Marți, 6 decembrie 2011. Iar sunt bolnav – și nu știu dacă nu e o explozie alergică sau e o răceală, totuși, apărută din senin, toată noaptea m-am sufocat (gâtul se înfunda) și am stat cu batista la nas, am strănutat de mi-au mers fulgii, azi am văzut că mi-au apărut doi noduli dureroși sub nas (în genul Zonei Zoster), iar n-o să pot să mă rad. Ce nu mi-a priit, dacă e vorba de alergie? E vorba de alergie la alimente sau la frig? De ce numai mie mi se întâmplă în casă? 
M-am scuzat la redacția Viața Românească și n-am ieșit azi din casă, Sfântul Nicolae nu mi-a purtat noroc (ar putea fi vinovate pentru alergie bomboanele fine adunate, atât de diverse, pentru a fi puse în ghetele alor mei, pe lângă daruri simbolice, bomboane de ciocolată gustate de curiozitate). I-am telefonat și scriitorului Mihail Vakulovski, la Brașov, la a cărui lansare de carte (interviuri cu optzeciști, apărută la Tracus Arte; n-am văzut cartea) trebuia să fiu prezent mâine, miercuri, la Rotonda MNLR din București, la ora 18, să vorbesc, alături de Bogdan Ghiu: că-mi pare rău, nu pot să vin, nu mă simt în stare, voi sta și mâine în casă (să nu sperii asistența din Rotondă). Poate a venit vremea să mă pregătesc să dau colțul, ar trebui să mi se dea un semn (atâta rugăminte am la Doamne-Doamne, să-mi dea de înțeles).
***
Am primit azi de la Angela Marinescu o notă la cele scrise de mine aici pe 28 noiembrie 2011 despre refuzul ei de a primi Premiul Academiei Române, interpretate în fel și chip de binevoitori (refuzând, Angela Marinescu s-a delimitat de Daniel Corbu, propus și el să primească Premiul Academiei Române împreună cu ea). Să vă reamintiți întocmai de cele scrise de mine, dați click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/11/o-mare-poeta-angela-marinescu-a-refuzat-premiul-academiei-mai-bine-nu-aflam-motivul-la-lansarea-poemului-singur/. Public aici nota primită azi, fără alte comentarii. Angela Marinescu (o citez întocmai): „Eu mă delimitez de poetul Daniel Corbu nu pentru că-mi datorează bani și că e lipsit de caracter; din punctul meu de vedere ar fi putut să fie cel mai mare ticălos din România – cu condiția să nu fie un poet submediocru (s. AM). Trebuie să constat cu mare tristețe că la noi (și aiurea) poeți mari și ticăloși în același timp au existat destui. Nu este cazul lui Daniel Corbu – el este doar ticălos”.
***
Aurel Dumitrașcu – „Carnete maro, Jurnal 1982-1990”, Editura Conta (carte apărută cu sprijinul Consiliului local al municipiului Piatra 
Neamț și al consăteanului lui Aurel Dumitrașcu, Radu Florescu, poet drag și om de afaceri azi): două volume, două cărțoaie de referință sosite prin poștă de la Piatra Neamț, primite de la Adrian Alui Gheorghe (n-am cuvinte să-i mulțumesc). Fiecare volum are 465 de pagini, format 24×16. Îngrijire ediție, prefață și note: Adrian Alui Gheorghe. Cele două volume cuprind, pe lângă jurnalul poetului 1982-1990, fișa biobibliografică a lui Aurel Dumitrașcu, articole din presă ale lui din perioada 22 decembrie 1989 – septembrie 1990 și „În loc de indice de nume” – îl citez pe Adrian Alui Gheorghe: «Inițial am încercat să realizăm un indice de nume, conform normelor. Apoi, în timp ce adunam datele și fișele, una după alta, ne-am dat seama de inutilitatea efortului. „Materia” unui jurnal, sortită sertarului și intimității, în prima fază este aparent amorfă, se rostuiește după reguli proprii, așa că o tentativă de ordonare ar fi (deocamdată) o spulberare a misterului. Jurnalul lui Aurel 
Dumitrașcu este, în primul rând literatură (sau viață) iar misterul literaturii (și al vieții), ca să reziste, ca să existe, nu trebuie explicat. Jurnalul lui Aurel (un roman autobiografic, în fond, pentru că realitatea merge în echilibru pe o muchie de ficțiune!; pentru că realitatea secretă continuu ficțiune!) are o mulțime de personaje, unele explicite, altele umbre pe un fundal pe care e proiectată, prea adesea, drama vieții într-o lume fără orizont. Fiecare nume, fiecare personaj este alter-tu-ul la care se raporta sau de care se despărțea, în toată zbaterea lui, Aurel Dumitrașcu. Iată, deci, lista cu o parte din personajele jurnalului» (urmează o listă de nume, în principal de scriitori, mulți dispăruți). E o adevărată minune ce i se întâmplă lui Aurel Dumitrașcu (dispărut la doar 35 de ani, în 1990, la Piatra Neamț), a devenit poet important după moarte. E printre puținii scriitori care au parte de o posteritate glorioasă. Ieri am început să scriu despre conferința lui Daniel Cristea Enache la adresa lui Ion D. Sîrbu, alt exemplu de scriitor recuperat după moarte (a murit în 1989, la Craiova), cărțile lui importante apărând (și asta datorită unei a doua soții a lui devotate, care le-a 
scos din sertar) după Revoluție. Voi reveni mâine asupra conferinței de duminică a lui Daniel Cristea Enache despre Ion D. Sîrbu. În cazul lui Aurel Dumitrașcu devotamentul a venit din partea lui Adrian Alui Gheorghe, care i-a publicat tot ce i-a găsit în sertar – admirabilă prețuire, în timp. De altfel cred că e o legătură tainică după moarte între Aurel Dumitrașcu cu Adrian Alui Gheorghe, benefică amândurora. Am mai auzit de o asemenea legătură tainică de după moarte, în afara celei de a doua soții a lui Ion D. Sîrbu cu Ion D. Sîrbu, de care pomeneam, de o impresionantă aventură funebră a Dorei Mezdrea cu Nae Ionescu, care pur și simplu se lasă și azi condusă de spiritul celui dispărut din 1940; într-o zi ea s-a trezit trimisă de un glas interior la mormântul lui Nae Ionescu, în București, s-a trezit în cimitir în fața unui mormânt necunoscut (lăsat în paragină, pe crucea căruia nu i se mai distingea numele) și nu știa cum a ajuns acolo. Nu știu dacă am voie să dau asemenea indicii. Azi Dora Mezdrea (care cred că e de vârsta mea, de loc din Panciu) e editorul de elită al lui Nae Ionescu (între altele a publicat patru 
volume-cărămidă intitulate „Biografia lui Nae Ionescu”). Datorită legăturii dintre ei, Dora Mezdrea a descoperit texte de sertar (de altfel, Nae Ionescu n-a publicat în timpul vieții decât o carte de jurnalistică, „Roza Vânturilor”, cu texte adunate de Mircea Eliade; abia după Revoluția din decembrie 1989 i s-au publicat cărți; cursurile universitare celebre de metafizică, religie și logică i le-a publicat Marin Diaconu) și azi avem o operă extraordinară a controversatului filozof-profesor (căruia nu i s-a iertat că a susținut o ideologie care a făcut ravagii în epoca lui): posteritatea lui a dat de gol și valoarea literară a textelor lui, împotriva „politicii corecte” – dar cine mai are răbdare să discearnă adevărul din spatele istoriei? Degeaba se străduiesc detractorii lui Nae Ionescu să-l acuze și de plagiat (Dora Mezdrea ar ști). Public aici copertele ediției noi a jurnalului lui Aurel Dumitrașcu, în format PDF (trimise ca atare de Adrian Alui Gheorghe), dați click pe Aurel Dumitrascu coperti (și iar click pe dreptunghiul apărut).
***
Tudor Cicu, la datorie – a ajuns la al V-lea episod al serialului lui legat de Gala de poezie română (din 19 noiembrie, de la Ateneu), ediția I, „Lista lui Manolescu”, mai exact legat de înregistrarea transmisă pe TVR Cultural pe 1 
decembrie (înregistrare amatoristică, o tot repet):
V
Gala poeziei române
(pamflet)
Motto:
„Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo”
Marin Sorescu
17. Robert Şerban: Este poetul care mă uimise şi pe mine prin afirmaţia lui şocantă despre poezie: „ Poezia e pentru mine cam ce sunt potcoavele pentru cal”. Poet de prin părţile Mehedinţilor, din Drobeta-Turnu Severin (mai precis), inginer de Politehnică, cândva atrăgea atenţia criticilor prin volumul de poezie „O căruţă încărcată cu nimic” (2008). Tot el spunea că un poet bun are puterea să-şi emoţioneze cititorul. Dar ascultătorul? Să-l auzim: ne citeşte poemul „Buna noastră gospodină”, un poem despre moartea care se dezmorţeşte şi se priveşte în oglindă, mai ceva ca fata mare 
din cântecul lui Coşbuc. Bună de măritat moartea asta. Nici nu ne gândim ce i-ar face ei un Ivan Turbincă, mai ales că, moartea, pare a avea şi mustăcioară a la Chaplin. Atunci, noi credem că moartea asta e comică. Poate arăta ca o gâscă care-şi ia zborul. Ce mai: „arată ca dracul moartea asta”… are şi gură, e obeză… etc… etc. Ce spuneam eu că-i comică moartea asta?! Uite na! Până şi poetului îi vine să râdă de ea, fiindcă prea seamănă cu o gospodină care nu uită să guste câte ceva din tot ce găteşte. Se mai linge şi pe degete… dar, vorba poetului, din celebrul interviu dat lui Marius Chivu: moartea asta, chiar dacă nechează, nu e cal şi gata!
18. Vasile Dan: (un alt poet pe care TVR Cultural şi N. Manolescu nu-l prezintă). Prin analogie cu lista lui LIS şi cei consemnaţi până aici, intuim cam cine ar fi. Despre poet, ştiu că vine din Arad şi e preşedintele filialei USR de acolo. Grigurcu spunea, despre poet, că starea sa poetică vine din sfera 
intelectuală a lirismului, din abordarea sa lăuntrică. Suntem atenţi. Ne citeşte un poem, despre cum arde el noapte de noapte – cu o inimă singulară în noapte, ca siamezii, care „unul doarme altul e treaz”. O singură viaţă are poetul, şi precum un orb se înfăţişează el dinaintea Catedralei Domnului. Nu ştiu ce-i poate transmite Cel de Sus. (O fi având el un program cu poetul) – ori vreo petiţie, sau în calitate de mesager al Domnului, stă acolo poetul şi aşteaptă. Am semna şi noi petiţia dacă ar fi ceva în genul acordării premiului Nobel pentru Literatură lui Cărtărescu, de exemplu. Am semna cu condiţia să semneze, primul pe listă, Paul Goma. E greu. Ne trebuie o lentilă şi mai puternică decât cea amintită de poet în poem, pentru a-i zări numele exilatului scriitor pe o astfel de cerere. Dar, tocmai când te uiţi în ochii poetului (aşa zice mai departe poemul), vezi ba un altul, ba o căpiţă „care urcă la cer precum o respiraţie în sfârşit liberă”. Credeaţi că poetul nu 
zboară?… Zboară, săracul. Nu ne întrebaţi, că ştim totul despre poet, de la Nichita: Poetul nu are viaţă personală.
19. Varujan Vosganian: ne citeşte din „Poemele morţilor ucişi”, un prim poem intitulat „Ecleziastul”, despre nişte vise venite în nopţile fără somn(!), când uşile se deschideau înăuntru şi pe fereastră putea privi doar dânsul, strada. Ehei, aici să vedeţi minune! Nu-i o stradă oarecare, ci o pajişte unde caii pasc iarbă cu umbrele lor. Imaginea asta pare de pe lumea cealaltă. Poetul – în nopţile astea, înfrunzit de atâtea vise – a aflat cât de greu e să fii întemniţat, dar mai ales (noroc că, din vreme a aflat) cât de greu e să fii liber. Păi, nouă nu ne e greu? Când ne mişcăm tot mai nebăgaţi în seamă, cum e? Putem şi necheza la o adică. Tot nu ne aude nimeni. Lasă! Să fie la ei şi braţul ăla de fân pe care-l merităm după revoluţia care ne-a scos din temniţe. Un alt poem, e despre deosebirea dintre morţii pe care nu-i putem plânge. Ăştia au (înţelegem din 
poem) un fel de viaţă la lumina fulgerelor. Acolo (na poveste!) caisul a înflorit deodată într-o dimineaţă. La umbra florilor ar vrea poetul să se poată izbăvi printr-o rugă adresată Sfântului Iosif. Vedeţi? Nu încap aici iluziile, pentru că poezia numai pe un asemenea adevăr (cel rostit) se poate întemeia. Rugaţi-vă fraţilor, adică, să ne rugăm în cor: poate aşa ne va ierta şi Apocalipsa aia, care ne tot ameninţă că vine… vine… mai ceva ca la Rovine în câmpii. Dar, dacă nu ştim poeme d-astea religioase, măcar să o dăm pe ceva cântece ţigăneşti! Ce ziceţi?
Tudor Cicu
cand citesti cronica Evenimentului..te cam duci cum corbul cu ciocul sub aripa prin albia secata.
Mai lipseau din poza pitbullul lui Nero, nimfele si Nero insusi.
Cu ce am gresit noi, restul, astfel incat sa rabdam stigmatul
GALA POEZIEI ROMÂNE?
…ma intreb daca nu se va gasi unul mai nebun decat Nebunul sa vina cu un pumn de lacuste(a se citi contra-argumente) si
sa-i transforme Istoria in „Cronica unei morti anuntate”.
Citez o zicere a poetului Adrian Alui Gheorghe: „…unde e bârfă, vorba poetului, muzele fug îngrozite.”
Dle. Chiliarh,
fiind o paradă a modelor poetice româneşti, Gala a ilustrat involuntar că nu desfrânarea impulsurilor inventic şi creatic este targhetul poeziei şi artei, în genere, ci eterna frumuseţe a boicotului inter-canonic, ritmul şi măsura dizarmoniei găştilor decreatoare.
Multumesc, draga Liviu, pentru cuvintele frumoase. Cred ca jurnalul lui Aurel Dumitrascu este unic in contemporaneitatea noastra … Mai e o perioada interesanta si importanta de publicat, 1977 – 1982. Poate ca o vom duce intre coperti si pe aceea.
” Trebuie să constat cu mare tristețe că la noi (și aiurea) poeți și mari ticăloși în același timp au existat destui”.
Stimata doamna,
Daca spuneati „mari poeti si mari ticalosi in acelasi timp au existat destui” era mai interesant si mult mai usor de identificat.
Asa, poeti, in general, si mari ticalosi (sau chiar simpli ), sunt o gramada !
Numai eu cunosc vreo cativa, dar mai ales unul,
care-i intrece pe toti !
Sunt sigur ca din pacate-l cunoasteti si dvs.
P.S. Da, oare de ce cred unii ca au ajuns poeti, si inca mari, doar dupa ce reusesc sa-i tapeze de bani pe altii, nu neaparat poeti ?
Nu cumva …, dar mai bine – nu !
… ele, muzele, trebuie sa alerge, ca poetii sa le prinda, altfel decad, nu? Doar nu o sa alerge dupa cai verzi pe pereti..
Literatura , Postmodernismul lui Mircea Ivănescu
Gheorghe Apetroae – Sibiu
Poezia curentelor postmoderniste ,în general, un edificiu liric de scurt metraj, s-a construit de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la construcții poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă în crome stranii și în vibrații asonante… Se descoperă în registrul armoniilor fonice partituri ale dizarmoniilor cosmice ,care dezvoltă atitudini limaxice și stări noetice celeste, ce reverberează în integralitatea existențialismului antropologic cu o rezistență comprehensivă, în ecuații estetice (din „Versuri”…vorbe, vorbe, vorbe; din „Alte poezii”…poezia e altceva…) . Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului , spre a crea în structurile poetice fațete – măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică de înaltă factură și opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență, prin metaforă , prin corespondențe și analogii de simple intenții absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică . Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul , prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice și imagistice , lingvistic dominate de imagism metaforic, esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației….Mircea Ivănescu, așa cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i, livrești, putea realiza facil comparații corespondențe în principiile textelor comparate , rostind frecvente citate bine articulate în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas, cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud , nega, cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba, și Giusepe Ungaretti, sau particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice , pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminarea poetică, prin descifrarea misterelor existențiale din textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său, pe care ni le releva, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams, sau, apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese , Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și Rabindranath Tagore… Mircea Ivănescu s-a configurat ,astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . – De ce? Pentru că a reușit sindinamic şi sinchorologic inducerea acestui curent – postmodernist narativ, în poezia românească contemporană. A reușit cu succes inducerea, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervenții edificatoare, structurarea accentuat anecdotică , expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor,de la satiric și până la descifrarea misterului ființării .
Poezia sa inedită și critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și românească în acei ani memorabili pentru literatura sibiană, baza pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare, prin Mircea Ivănescu, la cotele pe care le reușise în alte spații literare Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom în citica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre , Andre Maurois , Andre Thibaudet, Charles Mauron , Jean-Pierre Richard , Jean – Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză , Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read , Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai în aceste spațialități culturale.
În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traductolog, prin numeroase traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri…), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyse, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar ireversibil, de înalt rang, în literatura română și universală a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21..
În prezența scriitorului poet eseist și traductolog Mircea Ivănescu, modestia sa, conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta mă fericea și mă fascina. De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie…, Sibiu, 2011, Gheorghe Apetroae Sibiu, Sibiu, 2012
PRINŢUL CRISTOFOR I
În braţe cu spyrei şi kerrii, /
de vise mari adânci purtat,/
porni cu zorii pe Egee, prinţul,/
un doge cristic, spre Levant…/
În largul mării, lungi corăbii,/
călări pe valurile zării,/
cum stele pe-azuria boltă,/
un drum Selenei deschideau !…/
/El, ce-şi mâna în crezul vrerii /
iubirea unei noi Veneţii,/
lăsând romanticei Genove /
doar singur, dorul de lagună/
şi-un soare arzător, italic/
ce răscolea în ţărmul mării/
pelagicul nisip , în cântec,/
zorea închis în scoica vieţii…/
El, Cristofor, de Quinto, prinţ/
un tânăr doge marinar /
de mare rang, pe o galeră /
ce rupea zarea diademă , /
cântând a lui nefericire,/
unei corăbii genoveze!…
îşi adâncea în gând magia, /
cum largul, drumul egeean…/
Absenţa fragedei Felippa, /
o tânără prinţesă – zână, /
cu chip de crin şi trup angelic /
în simetrii sfinte, divine,/
îl cuprinsese şi i-o cântă /
cu glasu-i orfic, ritmic, marea… /
Ea, chinul lui şoptit i-ascultă /
şi- a lui credinţă vie , cerul,/
în dans de valuri cu smaragde/
corabia -n ruperi, grăbită, /
purtând prinţul îndrăgostit/
spre cheiul nobilui Levant…./
PRINŢUL CRISTOFOR II
– De unde-i el? – E fiu de Albisola !../
ţinut sub cer azur, /
de-ntinderi portocale…/
cândva, trecând pe străzi, /
la Boliasco, singur…/
vesel, se prezenta /
cu ” prinţul de Chiavara”-/
ţinut italic, pururea în soare…/
Mulţi îl ştiau că e de neam/
regal, urmaş ales /
al regelui din Quinto !../
Chiar şi Savona şi-l dorea al ei !…/
Îi desfira pretura, /
viţa princiară!…/
Deşi,unii, ziceau că l-au văzut /
copil, trăgând de sfârcul
unei pripăşite bone,/
vestala străzii, în Pindello !?../
Dar el, ajuns, în ani, acum /
de prea devreme /
iubit de ape , de Eldorado, rege, /
n-avu a recunoaşte-alt paradis
decât Genova ,/
veşnic însorind,/
în valurile nalte, miile de vele,/
acolo unde adăstau, /
cum stelele,/
galerele înalte, lunge caravele… /
de unde-i tatăl său, vestit /
nobil în rang,/
Domenico Columbo !?!?…….
De-acolo îşi scruta prin zodii, /
nesfârşirile, copilul Crist /
atras de cântecul /
cu voci sirenice-n răsunet
de sacre cântătoare păsări-/
valuri înalte în smarald
şi alabastre de mărgean /
purtând în glasul lor pe prinţ /
într-un balet de vis , /
pe-al lirei mării, nesfârşitul vals,
ritmând rivere-n ţărmul egeean…
Îl fericeau pe prinţ cărările
ascunse, tot cele ne-ncepute,
tot mai dorit de-abis şi de neant,
dorinţa de a – şi revedea
castelul princiar acum pustiu,
în nobilul Levant !…
din ciclul ” Cântecul lui Cristofor”,
în volumul de versuri” Fulgerând tăcerea”, G.A.S.
LEGĂMÂNT ASTRAL –
Gheorghe Apetroae Sibiu
Timpul , purtând pe braţe cerul de roze, cugetă despre sine în altarul entropic al genunei şi despre lumina luminii,.. pământul, cum să-l ardă în purpura rugului, cu lumina cu care îi cunună albastra lui ţărână…În memorie , rămânându-i doar somnul – şi asfinţitul îşi va robi visele altarului cu chipurile celor dispăruţi…
Brăzdează în el – timp fluvial de jar al adâncului de cer, arborii ce vâslesc cu istoria stelelor, erele ştiute numai de zeii altarului, prea nepăsători…Pe crestele primelor brazde în cer germinează , de la început, neînceputul, spre marea întoarcere la pacea astrelor, o tot febrilă renaştere…De sub brazda plugului stelar , sufletele albe ies şi râd azurului rătăcit printre pietre…
Rămase-s bolţii, doar tenebrele trecerilor prin labirintul muzelor ..
Păsările soarelui cântă în zborul lor cu lire eritrine de milerice raze , privesc ecstatice în oglinda de nisip a mileniului de pâine fârâmiturile de pe mesele depărtate de tâmplele trecerii tale , ale lor şi , a le ciuguli, îşi scutură aripile numai de cuvintele triste ,rătăcite prin lava uitării cu ritmul luminii….
Tot, Timpul , cu cormanele antropomorfe, arată pământului ce-i rodnicia, întoarcând dinspre fiecare dimineaţă de primăvară umbrele în noile morminte, buchetele astrelor de crini…E rodul cerului greu de laudă şi munca , şi-a împlinit-o, El, în merele zăpezilor celeste…
Cerberul cu dinţii de lapte, locotenent cu săgeţi înflorite pe arcuri de clipe săgeată mereu dorul ţărânei însărcinată de primii semănători ai cerului, drumul spre Hades în chinurile facerii telurice, ale grâului, în spicele soarelui tainic…
Plugul cerului frămîntă în vlaga trecutului şi din înmuguririle astrale cresc tulpinile de gând ale stelelor, rodind noi zboruri pe zările limpezite de liniştea mormintelor stelare, în sângele luminii, cu miresme de coacere ale lanurilor, în freamătul de împlinire a vântului orfic…
Umbrele cerului sunt zilele furate de vânturile astrale, halouri de fulgere crisoberile în dansuri frenetice cu veşnicia şi în eterne depăşiri cu trecerea flăcărilor….
Ochii stelelor privesc aurorile propriilor nevederi, iar pleoapele lor sângerează în aripile păsărilor tăcerea şi iar tăcerea şi din nou tăcerea…
Nebunia luminii s-a cununat în altarul timpului cu dorinţa vieţii din tenebrele ţarinei, iar zorile, mereu altele la porţile timpului, înrourează dimineaţa serii… G.A.S.
GHEORGHE APETROAE – “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
Cristoforul 15
MIT DE VINDECARE
De lipsa ta , o stea din nevăzut –
Felippa cerului lazur,
El, prinţul suferea în vis…
azi , din priviri şi din surâs ,
un cer de linişte-i redai…
alintul tău e de-mplinire…
şi al tău glas, cântecul crist
pe bolta–n ccrisotil, l-ascultă…
Că soare, lui , lumină firii,
zăpezile-i topeşti cuvinte…
eşti stelă mit în răsărire
şi-n dans îl prinzi, ca să-i ucizi
pe rând, hapsinele ursite…
îl porţi pe zări astrofilii,
de îngeri, ninse, care-i cântă
pe strune de vioară sfintă,
în noi acorduri de voinţă,
spre mare, iarăşi, îndemnându-l !…
Că eşti mireasă zilei, zână
şi cerul tot e-n ochii tăi
stropiţi pe irişi cu turcoaz
ce groase ceţi desfac în fire…
eşti stea cu sorţi de retrezire
şi-n tainicul apus , zburând
de-o vindecare –n necuprins,
pe prinţ îl porţi în retrezire….
GHEORGHE APETROAE – “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR” – Cristoforul 16
DAR DE NUNTĂ
Un prinţ , mai zâmbitor
decât lumina unui cer de crini,
din lira timpului trecut,
cu cântul orfeic, arcuia o boltă ,
iar ea, Felippa cu sărutul
valsa –n amorul lui, sirenic…
-Prinţesă-ţi dăruiesc iubirea,
câmpiile de flori regale,
şi limpezite zări de aur
în cerul turnului de argint ,
când de cu-vântul tău învins,
un mire , ţie mă închin
ca să-ţi declar pe veci sclavie…
Apoi, cu glasul lui de crist,
din moartea lebedei desprins
rupea din rai albastra taină,
şi pe stelarul sânge scurs
prelins pe neciobite stânci ,
cu visele-n-mpliniri stelare
plutea pe un ocean de cer ,
cum numai o gondolă albă,
vâslind spre insula Cipangu !…
Când zorii stelei în lumini-
iubirea lor, izvor din astre,
îl răsfăţau sfintele gânduri ,
făclii prin luminiş de cer
în travertin şi –n celestin :
buchet de vise alabastre…
el culegea din rozasia zare ,
mistere de nemărginire
şi le-oferea ca dar de nuntă,
Felippei, mări… călătorii regale !…
GHEORGHE APETROAE SIBIU –
“ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
Cristoforul 17
17. II. MARIAJ LEVANTIN
La revărsarea lunii pline,
în turnul falnic de cristal,
nuntirea grabnic începuse…
El ,Cristofor, iar ea , Felippa,
de-mbrăţişări adânci, aprinşi
roze muşcau din roze buze…
sărutul lor fulgera cerul,
ritmat în cor de filomele…
Pe creştet, prinţul i-aşternea
Felippei, marea diademă
din amintiri, stelar şirag
şi văl, adâncul tot al bolţii …
şi palatini cântau celest
un vals de lebede pe ape
şi clopote sunau în larguri,
în semn de răzvrătiri barbare…
De încântari sfinţit, învins
rescrisă-n bolţi de nemurire,
pentru iubirea lui, Felippa,
din ape înfloreau rostiri …
în braţe- o trece în săruturi
sub arcele de bolţi , spre rai
rob, ei destinului ceresc
de irişi, flăcări ard azurul
şi raze, dar de nuntă-n scrin
pe faţa-n zâmbet hoinăresc
spre-adâncuri, vrerea, ispitind ,
cu-vinte de lumină-n mir…
Dorinţele -şi uneau , rebele
plutind…sub sărutări selene,
el, ei, ea, lui,în balul nupţial
îi desfăcea strâmt decolteul,
spre-a-i răsări rotunde stele
sâni alunii, pe văi de flori…
şi coapse-n arcuri abisale…
Ea îl cuprinse–n dezmierdări
uşor, saturnian de vrere
cărări cu- vintelor în cântec,
colinde – nviorând apusul…
iar în vulcanicii ei munţi,
pe dansul sânilor aprinsi,
de mari simţiri si-nfiorări,
filonul sfânt serafic, largul….
al mărilor, plăceri în valuri,
cu-al duhului – mir princiar,
nuntea acum întreg Levantul !…
ZBORURI ÎN ABIS –
ARCA ALBASTRĂ
Cât râde-n El, lumina
iar El, de un nou Ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus …
… şi-l satură statornic
curatele-i bătrâne rădăcini,
rămâne tot El, crinul,
ninsori de flori pe buze
cu-aşternere-n culori
în lunecări prin simţuri! …
Cât luna solitară-i poartă
gândul pe crise braţe
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puşi
să-i toarcă crisalida –
… clepsidra, El , e cerul
cu încă mult nisip
ce curge-n albăstrimi, adânc…
El, fără El, confuz, ciobit,
să-și contureaze chipul,
să-şi înţeleagă rostul,
păşeşte – albastru-n Ea,
însângerând cuvântul
cu ochii reci smaraldici…
se ține drept bătrânul ,
privindu-şi în adâncuri
tot simţul din nelinişti!…
Din trunchiu-i verde
și-n inelări de boltă,
pe zare zămislită,
nu ar vrea arca să-şi vadă
o frunză – ngălbenită
pe-o apă, în derivă,
sfârşind în putrezimi…
… nici nu ar vrea să-i simtă
în resturi formele ei vii
din revelări divine, nisipul,
în alte simetrii!…
În schimb ar vrea s-o ştie
cu cerul în sfinte armonii !…
şi-n frângeri adamite
de braţe fecioreşti ,
din ancore, scăpând,
în zbor și-n grave piruiete
cu chip de pasăre columbă,
… Lelith, în nebunii! …
Adam e El și nu e Noe,
în valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru,
păşind prin slove în iubiri
din gene litere, să-i picure,
într-o-nflorire crisă
petalele de crini!…
Şi , sigur, nu şi-ar duce, El
în purgatoriu, trupul …
cu nudul lui albastru
să-i curăţe Ei, duhul…
… din re-nfrunziri de gânduri-
nelinişti în simţiri…
cât sevă e destulă
şi grijă-n Providenţă,
nu-i dor de amurgiri!…
Dar… de cât Arca albastră
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr
care-l mângâie de-o viaţă!…
Gheorghe Apetroae Sibiu