Ce aşteaptă Emil Boc de la anul 2012. Două intervenţii semnificative aici, semnate de Alexandru Petria şi Ion Lazu

Luni, 16 mai 2011. E ora 22 şi eu n-am scris un rând aici. Atrăgeam atenţia de ieri că e cazul să mă protejez, să găsesc o soluţie să mă retrag în propria-mi cochilie, să-mi mai vin în fire… Îmi ajunge amărăciunea din viaţa literară, acumulată în timp. În această seară, după ştiri, am stat cu ochii pe pereţi şi l-am ascultat pe premierul Emil Boc, reales preşedinte al PDL, pe TVR 1: el e hotărât să rămână şi premier şi preşedinte al PDL, e convins că „modernizarea” României depinde numai de voinţa lui, îşi va „delega atribuţiile” pe mai departe la PDL, e sigur că PDL va creşte în sondaje continuu, „fiindcă am scăpat de recesiune”, şi că se va menţine la putere şi după alegerile din 2012. Le-a mulţumit românilor că au îndurat atât incompetenţa lui. Indiscutabil, apocalipsa politică la români asta ar putea să însemne: să câştige alegerile PDL în 2012. Îmi e definitiv lehamite. Vă daţi seama, n-am avut ce să reţin cu adevărat din discursul lui. Nu aşteptam nici să-şi anunţe demisia de la Palatul Victoria în direct (să vină în locul lui un premier tehnocrat, care să preia eşecurile Guvernului şi PDL să se spele pe mâini, să dea vina în viitoarea campanie electorală pe acest premier tehnocrat pentru toate nerealizările din 2009 încoace, mizând pe mintea scurtă a românului). Eu mă simt un înfrânt.

Public mai jos două intervenţii semnificative de azi, semnate de prozatori „cu atitudine”: Alexandru Petria şi Ion Lazu, pe teme dezbătute şi de mine aici. Le mulţumesc pentru semnalare. 1. Alexandru Petria:

Poetul Ion Mureşan vs. turnătorii Securităţii

Cu luni în urmă, când a explodat în presă dosarul turnătoriilor prozatorului Ioan Groşan, m-a uimit atitudinea lui Ion Mureşan. Într-un editorial din gazeta online „CityNews”, „Cazul Groşan”, poetul a scris: «Ziarul Adevărul din 26 ianuarie 2011 îşi deschide prima pagină cu un titlu bombă: „Ioan Groşan a turnat le Secu’”. Că CNSAS a cerut Justiţiei să stabilească calitatea de colaborator al Securităţii a scriitorului. O poză uriaşă însoţea titlul scris cu litere de o şchioapă. Montajul gazetăresc era la limita de a-l acuza pe Ioan Groşan că a făcut poliţie politică. Seara, la Jurnalul de ştiri de la televizor, aceaşi ştire, tot cu poze mari. Am citit, oricum, articolul pe nerăsuflate. Bomba s-a dovedit, aşa cum mă aşteptam, o fâsâială. Dezvăluirea, suspect de întârziată şi suspect de mediatizată, făcea referire la nişte lucruri petrecute acum 35 de ani.» Timpul a demonstrat că n-a fost deloc o „fâsâială”, cum credea sau vroia să creadă, şi să se creadă, în 31 ianuarie, data publicării articolului, poetul transformat cu voia sa în detergent pentru rufele murdare. Opinia lui Mureşan n-a reuşit să mă scandalizeze doar fiindcă mi-am zis că poetul sacrifică cu naivitate inclusiv evidenţa în numele prieteniei, prietenia lui cu Groşan datând din perioada studenţiei. Poetul a precizat chiar cu fermitate: „Prietenia lui Ioan Groşan mă onorează. Oricare dintre noi, adolescenţii de atunci, puteam să cădem victime celor ce azi iau pensii mari şi umblă cu fruntea sus pentru că ne-au frânt în fel şi chip conştiinţele. Pentru că ne-au băgat frica în oase. Şi eu aş fi putut fi Ioan Groşan…!”. Şi a ţinut să mai spună: „Acum 35 de ani şi eu am fost şantajat să semnez. Scenariul era acelaşi, doar că se desfăşura în biroul CI-stului de la Dej: promisiuni combinate cu ameninţări. Au încercat de câteva ori. Dar cum din pricina unor probleme personale cochetam cu gândul suicidului (ceea ce le-am şi spus), m-au lăsat, până la urmă, în plata Domnului, nu înainte de a mă sfătui, părinteşte, să nu fac prostia cea mare. Altfel, cine ştie, speriat de ameninţări şi zăpăcit de începutul armatei, poate aş fi semnat şi eu. Căci erau diabolici cu metodă, aveam să constat pe propria-mi piele mai târziu.”

Categoric, Securitatea a acţionat murdar, dar asta nu-i disculpă pe informatori. Puteau în atâta amar de ani să-şi recunoască greşeala, nu-i lapida nimeni. Şi să-şi ceară scuze de la eventualele victime, de la cei a căror viaţă a fost distrusă cu ajutorul informaţiilor furnizate securiştilor. Mureşan a încercat să-l transforme pe Groşan într-o victimă de compătimit. Dar ce l-a împiedicat pe Groşan, după ce recunoştea că a ciripit la Secu, să dea şi numele ofiţerilor care l-au forţat să abdice moral, principalii vinovaţi?

În 5 mai, tot pe „CityNews”, Mureşan a publicat editorialul „Cui foloseşte?”. L-am descoperit doar acum. În el, Mureşan le plânge de milă iar scriitorilor colaboratori ai Securităţi, susţinând că prin devoalarea mizeriilor acestora se compromite scriitorimea în ansamblu. Măi să fie… ! Este ca în situaţia în care, scriind despre un popă curvar şi beţiv, se ripostează că vrei să compromiţi Biserica. În loc de popă, puteţi pune ofiţer, magistrat, medic, ocupaţiile cu spirit de castă. Aşa-i că vă este cunoscută reacţia, până la îngreţoşare? Poetul îşi coboară elocinţa din nori: «Întrebam în titlul acestor rânduri „cui foloseşte?”. Cui foloseşte toată mizeria asta inchizitorială? Păi, poate tocmai compromiterii scriitorului român. Mai mult, compromiterii intelectualităţii româneşti. CNSAS va ajunge în scurtă vreme să epureze manualele şcolare de scriitorii suspectaţi de colaborare cu Securitatea. Juriile premiilor literare, chiar şi în provincie, vor fi în curând dublate de un juriu al CNSAS.» Mă mir cum de n-a pomenit Mureşan şi de compromiterea imaginii României în lume şi a Terrei în Univers. Dar nu-i târziu. Săracii colaboraţionişti, cât sunt de persecutaţi! Îmi dau lacrimile.

Alexandru Petria

* **

2. Ion Lazu:

Prietene poet LIS, citind relatarea preumblării în doi prin parcul Tineretului (frecventat de mine mai cu deosebire în anii 70, când vieţuiam în Berceni), o mulţime de amintiri mi-au revenit, ca la un semn, în avalanşă. Nu despre ele va fi vorba, totuşi, cu voia dtale.

Da, Parcul Tineretului, cândva Valea Plângerii… Cum bine ai spus, zona a devenit parc prin anii 60, mai înainte fusese un maidan sălbăticit…. Iar mai înainte de asta, o zonă mlăştinoasă: Cociocul. Ai amintit de Crematoriul uman Cenuşa, ca de un reper fumegând, spre care priveşti cu inima strânsă (acolo au fost incineraţi eroii de la Timişoara!). La o vizită obişnuită, edificiul Crematoriului stârneşte curiozitate, fiind păzit precum un obiectiv militar. Şi chiar este! Are o istorie… cum să spun?… tenebroasă: Încă pe vremea lui Vlad Ţepeş, de la Curtea Domnească (de lîngă Hanul Manuc, poate mai cunoscut bucureşteanului prins de treburi şi neatent la context) se săpaseră nişte galerii subterane pentru motive strategice, desigur: să asigure o retragere de taină Domnitorului în cazul unui asediu turcesc. Aceste galerii, vreo trei, cu bifurcaţii, se dirijau în diferite direcţii, cea principală fiind spre Vest, cu ieşire într-o zonă intens împădurită, mult dincolo de Dâmboviţa – este chiar ieşirea din dreptul Crematoriului (dat în folosinţă în 1928). Când au ocupat, vremelnic, Palatul domnesc, turcii au distrus sistemul de apărare, poate şi intrarea în galerii, care însă au persistat. Reactivate pe vremea Cantacuzinilor. Lucrări amplificate, extinse pe vremea lui Ferdinand, care a continuat traseele subterane până la Palatul Cotroceni şi mai departe. A fortificat Bucureştiul pe circumferinţa Jilava, forturi redutabile, însă cu legături între ele şi prin subteran. Păreau inespungabile, s-a spus. Dar la venirea nemţilor, în primul război, s-au dovedit inoperante…

Asta în ce priveşte Crematoriul, care maschează intrarea principală în sistemul de galerii subterane, dezvoltate şi amplificate de comunişti, inclusiv la nivelul unei şosele subterane de la Cotroceni spre Băneasa etc. Pământul rezultat din excavaţii a fost depozitat la viitorul Palat al sporturilor, care a avut şi rolul de a masca lucrările respective…

E drept, aşa cum ai descris Parcul, neîngrijit, cu lacul plin de mizerii (ah, vino să vezi Parcul IOR-Balta Albă, o minunăţie, avem şi păsări acvatice, şi păuni, dar şi raţe sălbatice, lişiţe, broaşte ţestoase la metru patrat! – dar ce nu avem! Dacă lucrurile merg tot aşa, în curând va fi cel mai strălucit parc al capitalei), nu s-ar bănui că pe sub lac se află sistemul de tunele…

Şi apoi, „dealul” despre care aduci vorba este chiar cel unde se află Cimitirul Bellu (oficial Şerban Vodă). Dat în folosinţă în 1858, donat urbei de baronul Barbu Bellu, de unde fusese o grădină pe domeniul său, devenită grădină publică, unde veneau orăşenii cu trăsurile, vara. Cimitirul e gard în gard cu Parcul Tineretului -, însă un gard ferm, de netrecut, după cum vei fi observat. Căci dincolo, în cimitir, se află… comori, oricât ar părea de şocantă afirmaţia. (Dar despre cimitirul Bellu sunt prea multe de spus. El face parte integrantă din istoria nostră modernă, din aspectele ei culturale, în orice caz. Nu insist. Mergi în Bellu cum mergi în Père Lachaise, cum mergi în Montparnasse… Acolo este istorie în piatră. Şi-mi spun că în aspiraţia spre ipotetica eternitate, Bellu este un prag, unde insul trecător pe-acest pământ face o bătaie abstractă, asemenea atletului care vrea să sară… Dincolo…)

Una dintre primele mele ieşiri, când am ajuns în Bucureşti, în 1956, a fost drumul la Bellu.  Am avut la ce să iau aminte… Cu capătul în gardul cimitirului şi cu celălalt capăt către fosta Mănăstire Văcăreşti, se află strada Mărţişor. Gândul te duce instantaneu la Arghezi, la foişorul pândit de mine în fiecare zi, din troleibuz, din tramvai, la întorsul acasă, cel din care Poetul privea stelele cu ocheanul. Dar nu tot astfel proceda Sadoveanu, din turnul vilei sale de pe Copou?  Aceşti scriitori providenţiali au avut, bag-seamă, vocaţia înălţimilor, de unde, în clipe de reverie, să-şi înstruneze, pe arcurile spiritului „săgetarea de idei” (Labiş).

Acum, ceva despre această „Vale a plângerii” ca atare.  Ea se plasează la poalele „dealului” de care aminteai, în fapt fiind vorba despre platforma propriu-zisă a Câmpiei Bucureştiului. Vatra oraşului fiind plasată în vale, pe terasele râului, spre sud şi spre vest urbea avea aceşti versanţi de 10-15 m, care reprezintă malul drept al Dâmboviţei, într-un stadiu geologic anterior. Un mal destul de abrupt, intens împădurit, care vine dinspre Roşu şi se continuă la sud de Calea Văcăreşti. Abruptul de pantă se simte la urcuş pe Calea Şerban Vodă, la Cuţitul de Argint, la Rond, la Chirigii, la Uranus, la Leu, la Grozăveşti… Nu se mai păstrează din pădurea neîntreruptă a Vlăsiei decât Parcul Carol, Cotrocenii, Grădina Botanică. Malul celălalt, stâng, al Dâmboviţei este ceva mai anevoie de depistat, la pas. Oricum, lacul din Cişmigiu este unul dintre „belciugele” (meandrele) râului Dâmboviţa. Care, în curgerea ei ezitantă, tipică zonei de câmpie, a modelat câţiva „martori de eroziune” (popine), dintre care impresionează chiar Dealul Patriarhiei, pe care însuţi îl escaladezi, uneori; el are cota 81 m deasupra nivelului mării, altitudine egală cu a Universităţii, deci au făcut parte din acelaşi platou  al câmpiei. Ceea ce era de demonstrat. Dar mai pot fi menţionate alte „grădişti”: Dealul Spirii, Radu Vodă, Troiţa, Căţelu. Ce vrea să însemne asta? Simplu: că vreodată Dâmboviţa a curs dincolo de Patriarhie, cam pe aliniamentul străzii 11 iunie, bătând în malul pe care în epoca ceauşistă s-a edificat Monumentul comuniştilor. Dincolo de Dâmboviţa, spre răsărit, se află un relief plat, prin care şerpuieşte agale râul Colentina, cu apă şi mai puţină, deci cu traseu încă mai ezitant, de unde nenumăratele meandre, devenite în ultimul secol tot atâtea lacuri artificiale: Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei etc. (Iar lacul IOR- Balta Albă, unde ies la plimbare măcar de două ori pe săptămână) este în parte un lac antropic, „operă” a cărămidarilor care au excavat loessul şi nisipul până au ajuns la oglinda pânzei freatice. Un lac fără alimentare şi fără drenare. Cu cărămizile fabricate în zona lacului Balta Albă s-a edificat Bucureştiul de după Independenţă şi până de curând. În foarte mare măsură relieful preexistent al zonei pe care s-a extins Capitala a fost modificat de om. Multe gropi au fost acoperite, destule pârâiaşe au fost ascunse în subteran şi deversează direct în Dâmboviţa, neştiute de nimeni, sau în lacul din Parcul Tineretului etc.

Poezia afişată în lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet, ca să obţin aprobare pentru fixarea unei plăci memoriale, spune ceva despre un Bucureşti dispărut din amintirea contemporanilor noştri:

„Era oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint muiaţi în soare

O verde oază fermecată

Cu repezi ape cântătoare

Pe-oricare străzi cântau izvoare

Şi sărutat de flori ce-mbată

Trăia oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.”

                       Al. Macedonski

(Şi iată cum, printr-o întâmplare, iar nu în urma vreunui studiu acribios, identific sursa inspiraţiei lui Daniel B., din descrierea Bucureştiului de altădată…). (Notă din 11 aprilie 2006)

Ce voisem să acreditez? Sub Roma actuală se află încă un oraş, cu toate ale lui; sub Paris se află un alt oraş Paris – Lutetia, nu? Dar şi sub Bucureştiul zilelor noastre se află multe lucrări şi vestigii necunoscute localnicilor. Care trebuiesc aduse la lumină. Şi conştientizate public. (Nu asta face şi scriitorul: îşi scrutează subconştientul, pentru a-şi afla rosturile fiinţiale?) Căci una este o taină pentru toată lumea – şi cu totul altceva este să ignori ceea ce poate şi merită a fi cunoscut – şi face parte din lumea în care ne ducem zilele, bune-rele.

                                                                  Ion Lazu