Azi Japonia a clasat la ultimul nivel, 7, dezastrul nuclear de la Fukushima. Breban: am fost un contestatar (nu un turnător)

Marţi, 12 aprilie 2011. Eu iau în continuare de bună avertizarea astroloagelor noastre (mâine voi demonta această afirmaţie, intrând pe teren conspirativ), cu aglomerarea „planetelor” într-o zodie, care provoacă dezastre naturale. Azi a avut loc alt cutremur, de 6,4 grade pe scara Richter în Japonia (soldat cu mai mulţi morţi, alunecând terenul cu tot cu case). Poate „ruperea pisicii” de care pomeneam şi ieri aici nu înseamnă al treilea război mondial (el trebuia să fie declanşat în zilele de 9-12 aprilie, conform astroloagei Mariana Cojocaru), ci înseamnă „clasarea accidentului de la Fukushima azi, marţi, 12 aprilie, de către autorităţile japoneze, la nivelul 7, nivel maxim, pe scara dezastrelor nucleare, la fel ca şi catastrofa de la Cernobîl din 1986”. Atenţie, autorităţile japoneze au crescut de la nivelul 5 direct la nivelul 7, maximum pe scara dezastrelor nucleare! Mai exact: „Autoritatile au stabilit ca numarul de iod radioactiv care este eliberat de reactoarele de la Fukushima Daiichi este de cel putin 15 ori mai mare decat cel considerat suficient pentru ca accidentul sa fie clasat ca fiind de nivel 7 (din 7) pe scara internationala privind dezastrele nucleare”. E vorba de gradul 7, repet, maximum posibil, pe scara evenimentelor nucleare şi radiologice! Nu contează că e considerat azi „un nivel provizoriu”, care ar putea fi anulat în viitor. Vă rog să reţineţi gravitatea situaţiei – pericolul de iradiere e pe termen lung! Auziţi: „Un accident de nivelul 7 reprezinta o scurgere majora de substante radioactive, cu efecte asupra sanatatii oamenilor si asupra mediului, care necesita masuri planificate extinse. Japonia a anuntat de luni ca a inceput evacuarea in mai multe orase in afara zonei de pericol de la Fukushima Daiichi, avertizand ca locuitorii ar putea fi iradiati in urmatoarele luni. Guvernul a anuntat ca in orase s-ar putea inregistra niveluri crescute de radiatii pe termen lung si a avertizat ca situatia este in continuare grava”. Adică nebunia iradierii abia începe, de fapt. Particulele radioactive sunt eliberate continuu, n-au legătură numai cu emisiile din perioada 14-30 martie 2011 de la Fukushima Daiichi – ele sunt purtate de curenţii de aer în toată lumea. Culmea, azi s-a dat o alarmă liniştitoare în România, că n-avem nici un motiv de îngrijorare, că urmele de iod radioactiv din ploi şi din laptele românesc (descoperite acum de Institutul de fizică nucleară de la noi) nu e periculos pentru sănătate („nu reprezintă risc radiologic”; bat în lemn, îmi aminteşte de calmarea populaţiei din vremea Cernobîlului). În condiţiile în care altă ştire atrăgea atenţia asupra norului radioactiv care a ajuns de câteva zile deasupra României. Citiţi ce spun autorităţile japoneze, situaţia e gravă şi „locuitorii ar putea fi iradiaţi în următoarele luni”! Pericolul „e pe termen lung”. Nu e valabil anunţul pentru întreaga omenire? Următoarele luni, nu zile! Pe termen lung! Iar circulaţia maselor de aer e imprevizibilă la nivel global şi va creşte „rata depunerilor de substanţe radioactive”.

***

Rămân în plasa scandalului legat de „Cazul Breban, colaborator al Securităţii?”. Aşa cum îmi doream ieri, s-a întâmplat azi – Nicolae Breban „iese la rampă”, demontează singur acuzaţia CNSAS (îmi scrie Aura Christi: „Liviu, multumesc, ai textul lui NB, trimis ieri mie de Cristina Breban, pe email, de la Paris. La inceputul lunii mai, Nicolae Breban va fi la Alba Iulia, la Colocviul Romanului Romanesc. gand senin, aura”). Acest text a apărut şi pe News.corect.com, cu titlul „Nicolae Breban: Am fost un contestatar al lui Ceauşescu” cu introducerea – „Scriitorul Nicolae Breban declara ca nu a fost „colaborator” si nici macar „victima” a trecutului regim, ci un contestatar al noii dictaturi personale a lui Ceausescu, instalata in vara lui ’72 sub numele de „mica revolutie culturala”, in presa occidentala, iar dovada stau protestele sale in ziarele franceze si germane. Redam mai jos  textul aparut in Revista Contemporanul si datat 9 aprilie). Public ce mi-a trimis Aura Christi, cu titlul ei – repet, e un text scris de Nicolae Breban pe 9 aprilie, care se afla în Spania (unde îşi îngrijea soţia; acum e la Paris):

N. Breban – trimis în faţa justiţiei

La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură  erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi biblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totdeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”

După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră  NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoarea a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!

„A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)

Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică  din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul ’72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)

Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleşiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „relaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta manuscrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manuscris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, manuscrisul voluminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin (?!). Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, scriitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC, Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanul Bunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptămâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! –, a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!

Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!

Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?

Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunoscuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!

Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi  noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!

                                                                                Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,

                                                                                                                 Nicolae  BREBAN

Paris, 9 aprilie 2011

*

Aura Christi dă de gol azi (pe e-mail) şi o intervenţie a ei la incriminatul CNSAS, să afle adevărul. Dosarul Cazului „Breban, colaborator al securităţii?” ia proporţii. Aura Christi scrie:

Cui îi este frică de CNSAS?
Cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare? Nu este o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?

Purtătorul de cuvânt al CNSAS, dna Ancuţa Median, ne-a informat – într-un limbaj departe de a fi civilizat, amabil, departe de a se circumscrie rigorilor comportamentale ale unui funcţionar public – surprinzător, că presa, să auzi şi să nu crezi!… a aflat de la tribunal ştirea, contrazicând astfel – jenant, ca să nu spun penibil! – întreaga presă naţională în care se scrie răspicat că informaţiile provin din surse ale CNSAS; nicăieri, interesant, n-am găsit vreo trimitere la sursele tribunalului. La mijloc, da, e acelaşi CNSAS, transformat – după cum se susţine tot mai convingător, tot mai argumentat, nu-i aşa? – în sursă de intoxicare, poluare, învrăjbire, calomniere, terfelire, distrugere a legendelor vii ale literaturii române: Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă, Eugen Uricaru, Augustin Buzura, Ion Caraion, Adrian Marino, Ioan Groşan, Nicolae Breban ş.a. – opera cărora face parte, de bună seamă, din patrimoniul naţional al României.

CNSAS – o fantomă (se zvoneşte că e vorba, de fapt, de… o „nouă poliţie politică”, aşa să fie oare?!) care distruge imaginea unor personalităţi de prim rang, distruge vieţi, destine, instrumentând cazuri, bricolând dosare, în funcţie de interesele unor grupuri aflate în spatele acestei entităţi, nu-i aşa? Cu toţii cunoaştem care anume sunt acele grupuri de interese; multora le este frică să vorbească despre ele din varii motive. Multora le este frică să vorbească onest şi deschis despre CNSAS, GDS – Grupul de Dialog Social, transformat într-o sectă exclusivistă. Despre rolul nefast jucat de aceste entităţi. Pentru prima dată, Breban – în cărţile d-sale Trădarea criticii şi Aventurierii politicii româneşti; şi nu numai în acestea! – şi revista Contemporanul a pus în discuţie detaliat, cu francheţe, radicalism, aceste subiecte incomode, ca să nu spun, incendiare – amănunt care, se pare că, evident, contrazice tabieturile în vogă pe malurile vesel-absurde ale Dâmboviţei!

O fantoma malefică, rău intenţionată, bântuie, aşadar, lumea românească post-decembristă: CNSAS – entitate care funcţionează pe bani publici, nota bene – o fantomă care duce, evident, o politică antinaţională, atacând patrimoniul spiritual al României, nu-i aşa? 

Până când? Până unde?

Ce scop se urmăreşte în esenţă?

Şi cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare, CARE RECURGE LA DIVERSIUNI ÎNTR-O ŢARĂ FALITA DIN PUNCT DE VEDERE MORAL ŞI ECONOMIC? Nu este CNSAS o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?

Cui îi este frică de CNSAS?

Aura Christi

PS. Vă cer iar scuze pentru lungime, dar e vorba de terfelirea destinului unui mare scriitor – mă voi apleca în continuare asupra „dosarului Breban” (poate înţelegem mai bine şi mecanismul secret de funcţionare al CNSAS, aflat în subordinea judecăţilor sumare ale GDS; Nicolae Breban aminteşte că la CNSAS au fost, chiar la nivel de înalţi consilieri, membri ai GDS, care au avut şi au tot interesul să maculeze personalităţi incomode scriitoriceşti). Voi reveni cu alte comentarii. Îi mulţumesc Aurei Christi pentru cele trei poze originale cu Nicolae Breban puse la dispoziţie – le public aici. Public două tablouri ale lui Gimeno şi două tablouri ale lui Grigorescu. Plus un tablou pe albastru intitulat „Gheaţa”…