0
4 comments

Luni, 16 mai 2011. E ora 22 şi eu n-am scris un rând aici. Atrăgeam atenţia de ieri că e cazul să mă protejez, să găsesc o soluţie să mă retrag în propria-mi cochilie, să-mi mai vin în fire… Îmi ajunge amărăciunea din viaţa literară, acumulată în timp. În această seară, după ştiri, am stat cu ochii pe pereţi şi l-am ascultat pe premierul Emil Boc, reales preşedinte al PDL, pe TVR 1: el e hotărât să rămână şi premier şi preşedinte al PDL, e convins că „modernizarea” României depinde numai de voinţa lui, îşi va „delega atribuţiile” pe mai departe la PDL, e sigur că PDL va creşte în sondaje continuu, “fiindcă am scăpat de recesiune”, şi că se va menţine la putere şi după alegerile din 2012. Le-a mulţumit românilor că au îndurat atât incompetenţa lui. Indiscutabil, apocalipsa politică la români asta ar putea să însemne: să câştige alegerile PDL în 2012. Îmi e definitiv lehamite. Vă daţi seama, n-am avut ce să reţin cu adevărat din discursul lui. Nu aşteptam nici să-şi anunţe demisia de la Palatul Victoria în direct (să vină în locul lui un premier tehnocrat, care să preia eşecurile Guvernului şi PDL să se spele pe mâini, să dea vina în viitoarea campanie electorală pe acest premier tehnocrat pentru toate nerealizările din 2009 încoace, mizând pe mintea scurtă a românului). Eu mă simt un înfrânt.

Public mai jos două intervenţii semnificative de azi, semnate de prozatori „cu atitudine”: Alexandru Petria şi Ion Lazu, pe teme dezbătute şi de mine aici. Le mulţumesc pentru semnalare. 1. Alexandru Petria:

Poetul Ion Mureşan vs. turnătorii Securităţii

Cu luni în urmă, când a explodat în presă dosarul turnătoriilor prozatorului Ioan Groşan, m-a uimit atitudinea lui Ion Mureşan. Într-un editorial din gazeta online „CityNews”, „Cazul Groşan”, poetul a scris: «Ziarul Adevărul din 26 ianuarie 2011 îşi deschide prima pagină cu un titlu bombă: „Ioan Groşan a turnat le Secu’”. Că CNSAS a cerut Justiţiei să stabilească calitatea de colaborator al Securităţii a scriitorului. O poză uriaşă însoţea titlul scris cu litere de o şchioapă. Montajul gazetăresc era la limita de a-l acuza pe Ioan Groşan că a făcut poliţie politică. Seara, la Jurnalul de ştiri de la televizor, aceaşi ştire, tot cu poze mari. Am citit, oricum, articolul pe nerăsuflate. Bomba s-a dovedit, aşa cum mă aşteptam, o fâsâială. Dezvăluirea, suspect de întârziată şi suspect de mediatizată, făcea referire la nişte lucruri petrecute acum 35 de ani.» Timpul a demonstrat că n-a fost deloc o „fâsâială”, cum credea sau vroia să creadă, şi să se creadă, în 31 ianuarie, data publicării articolului, poetul transformat cu voia sa în detergent pentru rufele murdare. Opinia lui Mureşan n-a reuşit să mă scandalizeze doar fiindcă mi-am zis că poetul sacrifică cu naivitate inclusiv evidenţa în numele prieteniei, prietenia lui cu Groşan datând din perioada studenţiei. Poetul a precizat chiar cu fermitate: „Prietenia lui Ioan Groşan mă onorează. Oricare dintre noi, adolescenţii de atunci, puteam să cădem victime celor ce azi iau pensii mari şi umblă cu fruntea sus pentru că ne-au frânt în fel şi chip conştiinţele. Pentru că ne-au băgat frica în oase. Şi eu aş fi putut fi Ioan Groşan…!”. Şi a ţinut să mai spună: „Acum 35 de ani şi eu am fost şantajat să semnez. Scenariul era acelaşi, doar că se desfăşura în biroul CI-stului de la Dej: promisiuni combinate cu ameninţări. Au încercat de câteva ori. Dar cum din pricina unor probleme personale cochetam cu gândul suicidului (ceea ce le-am şi spus), m-au lăsat, până la urmă, în plata Domnului, nu înainte de a mă sfătui, părinteşte, să nu fac prostia cea mare. Altfel, cine ştie, speriat de ameninţări şi zăpăcit de începutul armatei, poate aş fi semnat şi eu. Căci erau diabolici cu metodă, aveam să constat pe propria-mi piele mai târziu.”

Categoric, Securitatea a acţionat murdar, dar asta nu-i disculpă pe informatori. Puteau în atâta amar de ani să-şi recunoască greşeala, nu-i lapida nimeni. Şi să-şi ceară scuze de la eventualele victime, de la cei a căror viaţă a fost distrusă cu ajutorul informaţiilor furnizate securiştilor. Mureşan a încercat să-l transforme pe Groşan într-o victimă de compătimit. Dar ce l-a împiedicat pe Groşan, după ce recunoştea că a ciripit la Secu, să dea şi numele ofiţerilor care l-au forţat să abdice moral, principalii vinovaţi?

În 5 mai, tot pe „CityNews”, Mureşan a publicat editorialul „Cui foloseşte?”. L-am descoperit doar acum. În el, Mureşan le plânge de milă iar scriitorilor colaboratori ai Securităţi, susţinând că prin devoalarea mizeriilor acestora se compromite scriitorimea în ansamblu. Măi să fie… ! Este ca în situaţia în care, scriind despre un popă curvar şi beţiv, se ripostează că vrei să compromiţi Biserica. În loc de popă, puteţi pune ofiţer, magistrat, medic, ocupaţiile cu spirit de castă. Aşa-i că vă este cunoscută reacţia, până la îngreţoşare? Poetul îşi coboară elocinţa din nori: «Întrebam în titlul acestor rânduri „cui foloseşte?”. Cui foloseşte toată mizeria asta inchizitorială? Păi, poate tocmai compromiterii scriitorului român. Mai mult, compromiterii intelectualităţii româneşti. CNSAS va ajunge în scurtă vreme să epureze manualele şcolare de scriitorii suspectaţi de colaborare cu Securitatea. Juriile premiilor literare, chiar şi în provincie, vor fi în curând dublate de un juriu al CNSAS.» Mă mir cum de n-a pomenit Mureşan şi de compromiterea imaginii României în lume şi a Terrei în Univers. Dar nu-i târziu. Săracii colaboraţionişti, cât sunt de persecutaţi! Îmi dau lacrimile.

Alexandru Petria

* **

2. Ion Lazu:

Prietene poet LIS, citind relatarea preumblării în doi prin parcul Tineretului (frecventat de mine mai cu deosebire în anii 70, când vieţuiam în Berceni), o mulţime de amintiri mi-au revenit, ca la un semn, în avalanşă. Nu despre ele va fi vorba, totuşi, cu voia dtale.

Da, Parcul Tineretului, cândva Valea Plângerii… Cum bine ai spus, zona a devenit parc prin anii 60, mai înainte fusese un maidan sălbăticit…. Iar mai înainte de asta, o zonă mlăştinoasă: Cociocul. Ai amintit de Crematoriul uman Cenuşa, ca de un reper fumegând, spre care priveşti cu inima strânsă (acolo au fost incineraţi eroii de la Timişoara!). La o vizită obişnuită, edificiul Crematoriului stârneşte curiozitate, fiind păzit precum un obiectiv militar. Şi chiar este! Are o istorie… cum să spun?… tenebroasă: Încă pe vremea lui Vlad Ţepeş, de la Curtea Domnească (de lîngă Hanul Manuc, poate mai cunoscut bucureşteanului prins de treburi şi neatent la context) se săpaseră nişte galerii subterane pentru motive strategice, desigur: să asigure o retragere de taină Domnitorului în cazul unui asediu turcesc. Aceste galerii, vreo trei, cu bifurcaţii, se dirijau în diferite direcţii, cea principală fiind spre Vest, cu ieşire într-o zonă intens împădurită, mult dincolo de Dâmboviţa – este chiar ieşirea din dreptul Crematoriului (dat în folosinţă în 1928). Când au ocupat, vremelnic, Palatul domnesc, turcii au distrus sistemul de apărare, poate şi intrarea în galerii, care însă au persistat. Reactivate pe vremea Cantacuzinilor. Lucrări amplificate, extinse pe vremea lui Ferdinand, care a continuat traseele subterane până la Palatul Cotroceni şi mai departe. A fortificat Bucureştiul pe circumferinţa Jilava, forturi redutabile, însă cu legături între ele şi prin subteran. Păreau inespungabile, s-a spus. Dar la venirea nemţilor, în primul război, s-au dovedit inoperante…

Asta în ce priveşte Crematoriul, care maschează intrarea principală în sistemul de galerii subterane, dezvoltate şi amplificate de comunişti, inclusiv la nivelul unei şosele subterane de la Cotroceni spre Băneasa etc. Pământul rezultat din excavaţii a fost depozitat la viitorul Palat al sporturilor, care a avut şi rolul de a masca lucrările respective…

E drept, aşa cum ai descris Parcul, neîngrijit, cu lacul plin de mizerii (ah, vino să vezi Parcul IOR-Balta Albă, o minunăţie, avem şi păsări acvatice, şi păuni, dar şi raţe sălbatice, lişiţe, broaşte ţestoase la metru patrat! – dar ce nu avem! Dacă lucrurile merg tot aşa, în curând va fi cel mai strălucit parc al capitalei), nu s-ar bănui că pe sub lac se află sistemul de tunele…

Şi apoi, „dealul” despre care aduci vorba este chiar cel unde se află Cimitirul Bellu (oficial Şerban Vodă). Dat în folosinţă în 1858, donat urbei de baronul Barbu Bellu, de unde fusese o grădină pe domeniul său, devenită grădină publică, unde veneau orăşenii cu trăsurile, vara. Cimitirul e gard în gard cu Parcul Tineretului -, însă un gard ferm, de netrecut, după cum vei fi observat. Căci dincolo, în cimitir, se află… comori, oricât ar părea de şocantă afirmaţia. (Dar despre cimitirul Bellu sunt prea multe de spus. El face parte integrantă din istoria nostră modernă, din aspectele ei culturale, în orice caz. Nu insist. Mergi în Bellu cum mergi în Père Lachaise, cum mergi în Montparnasse… Acolo este istorie în piatră. Şi-mi spun că în aspiraţia spre ipotetica eternitate, Bellu este un prag, unde insul trecător pe-acest pământ face o bătaie abstractă, asemenea atletului care vrea să sară… Dincolo…)

Una dintre primele mele ieşiri, când am ajuns în Bucureşti, în 1956, a fost drumul la Bellu.  Am avut la ce să iau aminte… Cu capătul în gardul cimitirului şi cu celălalt capăt către fosta Mănăstire Văcăreşti, se află strada Mărţişor. Gândul te duce instantaneu la Arghezi, la foişorul pândit de mine în fiecare zi, din troleibuz, din tramvai, la întorsul acasă, cel din care Poetul privea stelele cu ocheanul. Dar nu tot astfel proceda Sadoveanu, din turnul vilei sale de pe Copou?  Aceşti scriitori providenţiali au avut, bag-seamă, vocaţia înălţimilor, de unde, în clipe de reverie, să-şi înstruneze, pe arcurile spiritului „săgetarea de idei” (Labiş).

Acum, ceva despre această „Vale a plângerii” ca atare.  Ea se plasează la poalele „dealului” de care aminteai, în fapt fiind vorba despre platforma propriu-zisă a Câmpiei Bucureştiului. Vatra oraşului fiind plasată în vale, pe terasele râului, spre sud şi spre vest urbea avea aceşti versanţi de 10-15 m, care reprezintă malul drept al Dâmboviţei, într-un stadiu geologic anterior. Un mal destul de abrupt, intens împădurit, care vine dinspre Roşu şi se continuă la sud de Calea Văcăreşti. Abruptul de pantă se simte la urcuş pe Calea Şerban Vodă, la Cuţitul de Argint, la Rond, la Chirigii, la Uranus, la Leu, la Grozăveşti… Nu se mai păstrează din pădurea neîntreruptă a Vlăsiei decât Parcul Carol, Cotrocenii, Grădina Botanică. Malul celălalt, stâng, al Dâmboviţei este ceva mai anevoie de depistat, la pas. Oricum, lacul din Cişmigiu este unul dintre „belciugele” (meandrele) râului Dâmboviţa. Care, în curgerea ei ezitantă, tipică zonei de câmpie, a modelat câţiva „martori de eroziune” (popine), dintre care impresionează chiar Dealul Patriarhiei, pe care însuţi îl escaladezi, uneori; el are cota 81 m deasupra nivelului mării, altitudine egală cu a Universităţii, deci au făcut parte din acelaşi platou  al câmpiei. Ceea ce era de demonstrat. Dar mai pot fi menţionate alte „grădişti”: Dealul Spirii, Radu Vodă, Troiţa, Căţelu. Ce vrea să însemne asta? Simplu: că vreodată Dâmboviţa a curs dincolo de Patriarhie, cam pe aliniamentul străzii 11 iunie, bătând în malul pe care în epoca ceauşistă s-a edificat Monumentul comuniştilor. Dincolo de Dâmboviţa, spre răsărit, se află un relief plat, prin care şerpuieşte agale râul Colentina, cu apă şi mai puţină, deci cu traseu încă mai ezitant, de unde nenumăratele meandre, devenite în ultimul secol tot atâtea lacuri artificiale: Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei etc. (Iar lacul IOR- Balta Albă, unde ies la plimbare măcar de două ori pe săptămână) este în parte un lac antropic, „operă” a cărămidarilor care au excavat loessul şi nisipul până au ajuns la oglinda pânzei freatice. Un lac fără alimentare şi fără drenare. Cu cărămizile fabricate în zona lacului Balta Albă s-a edificat Bucureştiul de după Independenţă şi până de curând. În foarte mare măsură relieful preexistent al zonei pe care s-a extins Capitala a fost modificat de om. Multe gropi au fost acoperite, destule pârâiaşe au fost ascunse în subteran şi deversează direct în Dâmboviţa, neştiute de nimeni, sau în lacul din Parcul Tineretului etc.

Poezia afişată în lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet, ca să obţin aprobare pentru fixarea unei plăci memoriale, spune ceva despre un Bucureşti dispărut din amintirea contemporanilor noştri:

„Era oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint muiaţi în soare

O verde oază fermecată

Cu repezi ape cântătoare

Pe-oricare străzi cântau izvoare

Şi sărutat de flori ce-mbată

Trăia oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.”

                       Al. Macedonski

(Şi iată cum, printr-o întâmplare, iar nu în urma vreunui studiu acribios, identific sursa inspiraţiei lui Daniel B., din descrierea Bucureştiului de altădată…). (Notă din 11 aprilie 2006)

Ce voisem să acreditez? Sub Roma actuală se află încă un oraş, cu toate ale lui; sub Paris se află un alt oraş Paris – Lutetia, nu? Dar şi sub Bucureştiul zilelor noastre se află multe lucrări şi vestigii necunoscute localnicilor. Care trebuiesc aduse la lumină. Şi conştientizate public. (Nu asta face şi scriitorul: îşi scrutează subconştientul, pentru a-şi afla rosturile fiinţiale?) Căci una este o taină pentru toată lumea – şi cu totul altceva este să ignori ceea ce poate şi merită a fi cunoscut – şi face parte din lumea în care ne ducem zilele, bune-rele.

                                                                  Ion Lazu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Când citeşti cele scrise aici de „cronicarul” vremurilor noastre, Ion Lazu, neapărat să închizi ochii şi să-ţi închipui toate astea. Altfel farmecul descrierii s-ar pierde în lumina zilei. („Treaz nu însemn nimic, dar când visez sunt rege… „ W. Shakespeare, sonetul 87). După Ion Lazu nu mai e nimic de comentat la cele scrise despre Bucureştiul de altădată. Şi dacă tot am amintit de genialul scriitor, de la a cărui moarte, iată! s-au împlinit recent 395 de ani, privind stânjeneii postaţi de LIS pe blog şi, pe undeva frumoasele cuvinte risipite despre aceştia, să ne reamintim: „În mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare/Şi scurt e anotimpul şi e capricios” (sonetul 18). Inspirat, Alexandru Petria, îi reaminteşte poetului Ion Mureşan că luând o astfel de atitudine „chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi… cum eu prin timp, cu imnul, mereu te-am înălţat” (sonetul 18), nu face altceva decât să-i dea lui I. Groşan „privirea-i, neagră rază”, când şi Domnul ne-a învăţat prin scriptura (iată, uitată!), că doar „iubirea de adevăr, prin iertare, rodeşte şi-n pustie. Altfel, ogorul, gol va rămâne şi tot plin de bălării. Aşadar, mă înclin în faţa celor care-ţi „deschid calea spre alte zări mai line”, cum spunea poetul dispărut în negura vremurilor şi aleg visul spre care ne îndemna acesta.

  2. @Domnule Tudor Cicu

    Atata timp cat exista acuzatori, vor exista si aparatori. Este o dialectica naturala, o necesara miscare de contrabalansare pentru a tine planeta in echilibru…. 🙂

    Constiinta morala nu se cultiva cu cravasa peste bot, cu picioare in partea dorsala si nici macar cu ”te rog frumos, cereti scuze, porcule!”.

  3. Doamnă Sanda Văran: mi-aţi dăruit lumina ce-acum o să-i îngroape, cum ar fi spus marele Will, dar eu nu vreau să fiu necruţător şi după cum se izbeşte de gând amăgirea lor „ca vânare de vânt”, talerele pe care vom pune raţiunea şi minciuna, vor fi în ochii lor ca nişte berze ce cad moarte la pământ şi nu au cum a se preface că nu le aud ţipătul când vor muşca ele ca două vipere, ţărîna. De aceea cei cu văz taie orizontul cu privirea în căutarea unui refugiu în ochii lui Dumnezeu, şi cei „fără de văz” mai bâjbâie cărarea cu umbra toiagului. Viaţa îi va scoate în cele din urmă la suprafaţă, ca şi apa lacului cristalin, pe acele gunoaie purtate spre el de unda izvorului.

  4. Domnule Tudor Cicu,

    Mă bucur dacă într-adevăr v-am putut fi de folos cu ceva, deşi mai degraba aş înclina să cred că lumina dvs. interioară, ce iradiază regulat şi uniform în textele dvs., ne ajută să vedem clar cît de minunată era şi este gândirea spiritelor superioare, pe care adesea le citaţi.

    Mai ieri-alaltăieri, vizionam nişte emisiuni culturale şi mă gândeam că aşa cum primul semn după care pot fi recunoscuţi oamenii ce au un har deosebit, un spirit evoluat şi sunt adevărate fiinţe morale este modestia, marca evidentă a celor care nu sunt decât nişte paştişe, nişte tinichele poleite ce defilează ilegal sub strălucitorul semn al aurului, este, atentie!, nu lipsa modestiei, ci FALSA modestie.

    De aceea, în absenţa realei modestii, care e mai mult decât rară în lumea noastră, prefer lăudărosul, arogantul programatic, egolatrul cinstit, făţarnicului ce-mi vinde imaginea unui héros malgré lui.

    Timpul este marele decantor. ”Apele” lui spală neîncetat nisipul uman. Ceea ce rămâne, la capătul veacurilor, este aur curat.