prostituare, să le-o luăm înainte tuturor ticăloşilor… Mă cutremur: ce va fii find în sufletul unui astfel de trădător? Sunt foarte curios care va fi reacţia lui N.B, pe lângă care IG a tropăit vreme îndelungată, mimând devoţiunea, discipolatul, admiraţia neţărmurită, de care a stat lipit vreun deceniu, sorbindu-i cuvintele, desigur memorându-le, triindu-le, la modul textualist, vezi-bine. Ca să toarne cu aplicaţie şi eficienţă maximă despre maestrul său, ca să se vadă că vigilenţa delatorului nu a slăbit, el nu s-a lăsat pe tânjeală – şi ca să seştie acolo sus ce opţiuni are redutabilul romancier, revenit în ţară de dragul literaturii române, unde consideră că îi e locul, urmând marilor înaintaşi şi înconjurat de cititori comprehensivi, dar şi de discipoli ataşaţi trup şi suflet… (urmărindu-l pas cu pas, neslăbindu-l o clipă cu iubirea lor admirativă…)
Într-o anumită măsură, deloc neglijabilă, lipsa de reacţie promptă a scriitorimii la dezvăluirile privindu-l pe IG ca turnător-premiant s-ar explica prin lehamitea legată de această afacere ultra-penibilă. Apoi, ce ar fi de spus, peste consternarea pe care toţi o resimţim? De ce au făcut găşcarii corp comun cu delatorul? De ce mai ales ardelenii? De ce cu deosebire IM, pretendent la supremele onoruri, din acceaşi barcă a mereu performanţilor? N-ar mai fi de spus nimic nou.
Şi, da, confirm: pe vremea ceauşistă aveam colegi membri PCR care lunar, chemaţi de pe teren, nu pentru că ar fi fost responsebili de temă, cum eram eu, deci pentru raportarea rezultatelor de etapă (acestea nu au existat niciodată, pe timp de 40 de ani cât am activat la Prospecţiuni geologice – vezi şi romanul Sălbaticul 2005, 440 pqgini – , dar statul ne cauţiona în continuare – şi ne plătea… corespunzător, coane Fănică!); ci erau chemaţi anume pentru spovedania la BOB, unde se perindau unul câte unul şi reveneau în birou cu figuri terfelite, neputându-mă privi în ochi. Da, s-a turnat oficial, cu decontarea în regulă a deplasării la centrală, pe liste de membri.
Şi da, sunt tare mâhnit până şi pentru faptul că IG îşi semna delaţiunile cu numele cronicarului al cărui nume îl purta (în minţile noastre, căci în realitate fosese eliminat de comunişti) liceul din Slatina unde am învăţat alături de colegi precum Caius D., Anton V., Jean A., împărtăşindu-ne din luminile unor profesori de neuitat, foşti studenţi de-ai lui Iorga, de-ai lui Vîlsan, de-ai lui Rădulescu-Motru.
Acum, nu-i vorbă, cei ce citesc comentariul dtale la cazul G. nu vor renunţa subit la cârteli, această meteahnă mai veche decât însuşi poporul român. Ei vor spune: LIS a sărit îndată la beregata lui G, la a lui M, pentru că sunt pe acecaşi listă la premiile O.C. De pacî nu am şti bine că pe aceste liste există de fiecare dată figuranţi-perdanţi, în vreme ce premiile merg fără greş la cine e de-al nostru /de-al lor adică…
„Şi ce-o să mai fie?” Aşa se încheia o poezie de-a mea, din volumul care mi-a apărut la Editura Eminescu, după 13 ani de amânări… Un vers lipit de nevoie, căci îmi fusese tăiat cel scris de mine: „Doar fericirea generală întârzie…”. Totuşi, veţi recunoaşte, rima a fost salvată. Aparenţele. Bată-le să le bată nevoia… Şi neamul nevoii, cum s-a spus.
Ion Lazu
lis a beneficiat de mai mult de un premiu oarecare, fie el si al observatorului cultural. indemnizatia de merit primita de la uniunea scriitorilor-si in urma primirii careia atitudinea lui a facut un viraj de 180 de grade vis a vis de d. manolescu- e rezultatul contributiei colegilor lui scriitori. inclusiv a celor ardeleni. asa ca mi se pare putin injositor sa arunce un val al indoielii peste acesti colegi. in mod gratuit si fara dovezi.
Domnilor, desi nu mai avem industrie metalurgica, turnatoriile duduie in continuare.Sunt dati in gat doar turnatorii inactivi, plevusca… Cei care lucreaza in continuare, sunt stipendiati(premii, calatorii, facilitati etc) si feriti de intemperii.De altfel, sa nu fim naivi, Securitatea e pe val si isi recompeseaza supusii. Iesirea la iveala a turnatoriei lui Grosan, care e blamabil mai degraba prin lipsa de barbatie de a-si asuma erorile tineretii, e doar un spectacol de divertisment, o abureala menita sa-i acopere pe prietenii lui activi.
Domnule LIS,
De blog-ul dumneavoastră am aflat în urma promovării pe care i-aţi făcut-o, trimiţându-mi şi mie, prin email, adresa la care poate fi accesat. Deci m-aţi invitat, cum s-ar spune, pe site-ul dumneavoastră. Şi, pentru că vă cunoşteam, pe viu, ca om, dar şi din texte, ca scriitor, am acceptat invitaţia, ba chiar m-am simţit onorat. Acum, poate că scopul acestor blog-uri este cu totul altul decât cel înţeles de mine ― adică, dezbaterea unor teme, idei etc. pe care le propune blogger-ul respectiv (scriitorul, în cazul, dumneavoastră), aflarea poziţiei şi părerilor cititorilor faţă de opiniile exprimate pe blog de către autorul articolului şi chiar de către comentatori (mă gândesc că asta şi este menirea rubricii „comentarii”), crearea unui câmp spiritual interactiv şi, de ce nu, până la urmă, un soi de socializare de la distanţă ―, însă eu asta am crezut. Dacă scopul rubricii „comentarii” este acceptat de către dumneavoastră altfel ― ca, de pildă: loc pentru depuneri de encomioane; acceptarea din ţâţâni a ideilor şi poziţiei autorului faţă de un eveniment, fenomen anume; unealtă ce serveşte la ridicarea scamelor de pe umerii celor pe care autorul îi are în graţii; eşafod de căsăpit adversarii pe care autorul îi arată cu degetul; altar în faţa căruia poţi cere indulgenţe adversarilor căsăpiţi, dar intraţi, între timp, în graţiile autorului, în urma încheierii unui neaşteptat acord de conivenţă; loc de pelerinaj a iezuiţilor cititori; accelerator de vocabule consolatorii; mausoleu pentru exhibarea amplelor gesturi omagiale; conductor de energii felicitarde; şi, nu în ultimul rând, clasor viu de lacrimi şi suferinţă ― atunci, am greşit şi nu-mi rămâne decât să-mi asum această rătăcire, prezentându-vă scuzele necesare. Dar de aici şi până la intenţia de vă „comanda” cum să ţineţi blog-ul e o distanţă la fel de mare ca şi distanţa dintre anormalitatea existentă în lumea literară şi, în genere, în societatea românească, şi normalitatea mult dorită de oamenii verticali şi oneşti. Pe de altă parte, mă văd nevoit, totuşi, să vă aduc în atenţie faptul că, atunci când am simţit sincer nevoia de a vă felicita pentru atitudinea sau fapta dumneavoastră sau să-mi exprim adeziunea faţă de poziţiile socio-morale pe care le-aţi luat în ultimii ani, sau chiar de a-mi exprima ataşamentul la suferinţele ce v-au luat cu asalt, suferinţe provocate de acelaşi „sistem ticăloşit”, ca să folosesc această sintagmă prezidenţială, nu am ezitat, contactându-vă, în particular, pe mail. Iar dacă dumneavoastră aţi făcut publice anumite mesaje şi texte pe care vi le-am trimis amical, în particular, pe mail, deci nu la rubrica „comentarii”, fără a vă solicita eu scoaterea lor în lume, e o chestiune care vă priveşte direct şi personal. Răspunsul pe care mi l-aţi dat, răspunzându-i, chipurile, d-lui Nicolae Ciobanu, folosind strategia efectului de mantinelă, care mai de-a dreptul s-ar traduce prin «a bate şaua să priceapă măgarul», şi anume că: „Tonul polemic al celor ce semnează la comentarii menţine acest blog la o cotă de interes care ar putea să conteze pentru ei, probabil.”, dacă nu ar fi o manieră puerilă, facilă, de a te dezice de poziţia şi opiniile cuiva ― invocând, la o adică, impulsul creştinesc ce te-a trăsnit, peste noapte, ajungând astfel să-ţi iubeşti duşmanii (dar, nu să te dai cu ei, atenţie!), adică tehnica virajelor scurte în jurul agudului, corcoduşului sau al oricărui arbore autohton ― aş considera că e o simplă părere, strâmbă ce-i drept, pe care o lansaţi, într-o doară, în eter. Eu nu am apucături vedetiste, nu sunt râvnitor de titluri nobiliar-literare, de diplome infertile şi reci, de tinichele în grad de cavaler, de fireturi şefeşti, de galoane de clasic în viaţă, de alviţe unionale, de glazuri academice etc. Deci nu am nevoie de publicitate, deoarece nu am motiv. Şi-apoi eu nici nu sunt scriitor, nici nu ştiu dacă am fost vreodată, deoarece obiectiva şi corecta critică românească nu a scris despre cărţile mele, folosind tehnica ignorării şi-a omisiunii, nici de bine, nici de rău, ceea ce m-a făcut să cred că nu exist ― aşa că am lăsat locul altora, celor care nu mai încăpeau de mine. Prin urmare, n-am avut prilejul ghinionist de a fi năpădit de frisoanele megalomanice. Acesta este şi motivul pentru care nu am nici un fel de consideraţie pentru astfel de zorzoane mioritice. Valoare unui scriitor (să nu cumva să se înţeleagă că fac referire la mine) nu stă în premii, ci în talentul său şi în opera sa, premiile vin ca o simplă recunoaştere. În seara când am terminat de citit romanul „Toamna patriarhului” şi nu am putut închide ochii până dimineaţa, gândindu-mă, cu o invidie condescendentă, dacă pot spune aşa, pozitivă, admirativă, dar şi cu uimire, la talentul şi harul cu care Dumnezeu la înzestrat pe acest colosal scriitor al lumii ― dar pigmeu, în comparaţie, cu „marii” noştri scriitori (unii dinte ei mai mari în calitate de turnători şi de trădători decât de scriitori) ―, Gabriel García Márquez, nu ştiam că a primit premiul Nobel şi, cu atât mai puţin, premiul „Observatorul cultural columbian” sau premiul duplex A.S. Bucureşti- Bogotá. Cât despre adeverinţe şi atitudini doctorale en-gros, titluri cavalereşti cotroceniene nici nu poate fi vorba.
În comentariile mele nu am dorit decât să-mi exprim propriile păreri, să spun ceea ce cred despre lumea literară şi despre, hai să-i zicem, fenomenul literar românesc ― atât cât mi-ar fi permis elasticitatea experienţei şi veridicitatea informaţiilor, atât cât mi-ar fi permis analogia cu cele întâmplate mie. La urma urmei, aşa cum au constatat şi alţi scriitori, atât în comentariile de pe site cât şi în mesajele şi telefoanele primite de mine, n-am spus nimic nou ― sunt lucruri ştiute de breaslă, dar unii, ipocriţii, nu vor să le recunoască, alţi breslaşi nu vor să le strige, preferând să le discute în particular, la masă.
Mi-aţi reproşat că „dau lecţii”. Asta aţi înţeles? Atunci când cineva vă avertizează sau, pur şi simplu, vă spune că în metrou dau iama şuţii de buzunare sau chiar vă atenţionează că, în chiar clipa aceea, un hoţ, aflat deja cu celebrele „două degete” în interiorul buzunarului dumneavoastră, încearcă să vă subtilizeze portofelul, îi reproşaţi autosuficienţa şi faptul că vă dă lecţii de vigilenţă? În loc să vă păziţi portofelul, asmuţiţi şuţii pe el, spunându-le că „acesta parcă vă reclamă în duşmănie”, e „incomod”? Într-un asemenea caz nu cred că aţi avea această atitudine.
Îndemnul dumneavoastră de a mă „privi în oglindă” poate fi valabil pentru fiecare om, deci şi pentru dumneavoastră ― dar să revenim la mine şi la „tiflele” date de mine „la întâmplare”, consider că nu-i cazul să mă narcisesc în luciul oglinzii, deoarece eu nu sunt sinecurist la bugetul statului, eu nu fac averi de pe poziţie de bugetar, eu nu aranjez premii, eu n-am luat premii, eu n-am beneficiat de fondurile financiare ale niciunei instituţii, eu nu sunt pupincurist, eu nu mă dau după eoliana politică, nu eu alerg după funcţii şi după tot felul de brizbize meritorii, eu nu sunt ipocrit, nu sunt megaloman, nu sunt social-cifotic, nu sunt şi nu am fost în jurii şi comisii, nu fentez tirajele cărţilor şi ale revistelor, n-am făcut parte din nici o gaşcă, nu sunt şi n-am fost turnător nici la securitate şi nici în altă parte, nu m-am dat cu duşmanii, n-am acuzat nedreptatea numai pentru că nu mă avantaja pe mine şi nici n-am tăcut în faţa nedreptăţii chiar dacă ea m-ar fi avantajat ş.a.m.d. Aşa că nu prea aţi nimerit-o…
Mi-aţi spus să nu vă mai iau ca „martor”. La ce să vă iau ca martor?
Dacă tonul caustic din comentariile mele v-a stricat cu lumea, îmi pare rău. Nu asta a fost intenţia mea. Când am început să comentez pe acest site, am crezut că mă alătur „disidenţei” dumneavoastră. Acum constat, şi nu numai eu, că acel pamflet „incomod”, pe care l-am scris „parcă în duşmănie”, după cum afirmaţi, asmuţind caracuda pe mine, v-a incomodat mai mult pe dumneavoastră decât pe cei despre care scriam. N-am crezut că sunteţi atât de oscilo-batant! ― de unde se vede că toţi mai avem momente de naivitate în viaţă.
Vă doresc „frondă” uşoară şi făţărnicie sprâncenată!
Dezamăgit,
Ancelin Roseti
„… ceea ce atrage dureros atenţia în aceste note informative este conştiinciozitatea cu care sunt redactate, nefiind omise amănunte…”, spune N. Manolescu în editorialul său din R.L. cu privire la „dosarul de securitate (al lui Ioan Groşan) şi învăţăturile lui”. Din ce spune Ramona, parcă lipseşte „ghiersul” cu care M.R.Paraschivescu îl jelea pe Rică, fantele de Moarte al ţigăniei din Obor (deci nu are legătură cu transilvănenii) şi vorba parşivă tradusă a ăluia: ciorile ca ciorile, da să vezi pă puii lor! Eu însă nu-i prea cred pe cei care susţin sus şi tare că şi puii ăştia nu fac prozeliţi. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm pe mai departe ca poliţaiul de raion în faţa lui Akaki Akakievici, care în loc să dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea cu jefuirea mantalei „se apucă să-l descoasă pe A.A. , întrebându-l de ce se întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă deocheată”. Ei uite daia! (aşa le zic eu şi celor care m-au întrebat, de ce ţin eu partea lui Ion Gheorghe?). „Fitilul se va aprinde din cărţi dacă se va aprinde”, spunea Ion Murgeanu cel cu versul („Frate, o boală învinsă e orice carte”). Şi aici sunt de aceeaşi parte cu Ion Lazu care spunea în „Himera literaturii” că a înţeles „destul de repede, că Dumnezeul poeziei este un Dumnezeu la fel de gelos, ba poate încă mai neîndurător şi neiertător decât Dumnezeul biblic…” Cum poţi uita cele 3-4 pag. memorabile (211-214), scrise despre poetul Ion Gheorghe în cartea Himera literaturii amintită mai sus? Păi nu le poţi uita. Mă mir că eseistul buzoian Postelnicu Gheorghe, în cartea sa „Opera lui Ion Gheorghe”, 2010, nu le-a fructificat. Iată ultimele 2-3 fraze: „Nu toţi ţăranii care parvin la cultura scrisă ştiu s-o arate; poetul I.G. în schimb a ştiut s-o afirme chiar şi prin consecvenţa erorilor sale. Dar cine îmi stabileşte mie „erorile”? Iar eu cine sunt să le judec? Cine m-a ales pe mine judecătorul lor?” Apreciez şi eu, ca şi Ion Lazu „consecvenţa unui I.G. în credinţele lui politice, decât cameleonismul, impostura, demagogia „dizidenţilor” pe bandă, apăruţi ca ciupercile după ploaie…”. Nu fac de asemenea parte dintre cei care cred că este poet adevărat numai acela care poate „meşteri” (cum ar fi zis Radu Gyr) un sonet, dar cred cu tărie în acel critic (gen Laurenţiu Ulici) care simt când citesc o carte, dacă acela e un adevărat poet. În privinţa celor agreaţi şi strânşi de domnia sa în faimoasa antologie a poeţilor tineri (1972?) iată că nu s-a înşelat. Pe mulţi dintre acei tineri, azi îi ştim după numele lor sonore în poezie. La mulţi le-a venit rândul să fie preluaţi de generaţiile de critici de după Ulici. Şi să fie acum comentaţi. La urma urmelor, scriitorul e ca şi Oedip, unul dintre cei judecaţi. Cei care sunt de partea lui Groşan (şi ăsta-i un drept), trebuie să ştie că oricine ar fi cel care piere, lumea nu se scufundă cu el. Ce să facem Ramona?: şi pe meleagurile noastre generaţiile au cunoscut aceste vicistitudini comune (într-un anume fel, eterne) şi vor mai exista – lumea nu se termină aici – şi vor alcătui materia artei. Şi nimeni nu va şti cine va ieşi învingător sau învins din asta. Ne va rămâne ca proiecţie a uimirii noastre, acel surâs al Giocondei, ce părea a fi descoperit probabil că nu există de fapt victorie deplină nicăieri. Şi apropo de ciori! LIS le-a atribuit chiar o sumă de contribuţii la rostul unui Întrebător care ştie că Taina nu i se va deschide niciodată, dar care ar urma să fie împlinită într-un orizont, într-o altă dimensiune: „ciorile din vârful plopului uscat, în curtea/bisericii, nu sunt/ciori – sunt amintiri: dacă le-ar da prin cap să bea din apa/stâncii, ar vorbi ca noi şi ar vâna/cu arcul” (Copacul cu ciori).
N-am ce face, dar mai întîi îl disting pe dl AR, care vădeşte că nu-i deloc serv decât sieşi; apoi, pe acelaşi plan, pe mai vechii şi păţiţii şi pătimiţii domni IL şi TC. Toţi au stil şi pană şi nu dă nimeni cu flegmă-n dânşii, c-o primesc însutit.
Io mă leg de precedentul creat de dl Ambasaspleen. A venit iar pe banii bugetului de-la-pe-unde-naib-o-fi-aiasta, spre a superviza acest „numero explosif” al RL, ori a comanditat totul prin valiza-i de diplomat?
Şi, de când o Roli se comportă ca un tabloid, un Cancan şi se ţine de publicat dosare (fie ele şi de delatori), iar literatura – câtă mai e! – o aruncă direct la coş…, ăla, de dinaintea basketulu’…
Şi-ncă se mai laudă (administratorii de azi) că ea ar fi (demna?) continuatoare a revistei alecsandrine, de-acum un secol şi peste jumătate bine… Păi, s-au ars: în Limb sau în Empireu, va pune boierul Alecu gabja pe ei şi-i va jumuli de să le rămână doar pielea de găină la purtător.
„România literară” ancestrală, măcar avea Clasă şi Ţinută, fiindcă era girată de Intelectuali, pe Mintea şi Banii lor!… Iar, nu stipendiată de la buget şi administrată de nişte hahalere care duc nu doar cultura, ci şi învăţământul, şi etica, şi morala încă normale, de râpă.
Închei, repetând: de când un dosar de delator e literatură…, aaa, da: de când revistele literare, girate de politruci, se orientează politic, dar nu pentru o naţie, ci pentru un partid. Nu m-ar mira să aflu că mai toată Roli ţine de aceeaşi coloare sau coaliţie de interese…, nicidecum naţionale.
Deviza „Liberte, Egalite, Fraternite” a Roli de azi (a capitalismului frânc de absolut dintotdeauna!) e încă reductubilă la fabula unuia, parcă nu doar ucenic al lui Heliad… Unul, Alexandrescu şi Grigore.
N. Samurache
Felicitari, LIS!
Mulţumesc, dragă Alexandru Petria – după cum vezi, am deschis aici infernul. Au apărut tot felul de avocaţi din oficiu, puşi să mă jignească. Va trebui să fac un pic de curăţenie şi aici. Te îmbrăţişez, eşti printre puţinii prozatori ardeleni adevăraţi, cu coloană vertebrală, care au luat atitudine publică, condamnând clar turnătoria agravantă a lui Ioan Groşan.
de fapt, cine urmeaza, asta ar fi intrebarea.. urmatoare
se disjunge insa o alta problemuta, in ce masura putem separa autorul de om (un rind al textului dvs, dle autor, arata ca puteti). e o discutie pe care o purtam de sute de ani in cultura noastra, dati-mi voie, precum la 1700 (anonim cantacuzinesc si al balenilor), asa si la 1848, si la 1919 (cu slavici, arghezi s.a.), si la 1948 si etc.
raspunsurile de pina acum arata ca doar trecerea timpului poate discerne. e importan sa ne uitam n urma: ramine sau nu grosan?
putem sa raspundem acu sau nu?
e posibil sa ramina, si asta ne cam face sila. atita tot.
Sincer sa fiu nu mi-am dorit baga in chestiune, sunt scârbit de desconspirarile astea , atacurile ce se tot dau, insa ma întreb;
Este dl Manolescu fata-mare careia nu-i pute deloc preacurvia cu bolsevici, nu cred. Asa le trebuie la totii colaboratori ce nu si-au marturisit public pacatul asa cum a facut Corneanu si Paleologu, dupa 89 totii astia au lovit dur in modernizare, schimbare, tot cu bolsevici au dansuit, mai abitir tov Manolescu … care ar face ghine sa ne scuteasca cu sfaturile sale de morala… bolsevizata pâna-n maduva oaselor.
Că au turnat sau ba transilvăneninii?… Citiţi Paul Goma, să vedeţi cum au asmuţat bravii oşteni ai lui Iancu pe sovietici şi securitatea română la vânat de basarabeni în refugiu… Mai dihai decât Agarici… Dar, domnii mei, nicio remuşcare, nicio… Pretutindeni în românime este, otova, onestitate şi eroism… Dacă România s-ar ridica la nivelul moral al Basarabiei, poate ar mai exista o salvare…
Hmmm… Întreba „az” mai sus cine urmează….
Păi cel care urmează (chiar urmează, a cam ieşit „de pe ţeavă” – dacă-mi permiteţi expresia) este… grand. Très grand!
Aşa că păstraţi-vă forţele, nu le irosiţi pe Ioan Groşan. Următorul este mai contemporan şi prevăd reacţii mult mai violente. Niţică răbdare!
Eu,zic acum ca si MIRON: ” ….AZ,cine…?” In concluzie, vizavi de IG, este iesirea la rampa a lui N>M ca pe una din ciudateniile unui iepure curajos.Oare tres grand, va fi chiar un GRAND, sau tot plevusca ciorilor care dau pui prozeliti?
Ca si chibit astept THE GRAND-ul la copca.
Dle poet, desi sunt sudista, nu cred ca ardelenii sunt mai turnatori decat cei din alte provincii. In redactiille prin care am umblat, erau o gramada de turnatori proveniti ba din Vechiul Regat, ba din Moldova, ba din Banat. Sunt bine, mersi, iau premii, calatoresc, sunt directori de institutii. Exista intre ei o solidaritate de „breasla” remarcabila. Asa se explica si reactiile de simpatie intre acesti optzecisti, care sar intru aparea turnatorului Groshan. Cine-i provoaca pe acesti turnatori, va simti mania lor!
Va dau dreptate dna Angela.Pai unde i-au trimis la reciclare?Nu in sud?Acolo au deprins toti vocatia si solidaritatea.Dai in unu ,dai…….
Draga LIS,
pur si simplu nu am citit inca RL! Greu de gasit la chioscuri, tirziu de citit pe net! I-am oferit, pe blogul meu, lui I.G. spatiu pentru o marturisire-explicatie. A propus pina acum doua „texte”. Mi-a promis un al treilea, final. Asa cum am promis, la rindul meu, voi scrie un „epilog” la acesta. Si, tot asa cum am mai declarat intr-o distantare fata de un alt prieten de profunzime al meu, nu voi confunda loialitatea fata de un prieten cu fidelitatea fata de „angajamentele” lui. Uneori, in acest „interval” se instaleaza o durere, dar daca o evitam, se va instala o „tumoare”. Te asigur ca, desi ma intristeaza, „cazul Grosan” nu ma „sperie”.
No… a ieşit si LE GRAND: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8479474-cnsas-scriitorul-nicolae-breban-colaborat-securitatea.htm