Duminică, 28 martie 2010. N-am vrut să fiu primul care aruncă piatra în balta USR, să tulbur peştii (mă refer la scriitorii muritori de rând, nu la cei cu funcţii, care nu-s aşa uşor de tulburat). Las la o parte faptul că viaţa literară de la noi bălteşte… N-am vrut să sperii eu primul membrii Uniunii Scriitorilor din România (USR). Dacă n-ar fi ieşit pe piaţa literară un nou scandal cu ameninţare de proces pentru calomnie (care poate duce şi la o excludere din USR, că aşa scrie în noul statut), aş fi amânat ceea ce voi scrie acum, aici. Anume, că USR a rămas fără sediu! Stupefacţia celor ce nu ştiu asta încă, dar au aflat acum, am încercat-o eu la ultima şedinţă a Consiliului USR, din 12 martie 2010. Când preşedintele USR, N. Manolescu a anunţat că situaţia juridică a actualului sediu al USR („Casa Monteoru”, din Calea Victoriei 115) a fost tranşată în tribunal, clădirea („Casa Monteoru”) fiind adjudecată de moştenitorii celebrului Grigore Monteoru, mare proprietar funciar (cel cu moşiile de la Sărata Monteoru-Buzău). Ea e revendicată din anii 2000… N. Manolescu a anunţat senin că a aflat întâmplător de procesul dus de moştenitorii Casei Monteoru cu Primăria Bucureşti (care n-a anunţat USR de soarta sediului ei) şi că moştenitorii au reuşit să anuleze „donaţia” prin Ministerul Finanţelor. „Pe noi nu ne-a întrebat nimeni nimic, s-a spus la proces că donaţia s-a făcut sub tancurile sovietice şi s-a crezut, experţii au anunţat la proces că în Casa Monteoru nu locuieşte nimeni, Primăria Bucureşti se leapădă de clădire”. Că a fost un proces incorect, o expertiză la fel. Că lucrează mafia imobiliară. Nouă ni s-a acordat, după Revoluţie, prin Primăria Bucureşti dreptul de folosinţă pe 50 de ani asupra Casei Monteoru. Când am aflat de procesul moştenitorilor Casei Monteoru şi Primărie, ţinut în secret, a continuat N. Manolescu, am făcut întâmpinare la Primărie, dar ni s-a spus că n-avem cale de atac… 
Noi n-avem norocul UNITER, căreia Primăria Bucureşti i-a cumpărat sediul. „Casa Monteoru e clădire de patrimoniu, e monument istoric, clădirea n-a fost confiscată de comunişti, ci donată, am rugat primarul general să pună oficiul juridic al Primăriei Bucureşti să facă o întâmpinare, a promis că o va face, dar n-a făcut nimic”. Pe 14 aprilie are loc ultima înfăţişare în proces, însă totul pare a fi pierdut. Primăria Bucureşti ar putea să ne dea în compensaţie o altă clădire reprezentativă, tot cu drept de folosinţă, dacă pierde Casa Monteoru. Dar mai mult ca sigur nu ne va da, vom păţi ce au păţit artiştii plastici, care au rămas peste noapte fără sediu, moştenitorii preluând clădirea sediului UAP cu un proces verbal fals (cu o stradă care nu exista pe vremea preluării clădirii de către comunişti), victimă a mafiei imobliare. Azi Uniunea Artiştilor Plastici a rămas pe drumuri, a pierdut definitiv sediul (un adevărat palat), Primăria Bucureşti nu i-a dat la schimb decât un apartament la bloc… Bat în lemn. Uniunea Scriitorilor nu mai poate în acest moment decât să aştepte resemnată sentinţa definitivă, să spere că procesul ar mai putea fi amânat dacă Primăria îşi revendică proprietatea asupra Casei Monteoru. Unde se va muta USR din sediul în care e bine cunoscut, din 1949 s-a mutat din clădirea ARLUS (Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) în Casa Monteoru, după un aranjament al preşedintelui USR de atunci, Mihail Sadoveanu, la schimb (ambele clădiri fiind în proprietatea ARLUS). Din istoricul clădirii, reţin o variantă luată de pe Internet, că: „După 1945, Armata Roşie a vizat această clădire. Proprietara de drept, Elena Catargi (fiica lui Monteoru, căsătorită cu Lascăr Catargi), este sechestrată în podul casei şi este obligată să semneze nişte acte prin care era de acord cu donarea casei. Astfel, din 1948, casa intră în proprietatea Asociaţiei Romane a Legăturilor cu Uniunea Sovietică. Din 1960 Casa Monteoru trece în patrimoniul Gospodăriei de Partid, iar apoi în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti”… Normal ar fi azi ca USR să se mute în vechiul sediu al ARLUS, din Str. Batiştei (azi se numeşte ARCUB). Altfel, nu a mai rămas decât speranţa că procesul se va prelungi ani de zile de aici înainte, dacă Primăria va dori să se lupte să păstreze clădirea de patrimoniu în proprietatea ei… 
Varujan Vosganian, prim-vicepreşedintele USR, mai are o speranţă, că o asemenea clădire de patrimoniu, cum e Casa Monteoru Catargi (construită în 1874, renovată câţiva ani mai târziu de arhitectul Ion Mincu), poate fi răscumpărată de stat de la proprietari (de la moştenitorii fiicei lui Grigore Monteoru Catargi), prin Fondul Proprietatea. Totuşi, USR e de 70 de ani aici, în Casa Monteoru, e identificată cu ea. Ba chiar, din acest an, sigla USR e reprezentată chiar de Casa Monteoru (o redau ca atare)! Curată neinspiraţie… Dar la sărăcia de azi din România, sunt slabe speranţe că statul e dispus la o asemenea tranzacţie, să cumpere clădirea de patrimoniu cunoscută sub numele de Casa Monteoru, care mai trebuie şi reabilitată în întregime din bani publici. Voi reveni asupra acestui subiect. Nu înainte de a vă invita să citiţi un documentar superficial pe seama Casei Monteoru, să aveţi idee, daţi click pe Casa Monteoru (şi iar click pe dreptunghiul apărut, după ce s-a deschis).
Spuneam că a apărut un scandal pe seama pierderii sediului USR, Aura Christi s-a sesizat şi şi-a anunţat colegii asupra incompetenţei conducerii operative a USR, care n-a fost capabilă să preîntâmpine o asemenea veste proastă. Urmarea? Horia Gârbea a sărit iar de pe scaunul lui de preşedinte al ASB, mare scofală (nu ştiu dacă el mai e şi purtător de cuvânt al USR) şi a ameninţat-o pe Aura Christi cu un proces de calomnie! De ce? Deoarece nu şi-a ţinut gura şi a dat de gol enormitatea cu sediul USR pierdut în instanţă… Mărturisesc, trăiesc în plin paranormal, conducerea operativă a USR nu mai are altă treabă decât să pună pumnul în gură membrilor ei de rând, care nu trebuie să cârtească, nu trebuie să critice sau măcar să se întrebe de ce s-a ajuns unde s-a ajuns şi cine e vinovat. Vă invit să citiţi un alt documentar, daţi click pe Christi si Garbea (şi iar click pe dreptunghiul apărut, după ce s-a deschis). Va trebui să comentez mâine o mărturisire a Aurei Christi, că în 2005 USR (reprezentată de preşedintele de atunci, Eugen Uricaru) a câştigat în instanţă Casa Monteoru. Aura Christi contestă faptul că N. Manolescu n-a fost informat de Primăria Capitalei că ar exista un proces: „Dar i-a cerut public presedintelui Basescu un sediu pentru USR la centenarul USR! Ceea ce poate sa insemne ca stia bine merci de proces, ba mult decat atat: stia ca procesul va fi pierdut, nu-i asa? Si ca USR-ul va ramane fara sediu, altfel nu ar fi cerut unul…”
PS. Nu mă mai pot lungi, să redau măcar o frântură din povestea de Buna Vestire a „Sărbătorii poeziei” de la Iaşi din 25-26 martie 2009. Sper mâine să pot să-i continui aventura, măcar ca o pată de culoare…
Banuiesc ca opinia mea va dernaja si pe uni si pe alti, adica si USR a carui fan ori dusmn NU sunt, dar si pe cei care vor sa puna mâna pe sediu (mafia imobiliara).
1) USR nu are dreptul tine cladirea care i-a fost data de comunisti, daca vor sa aibe sediu (palat), sa-si construiasca ori achizitioneze de la proprietari, carora trebuie retroceda si cu despagubirile aferente, nu statul trebuie sa dea (USR-ului), sediu si alte facilitati, asta aberatie era pe vremea bolseviclilor care -i folosea pe scriitori in interesul lor, cum bine mentioneaza si articolul din catavencu, linkul dat de dl Stoiciu.
2) Am spus, ca trebuie retorcedat proprietarilor plus despaguibiri, macar compelct renovata nu distrusa ptr ca statul , USR-ul s-a folosit de cladire prin jaf (care trebuie sanctionat dur), careia i-a adus si serioase stricaciuni.
3) USR, este o asociatie fantoma prin care isi fac meandrele bolsevici, Scriitorimea invatata cu pomeni ptr care plateste tribut ce dauneaza tari, indiferent de sistem, dar cu precadere cel comunist, trebuie dezvatata de asemena privilegiu ,pusi la munca, adica sa scrie carti si vânda, traiasca din propria lor creatie (daca pot) asa cum este peste tot in lume. O asociatie profesionsita a scriitorilor este necesara in vederea ajutorari autenticelor valori pe care orce natie le numara pe degete, dar pe care le protejeaza real, nu formal cum vad in Ro, USR, cred ca români au cei mai multi scriitori si ingineri… de-aia merg toate asa de ghine… Daca multimea aiai de scriitorii facuti pe banda rulanta vor sa aibe palate, case de creatie sa si le faca, nu sa li se dea pomana ptr ca cine plateste comanda si mzica dupa care vor dansa scriitoriasi nostrii.. avem numeroase exemple si dp 89.
4) Pe de alta parte, mafia imobiliara si-a fabricat mostenitori cu acte prin care au pus mâna pe toate imobilele si terenurile babane… rare sunt cazurile când propietatile au fost restituite propietarilor de drept, pe de-o parte ptr ca nu mai exista asa de multi, iar pe de alta cei care maisunt in viata fie au ajuns la o întelgere cu mafia fie in adevar cauta recupera, indiferent de situatie, mostenitori au tot dreptul optine inapoi tot ce li s-a furat si,as complecta, plus despagubiri fie si simbolice.
Nu stim ce se afla in spatele Casei Monteorul, cert este ca USR trebuie sa fie dispus retoroceda imobilul ori al achizitiona, vor sa-l aibe sa-l plateasca, iar daca Statul Român este dipus ajuta USR sa o faca, fie ai da un sediu fie cu lovele achizitiona. Daca nu este USR-ul in acel imobil sigur vor fi alti bagati, asa ca nu are importanta cine il detine (asociatie), ci important este sa se repare o nedreptate comisa de Staul Român, nedreptate pe care USR sta bine mersi… si azi la 20 de ani de la abolirea comunismului, c-am mult, prea mult… sa stat lejer pe nedreptate, abuz si crima. Cea ce este inamisibil!
Scriitorimea româna ar trebui sa se intrebe cui foloseste existenta USR, scriitorului de rând, adica celui neintegrat sistemului, care refuza sluji puterea, acestuia USR îi este aprig dusman de la infintarea sa si pâna azi, dovada sta manolesti cu sabia deasupra capetelor celor care indraznesc guita.. Din pacate comunisti au facut prea multi scriitori din toate putorile nemaului de care azi nimeni nu-si mai aduce aminte, scrierile lor nu pot sta in picioare, ba ei insasi si-ar dori sa dispara, eu am vazut ceva la acest capitol si pe la Arhiva Schiler de am ramas mut , diferenta dintre scritorimea exilului si cea din Ro este ca ziua de noapte, ptr totii acestia USR este vitala, dar ptr un scriitor serios care are mâna.. ce nevoie are de USR? Un scritor bun se impune pe piata, gaseste de lucru la orce gazeta, este tradus fara nici un aport adus de USR, care isi sprijina doar oameni sai, adica bolsevici ca ptr ei a fost fatata aceasta asociatie, nu ptr scriitorul român care este anti. Pai.. ia vedeti istoricul USR, cine a beneficiat de facilitati in istoria acestui USR? Cine a avut de suferit de pe urma acestui USR si mai are si azi…
Si inca ceva care ma pune pe gânduri, stiu ca era bataie pe patrimoniu USR, Lefter bolsevic istet vroia sa puna labuta pe o parte din acest patrimoniu (asociatia lui care mierli inainte de fatare), asadar patrimoniu USR nu a fost afectat, deci ar trebui sa aibe lovele gârla as construi sediu… nu sa-i dea tot statul, ca acel patriomoniu tot din jaf este optinut de USR.. jaf peste jaf…
Repet, nu sunt dusman al scritorimi, înteleg bine drama , greutatile prin care trec, inteleg ca sunt o elita, cateogria III dp Schöpenhauer, inteleg ca orce stat trebuie sa-si protejeze elita, valorile , singura mea nemultumire este faptul ca profita doar o clica mafio-bolsevica ci nu scriitorimea, ca profita doar slugoi si aplaudaci pe când ceilanti au de suferit, sunt distrusi prin monstru numit USR.
Prefer un USR cu sediu într-un apartament dar care sa apere drepturile si fie in slujba scriitorului, mai ales intre-o vreme de restristre precum traim noii, dictatura politic-corectitudini este mai perversa decât cea bolsevica. Majoritatea scritorimi bolsevice s-a adaptat rapid noilor dictatori, uSR pare fi acelasi baston de temut impotriva celor care nu se adapteaza corectitudini politice, si, eu aici vad cea mai rea buba,motiv ptr care sunt dur cu USR-ul de azi, ca ideie, fie ea si comunista, nu este rea, am putea spune ca este chiar si necesara dar pe alti piloni, nu cei bolsevici, ptr ca asta-i problema acestui USR.
Taiati porcusorul Copyro si-o s-aveti bani si de sediu. Plasticienii s-au descurcat fara vreun ajutor.
În parerea de rau pentru colegii scriitori se amesteca satisfactia ca, pare-se, carul cu boi al Justitiei române începe sa miste. Nu se poate pune temelia unui stat de drept prin perpetuarea injustitiilor parafate de un stat criminal – statul bolsevic! Îi felicit pe Gerorge si Ioana Angelescu pentru succesul înregistrat dar ma tem ca, asa cum se întâmpla în cazul hotelului Lido, va mai trebui sa curga ceva apa pe dâmbovita, pâna când hotarârea judecatoreasca sa fie si executata.
Domnule Stoiciu,
De existenta acestui proces stiam si eu, stiau si altii ca mine ori ca dumneavoastra, atunci chiar nu pot sa cred ca domnul presedinte al USR nu stia, ori nu a fost informat de ceea ce se intimpla la Bucuresti si atunci d-lui are dreptate cind spune ca nu stia despre existenta unui proces in acest sens.
Ce prosti ne cred unii… !
Abia deschis sezonul scandalurilor USR si iata: iar spume, iar singe! Daca intereseaza pe cineva tebuie sa stie ca eu am aflat chiar in seara zilei de 12 martie, dupa faimoasa sedinta, despre posibila pierdere a Casei Monteoru, asa ca degeba i se arunca in fata vorbe grele poetei Aura Christi.
Cred ca ar trebui sa gindim la o noua forma de organizare a scriitorilor, cea prezenta a ”expirat ” …
Pai eu va zisa-si raspicat, taraneste cum ma pricep si io ghelbanul cu 4 clase la fff, renuntati la formula bolsevica! Si tto io indraznesc da o solutie, iasa vedem ce-mi fata dovelacul…
1) Catuati un scriitor autentic care sa mai fie si nepatat care sa va reprezinte, no sa gasiti… ei sunt , dar- dvs nu-i gasiti, nu asa tovarasi din zgarda. Sa nu fie tânar bezemtic ce isi zice scriitor ca se alege praful si pulberea, mai bine sa ramâie tovarasi lu ceasca, macar atia sunt cât de cât specialisti, mai si gândesc când si când.
2) Abrogati aberatia aia numita „statut” si puneti o formula mai simpla, clara si mai ales care sa deschida usile USR ptr totii scriitorii români carora sa li se apere libertatea de exprimare deplina, sa nu-i mai fie frica ca de scrie un eseu, face o analiza critica la adresa anormalitatilor intern-extern-globale i-se taie limba, pune streangul de gât (asitenta juridica, proteste in caz de nevoie) si, gândul ma duce la dl Stoiciu cariuia i-sa retras odata semantura dintr-o publicatie pe motiv ca este …. si, asta dupa 89… Ca sa nu mai vorbesc de amenintarile cu excluderile din USR a unor „neadaptati” manolesco-bolsevicilor!
3) Cea mai grea faza este aceasta, USR sa aibe o comisie formata din cei mai buni critici, literati care sa fie obligata vâna tot ce apare pe piata, citi, analiza si stabili daca este potential ori ba, nu pe pile si nici pe bolsevisme. Cum gineste un posibil potential sa puna mâna pe el si investeasca toata scritorimea in el, adica USR, ptr ca România sa dea si ea literatura de calibru universal, nu avem asa ceva (inca), cu exceptia lui Eminescu si acesta sporadic in spatiu german unde prinde bine, nici nu este de mirare… Dar nu autori (literatura), gen cea recent adusa la Leipzig de oligrofreni de la ICR… fie iertat… nici genul Cartarescu ca ala scrie la comanda pe alta calpod.. Am ginit ceva recent aparut ce ar putea rupe gura târgului (integra universal), dar… iarasi , nu-i momentul…. asac a nu mai intru in detali.
4) Solidaritatea de breasla ar trebui fundamental regândita, acesta este iarasi un punct greu. Cum este posibil ca un bun (autentica valoare) scriitor, poet, sa nu poata publica din lipsa de fonduri ori agatare intr-o organizatie gen USR, acest punct se leaga cu cel anterior privitor la acea comisie. Si gândul ma duce la Paul Goma la tiparirea unei carit /Saptamâna Rosie/ am avut privilegiu fi parte , si, abia vreo 500 exemplare au iesit din acei bani. cine vrea detali sa caute pe situl dl Goma. Unde un scriitor de calibru dl Goma nu poate fi ignorat, este stringent necesar fi citit de tânara generatie, acolo ca si in cazul Eminescu, este istorie, este analiza profunda, ptr ca ptr mine, Goma este un Eminescu al zilelor noastre pe care il ucidem cu sadism! Vai nouo, ca netrebnici am mai ajuns. Si apropo.. tov Liiceanu i-a topit cartile, tov Manolescu il baga la anti… halal sa le fie la toti acesti bolsevici.. na, ca o zisa-si sa ma racoresc… asa zice eu si altele mai rele.. dar.. am bou/n/ simt!
5) Ar mai fi de discutat chestiunea pensilor, caselor de creatie, care sunt niste aberati, adica pe acolo ajung toti betivi(vezi Neptun), toate putorile care nu au facut nimic in viata lor, dar mulg vaca bolsevica USR, si o mult tare bine… Nu pot sa zic, regret ca nu am fost si io mai istet, trebuia sa ramâi in Ro sa beneficiez si eu de aceasta vaca, ca este tare gustoasa, dadeam din palme la congrese, alegeam pe al mai tare in gura si vipusca si trai nenica…
In fine, eu zic ca; aceasta USR, trebuie descentralizata complect, pe regiuni sa se intareasca filialele, iar centru sa aibe rolul de aparator al drepturilor, libertati de exrpesie, de la care sa nu se faca rabat un milimetru. Scriitorimea, gazetari au nevoie de un asemena sindicat puternic, reept, dictarura corect politica este mult mai dura si perversa, avem in fata provocari teribile, mult mai teribile decât bolsevismul, scriitorimea trebuie sa fie un far calauzator, sa fie , recapete statului de elita de care sa se tina cont (regi, politicinei, bancheri) si sa se teama de calca in strachini..
Pun punct ca o lungesc si sucaresc lumea bona de pe Victoriei (socialsim-bolsevismului)
A mutual buddy stated I must arrive take a have a look at your site. Glad I clicked around the hyperlink! I like the way you truly concentrate and get to your bottom line but can you operate by way of that last part again? Just a little?
–––––––––––––––
my website is
http://toclimb.org
Also welcome you!
superior logbook you’ve have in hand
Seems like you have some comment issues here (above) but I just wanted to point out that there are plenty of protective measures you can take on this particular platform to stop these abuses. Drop me an email and I will be happy to go through with you some of the options.
thank you for a quite useful read, i have high hopes you will do a follow up article because i can never go through enough on this subject
This blog appears to get a good ammount of visitors. How do you get traffic to it? It gives a nice unique spin on things. I guess having something authentic or substantial to talk about is the most important factor.
chinese back tattoos, pictures of people running, 351, factory pictures, %-[[[, pictures of blue eyes, =O, pictures of new york university, >:-OOO, interior decorating ideas and pictures, sujtl, old radio pictures, 253, interesting pictures of people, gtcun, place to take pictures, bshiow, free digital pictures, gbtgwl, the best msn pictures, 7972, last house on the left pictures, 342356, kid pictures to color, >:]], pictures to colour in for kids, 6563,
louis vuitton tambour watch, Mel Gibson naked photos, 186454, atlantis atlantic ocean, eugg, Kate Bosworth bikini photo gallery, 8713, Paul McCartney leaked photos, 824, Kate Bosworth butt, 714, Nicole Scherzinger fakes, =-((, dave bugliari alyssa milano, 516992, good graffiti names, =-DDD, dora pictures, %))),
piaget gold watch, types spiders pictures, 11522, bettie page style, olj, forest animal coloring pictures, 219497, brooke burke on dancing with the stars, 8), cute animated clip art, 8-(((, transformers 2 devastator images, 8-), beaners, >:-(((, dragon quest rocket slime, :(, geography coloring pages, :-D, jennifer aniston matthew perry, 425, brendon urie tatoo, 0268, s martinho do porto, qaihi, baby timber rattlesnakes, sezoo,
breitling bentley chronometer, archangel metatron, 8550, passion flower passiflora caerulea, =D, mick jagger tattoo, mvl, sunflowers clipart, ooy, katie lee joel, =-PP, pictures of pollution, 8-DDD,
channel set eternity band, party background pictures, leom, pictures of model t car, 492461, king air pictures, 667893, hottest model pictures, 8-[[[, downloading pictures digital camera, 889, bad boys movies pictures, %-O, tv pictures, :-DDD, time pictures of the year 2004, hbvvvw,
russian tattoo book, topless Gerard Butler, sfuksd, vin diesel tattoo pictures, %O, Kelly Slater nipple, 8-((, casemaking clothes moth, :DD, Susan Boyle fakes, 8((, chinese zodiac sign dragon, %-]]], cursive name tattoo, 7902, poison skull and crossbones, prj, 50 Cent nak, 59750, nightmare before christmas sally, 8-), four leaf clover coloring sheets, 3221, naked pictures of Paul McCartney, 7290, Susan Boyle no clothes, zwm,
3d glasses pictures, columbia pictures, 28144, underworld pictures, 2245, Gerard Butler hot pics, vddupp, Kelly Slater bikini photo gallery, 8))), Susan Boyle maxim, 44375,
world map clocks, pictures of sports players, ywxvhr, Nicki Minaj tape, 91891, free stop sign pictures, %-DDD, club pictures chicago, =-[, crazy girl pictures, 8DD, cat pictures, vgvznx, megan fox no top, 479887, pictures of desk, yoq, brad pitt angelina jolie married, 382,
biomechanical arm tattoos, pictures of a computer screen, kuvuk, fun dog pictures, 2864, body branding, 5546, selling pictures online, 3655,
GHEORGHE APETROAE – “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
Cristoforul 15
MIT DE VINDECARE
De lipsa ta , o stea din nevăzut –
Felippa cerului lazur,
El, prinţul suferea în vis…
azi , din priviri şi din surâs ,
un cer de linişte-i redai…
alintul tău e de-mplinire…
şi al tău glas, cântecul crist
pe bolta–n ccrisotil, l-ascultă…
Că soare, lui , lumină firii,
zăpezile-i topeşti cuvinte…
eşti stelă mit în răsărire
şi-n dans îl prinzi, ca să-i ucizi
pe rând, hapsinele ursite…
îl porţi pe zări astrofilii,
de îngeri, ninse, care-i cântă
pe strune de vioară sfintă,
în noi acorduri de voinţă,
spre mare, iarăşi, îndemnându-l !…
Că eşti mireasă zilei, zână
şi cerul tot e-n ochii tăi
stropiţi pe irişi cu turcoaz
ce groase ceţi desfac în fire…
eşti stea cu sorţi de retrezire
şi-n tainicul apus , zburând
de-o vindecare –n necuprins,
pe prinţ îl porţi în retrezire….
Lirismul noetic al poetului Javier Canaves
Îmcercarea de interferenţă a lirismului noetic practicat de poetul Javier Canaves cu memoria livrescului lui Cesare Pavese , se relevă şi prin poemul “Întâlniri”, înserat pe cit-ul Reţelei literare, în traducerea poeţilor Claudiu Komartin şi Cristina Maria Vlaşin. Aceste “Întâlniri” sunt chiar despărţirile” in tempore” reflectate in perathos, ca fulguraţii existenţiale ale unui creator de fresce literare, în expresii cu reflexii multiple … Să observăm , dar, că în registrul auctorial
a l acestui poem Canaves refuză să -şi înscrie opera sa cu majusculele exotismului spaţiului balear mediteranean, care l-ar fi ajutat mai mult în arhitectura de decor erotic al metaforei sale imagistice , apelând, pentru condiţia cadrului propice a celor doi iubiţi în declaraţii erotice, la spaţii , interesante ca mercantile şi insipide şi la locaţii mai incomode : „Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,/şi într-o pornire prostească de entuziasm/ ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.”. Javier Canaves se lasă copleşit, obosit parcă, mult prea repede, de stângăciile exprimării întârziate a stărilor adolescentine într- cadru liric neestetizat, idolizând sacrificial, până la absurd, lirismul starurilor songs : ” Am închinat.paharele pentru Creedence şi Sinatra,/ atât de absurdă era noaptea.”… Poate fi această tardivitate o transcendere apriori în construcţiile sale lirice, un termen liber din ecuaţia tensiunii existenţial – exponenţiale, determinată de sensibilitatea sa lăuntrică juvenilă care trebuie reamintită şi afirmtă textual cum că “singurele femei cu care merită/ să te căsătoreşti/sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem” , dar şi de sistem , cuprins prin înţelegerea lui Cesare Pavese de preocupările idealist societare ale lui Antonio Gramnsci”. Dovedeşte Canaves , atunci când afirmă textual că: “…după atâta timp de la întâlnirea noastră, retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău…”, un rafinament indus intenţionat în textul său generat de propriile frământări, până la obsesia morţii.. Asistăm pe un interpret al valorilor existenţiale de rangul frescelor dar şi un interpret al partiturilor existenţiale lasce, surprins la “ Întâlniri”în porniri veleitare : ” … într-o pornire prostească de entuziasm / ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.” . Uneori, în locul atitudinilor suicide îşi mobilează spritul-lăuntricul afectat de anevrisme cerebrale şi somatic – viscerale malefice, cu trăiri voalate de mesaje criminale accentuate în reflexii thanatice. ” Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât”… Este o atitudine declanşată prin ricoseul unor lentori viscerale din începerile bioactale, meristeme în prezentarea anamneticului infantil: ” … cu care nu putem îndrăzni să o facem”. Este un regret spiritualizat, statuat în noeticul substanţei sale lirice cu valenţele creaţiei, conştientizat de trecerea apollinică a unui literat sensibil, nemulţumit de experienţele existenţei sale prezente, încercând continuu revenirea, o raportare anamnetică la trecutul nesemnificant: ” A trăi înseamnă să aduni ceea /ce nu am fost/ întâlnirile care odată ne-au definit”…
Asistăm la enunţuri performative, aparent neinteligibile, care se pot soluţiona epistemologic în planul al doilea şau în spaţialitatea tridimensional literară a cognoscibilităţii, acolo unde observăm că lucrează Javier Canaves în textul său. Accesibilitatea structural literară a acestora este permisă aici prin plecarea anamnetică, de la reprezentările critice obiectiv gautieriene şi de la banalitatea descrierilor picturale maioriste ori semănătoriste, cu care mulţi ne-am învăţat, spre lambada- jocurilor de limbaj în planul lingvistic suprateoretizat, plecând şi de aici , prin neokantianismul pozitivist scientist al lui Wittgenstein şi prin curentul literar postmodernist, tot mai învolburat, împreună cu Charles Peirce şi Morris, la reprezentaţionismul noetic al limbajului literar susţinut de Richard Rorty şi practicat , fără negarea valorilor clasice , de J.F. Lyotard şi F. Vattimo.
Se individualizează, dar, un Canaves complex spiritualizat, conturat şi identificat literar în prezentul social, în versuri cu variaţii de tonalităţi, caracteristici ale postmodernismului literar suficient de reprezntat prin lirica sa,în spaţialitatea balearului mediteranian. Felicitări, pentru prezentarea poemului şi pentru traducători..
Gheorghe Apetroae Sibiu, 2013
CALVARUL VRERII
Gheorghe Apetroae Sibiu
Gem zeii sărutaţi de îngeri până îşi încolţesc în chinuri simţirea flăcării din stânca albă mânjită de sângele zorilor: adânci neegale albastre memorii…
pe braţe astrofilii de cer, mai porţi speranţe după Socrate, gânduri în doliu; negre şi castanii – în largul pântece-îţi veghează atârnate roze, clipele aurore…
Eşti curtat de stafii, iar îngerii revoltaţi ţi-au răguşit în gornirile false de slavă pentru dorul tău de limpezi veşnicii în roua aurie de pe genele crinului!..
În schimb, în larg adânc, şoaptele valurilor- din rostirea stelei purtată de mag asculţi sublime muzici cu armonii celeste pe buze vibrând în cădere !…
pentru sacra perfecţiune exerseazi troparele unirii cu calvarul vrerii din curcubeu şi reîntoarcerea la cer a ploii calde prin slava porţilor verii!…
semn că în adevăr, alt adevăr s-a ascuns, a îmbătrânit de o neînţelegere a iubirii tale mereu îmbrăcată pentru zbor, în acelaş strai cu misterul plăcerii!.. G.A.S:
GHEORGHE APETROAE – REVEDEREA DIN ZORI
. FANTASMELE COPILĂRIEI
La altarul copilăriei întors,
şi azi cânţi bucurii cerului
cum şi atunci neînţelese
priceasne lungi cu glasuri
de repezi celeste izvoare!…
Cu Ele ademeneai în seri
inimile calde ale stelelor,
…le coborai din cinabrul
bolţii, pe lunci, le păstoreai
printre cireşi şi mălini
şi le adăpai privirea-n pârâu
din potirul lucind al bulboanei
pe fiecare… bucuros iubeai
turma în plutiri, ca un Cirene,
vrerile stelare de pe o zare
ajunsă-n trecere la tremurul
de briză, în alte sfinte semne!…
.. şi azi buciumi apollinic
ecoul undelor vii ale adâncului-
lumina stâncilor din nevreme
la aceeaşi strâmtă trecătoare!…/
UNIVERSITATEA ALMA MATER SIBIU- LUMINA SLOVEI SCRISE- vol. X- 2012.
V. PROIECŢII STILISTICE – INTERPRETAREA POEZIILOR LUI JAMES MERRILL ŞI GHEORGHE APETROAE DIN PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR LOR METAFORICE ( V. STYLISTIC PROJECTIRES : THE METAPHORICAL CONNOTATIONS OF GH. APETROAE AND JAMES MERRIL-S POETRY – CLEMENTINA MIHĂILESCU AND STELA PLEŞA)
univ. CLEMENTINA MIHĂILESCU- doctor în filologie, Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu şi Prof. STELA PLEŞA – RACOVIŢA Sibiu
Editura “ ALMA MATER”, SIBIU – 2012, cu toate drepturile rezervate autorilor.
Redactor coordonator: conf. univ. dr. ANCA SÂRGHIE; redactor: prof. univ. dr. ing. IOANA MOISIL; Coordonatori ştiinţifici: prof. univ. dr. ing. ec. NICOLAE GEORGESCU; conf. univ. HERMINA ANGHELESCU; prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ; prof. univ. dr. ION CICEU; conf. univ. dr. MARIN DIACONU; Traducător în engleză: asist. univ. PATRICEA MIHULCEA; Traducător în franceză:NICOLETA RAICA
Abstract
This paper rxpands upon American poet James Merrill and Romanian poet Gheorghe Apetroae-s concern with the act of writing itself and with searching out the truth of their hearts with intellectual scrupulosity. Both authors will be analysed following “ a hermeneutics of the self “ provided by Proust-s model. Such an approach will favour the discovery of the source of the self together with various possible interpretations given to it from a metafhorical perspective as well.
James Merrill este unul din acei poeţi moderni preocupaţi de scrutarea adevărurilor inimii cu o mare scrupulozitate intelectuală. Principala sa problemă este metafora scrisului, valoarea şi conotaţiile expressive, metaforice ale creaţiei sale artistice. Proust a fost cea mai semnificativă personalitate literară care l-a influenţat profund în ceea ce priveşte memoria involuntară, cunoaşterea dobândită prin recrearea propriei vieţi, prin actul creaţiei, creaţia literară nefiind o interpretare a evenimentelor din cursul vieţii, ci o interpretare a propriului eu. Proust afirmă că cercetarea, scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi, în consecinţă, a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic.
Merrill urmăreşte îndeaproape modelul proustian focalizându-şi atenţia pe trei momente existenţiale importante: copilăria, care relaţionează în mod direct cu memoria şi imaginarul, adolescenţa – acea perioadă în care eul se zbate să descopere “ esenţa lucrurilor” (Proust în Ştefănescu 8) mergând dincolo de “ discontinuitatea punctelor de vedere particulare juxtapuse”(8), pentru a atinge stadiul creativităţii intense când poetul se cunoaşte pe sine prin sris. Actul creaţiei implică o cercetare atentă care merge dincolo de experienţa cotidiană, oferind o nouă şi extrem de relevantă “ordonare a lumii sensibile”(8).
Poeziile de debut ale lui James Merrill sunt o combinaţie de tonalitate meditativă dublată de un interes susţinut în ceea ce priveşte naraţiunea. Ele scot la iveală sentimentele complexe dar şi contradictorii ale poetului care au ca punct de plecare ”inocenţa primară, aplombul instinctual”, mergând până la “anarhie” (McClatches, 279), sentimente care sunt specifice copilăriei. Această vârstă este evidenţiată şi transpusă artistic în poezia “Annie Hill-s Grave – Mormântul lui “Annie Hill”, focalizată pe înmormântarea bunicii sale. În poezia “The Smile – Zâmbetul” bunicul este evocat ca un om bătrân preocupat mai ales de bani şi statutul său social şi care într-o zi “turned his face and died-şi-a întors faţa şi a murit” (279).
Poezia intitulată The Vision of the Garden – Viziunea grădinii face referire la paradisul originar pierdut prin imaginea unei “feţe umane desenată de un copil pe un geam îngheţat”. Uitându-se printe liniile ce compuneau imaginea, copilul intuieşte o grădină magnifică în timpul iernii. Metafora vizuală este însoţită de o impresionantă
metaforă acustică redată fonologic prin sintagma “ joyfully sighed – a oftat voios”. Grădina semnifică atât sursa de inspiraţie cât şi obiectul creaţiei sale artistice. Aluziile la “viziune”, “grădină”, “inocenţă” trădează preocupările psihologice şi filosofice ale poetului.
Poetul îşi extinde câmpul viziunii în contribuţia sa literară intitulată THE World and the Child – Lumea şi copilul. Abandonarea atmosferei încărcată de conotaţii originare din poezia anterioară face loc unei teribile însingurări trăite de poetul-copil. Ea este generată de o discuţie neplăcută şi inaccesibilă sub aspectul sensului între persoanele adulte din familia sa , conversaţie auzită de el în camera de la parter, dublată de ţipătul unei cucuvele şi de trântirea unei uşi.
Cei doi termini cu încărcătură emoţională “aware and wearied of – treaz şi plictisit” (280) prezente în poezia “Lumea şi copilul”, ambele referindu-se la conceptele proustiene de dobândire a cunoaşterii prin recrearea şi interpretarea propriei copilării, sunt reiterate în poezia intitulată “ Childlessness – Sterilitate”. Structura adjectivală „ awake – treaz” este convertită într-una verbală în versurile:
“ The weather of his winter night, my dream – wife / Ranting and raining wakes me – Condiţiile meteorologice , din această noapte de iarnă soţia mea din vis / cu zgomot şi ploaie mă trezesc”. Sensul acestei colocaţii poate fi asociat cu trezirea eului poetic, cu cunoaşterea propriului potenţial liric, colocaţie în care se regăsesc intense conotaţii freudiene.
Mai mult decât atât, Merrill a îmbogăţit conţinutul oniric al imaginii intuitive create cu elemente ale copilăriei materializate în “ toddlers, holy dolls and dead ancestors- mersul şovăitor al copiilor, păpuşi imaculate, strămoşi decedaţi, şontocăiala copiilor”.
Proust apreciază că visul este un instrument potenţial menit să ajute la rememorarea propriului trecut, adăugând că, la vârsta percepţiilor subiective, lucrurile sunt expresia sentimentelor exteriorizate. El, de asemenea, susţine că totala aderare a copilului – narator la un anume timp şi spaţiu ascunde o proiecţie emoţională a eului. Emoţia de bază asociată acestui element este acel sentiment covârşitor de vinovăţie, datorită faptului că este lipsit de copii.
Dat fiind aceste împrejurări, poetul se simte predestinat să rămână pentru totdeauna unicul copil din familia sa. Şi totuşi, Merrill orchestrează un joc estetic interesant cu cititorul. El face încercarea de “subvert – să schimbe” destinul său prezentând în mod expresiv “maternal Nature – mama natură” drept “his dream -wife – soţia sa din vis” (289). Atmosfera ludică este sugerată prin numirea ei, destul de ambiguă, ca fiind “the enchantress – fermecătoarea”, adăugând apoi că apărea “ masked as friend – cu masca unui prieten”. Această soţie din vis îl încântă cu culorile exotice ale apusului, imagine care sugerează muza sa înspirativă.
Atmosfera onirică se îmbogăţeşte în contrinuare cu conotaţii dramatice, sugerând coşmarul. Astfel, la sfârşitul poeziei giulgiul “S – a lăsat pe umerii părinţilor mei / anihilându-i.” Acest vis care este încărcat cu elemente de “ nevroză subconştientă” (Prust, 26) poate fi de asemenea interpretat, urmărind modelul proustian, ca reprezentând o realitate psihologică complexă, şi anume faptul că “actualitatea conştiinţei” reprezintă “o succesiune de idei, de reprezentări care nu relaţionează între ele în mod logic” (26).
Tehnica narativă a poetului s-a îmbogăţit continuu în timpul creaţiei sale artistice încorporând pe lângă elementele freudiene şi jungiene sau proustiene elemente cinematografice. De pildă, în “Scenes of Childhood – Scene din copilărie “ el foloseşte proiectorul şi ecranul, care seamănă într-o anumită măsură cu lanterna magică a lui Proust. Ele au menirea de a facilita înţelegerea şi recuperarea emoţională a propriei copilării şi adolescenţe.
Poezia conţine scene proiectate din trecut, menite să ne ajute să vizualizăm relaţiile stabilite de poet cu treizeci de ani în urmă. Prima parte ne dezvăluie relaţia strânsă dintre fiu şi mamă, care îi proiectează atât în spaţiul static al unei încăperi cât şi în lumea filmului. Filmul prezintă o lume edenică încărcată cu nostalgie dar şi cu violenţă. Elementele mitice fuzionează cu cele realiste în descrierea prezicătoarelor, materializată în imaginea celor trei surori, care reprezintă de fapt mama împreună cu cele două mătuşi ale sale. Apariţia umbrei unui bărbat – tatăl său – îi afectează într-o aşa de mare încât: A fair child, or fury- /Myself at four, in tears, / I raise my fist, / Strike. Un copil drăgălaş, sau o pornire necontrolată/ Eu însumi la patru ani, mâhnit până la / Lacrimi, Ridic pumnul /Lovesc.
Efectele cinematografice se desprind din versurile. “I work the dials, the film jams / Our headstrong oid projector / Glazes at the scene which promptly / Catches fire. Potrivesc cadranul, pelicula prinde viaţă/ Vechiul îndărătnicul nostru proiector / Este îndreptat spre scena care prompt / Prinde viaţă”.
Imaginea tatălui este asociată cu prezicătoarea, cu artificiile şi cu treptele draconice. Prin asemenea simboluri şi prin prezentarea reacţiilor violente ale naratorului-copil, Merrill îl apostrofează pe tatăl său pentru modul iresponsabil în care a distrus atmosfera de familie.
Ca şi Proust, Merrill este preocupat de trecut, şi, prin descoperirea unor modeluri arhetipale cu puternice conotaţii metaforice, încearcă să se elibereze de acest tipar traumatizant, asimilându-l domeniului etern “ al artei însăşi”, “al actului creaţiei (289).
Strategia lui Proust împlică, deci, o deplasare din spaţiul emoţional privat înspre cel imaginar , de la elementele cinematografice spre cele onirice, cu conotaţiile sale mitice şi metaforice.
Versurile sale abundă în meditaţii intense asupra diferitelor aspecte ale răului cu care individual trebuie să se confunde în timpul vieţii, în încercarea de a recupera “timpul pierdut”: Theare are nights we seem to ride / With cross and crown / Forth under thern, through fumes, / Coils, the whole ratting epic- (284). Sunt nopţi când păream că voiajăm/ Cu trudă şi satisfacţie/ Mai departe pe sub ele, prin funingine / întregul poem înşelător şerpuieşte.
În aceste versuri simbolismul oniric împleteşte”cross and crown – truda şi satisfacţia” care reprezintă npartea masculină şi cea feminină cu “ fumes – funingine”, care simbolizează degradarea şi răul present în lumea contemporană. Căutând cu disperare un “ timp al inocenţei primordiale”(28) pentru sine şi pentru poezia sa , poetul se deplasează, în ultima parte a poeziei, într-un spaţiu cosmic, în căutarea propriei sale identităţi: Immensely still / The heavens glisten. One broad / Path of vague stars is floating / Off, a shed skin / Of all whose fine cold eyes / First told us locked in ours / You are the heroes without name / Or origin (287). Extrem de liniştite / Cerurile strălucesc. O vastă / Cale de nedesluşite stele pluteşte/ Pe cer, un înveliş de piele lăpădat / De toţi, cei a căror ochi reci / Ecluzaţi în ai noştri / Au rostit pentru prima oară / Voi sunteţi eroii fără nume / Sau obârşie.
Scene din copilărie poate fi inerpretată ca un ultim refugiu al poetului în imaginar. Boala specifică adolescenţei, de care poetul încearcă cu disperare să se vindece , este cauzată de sensul acut al efemerităţii, al instabilităţii şi caracterului fragmentar, nesigur al existenţei, toate tratate în mod metaforic în poezia An Urban Convalescence – Covalescenţă urbană. Singura sursă de stabilitate este oferită de o nouă înţelegere şi percepţie a problemelor existenţiale. Pentru a realiza o atare reconciliere, poetul trebuie să treacă prin diverse ipostaze, să poarte diferite măşti: acea a fiinţei metaforice, a celei senzuale şi a celei mitice.
Ipostaza de fiinţă metaforică poate fi identificată în prima parte a poeziei focalizată pe imaginea unei clădiri din New York care este pe punctual de a fi demolată. Nu este o clădire obişnuită, deoarece o ghirlandă ornamentală este sculptată pe ea. Criticii susţin că poetul doreşte să depăşească inconsistenţa lumii exterioare asimilând în interiorul fiinţei sale poetice ghirlanda, care, în felul acesta, se constituie ca parte integrantă a sa. Urmărind modelul oferit de Cioran, atât clădirea, cât şi ghirlanda ar putea simboliza acea trăsătură particulară a fiinţei noastre fragmentate incapabilă să trăiască o revelaţie integratoare a realităţii, spre care aspiră însă neîncetat.
Simbolul “ constructions works – şantierul” cu imensa macara care “ fumbles – cotrobăie”, “ in the filth of years – în trivialitastea vremurilor” sugerează escavarea eului poetic prin operaţiunile memoriei involuntare. Pentru a înţelege cum se desfăşoară acest proces, prin ce miracol o impresie sau senzaţie este captată de memorie pentru ca , ulterior şi involuntary, să devină un operator al altor amintiri proustiene, se va face din nou apel la demersul proustian. Proust pretinde că, în mod inevitabil, modul în care apare o senzaţie determină natura reală a trecutului pe care îl evocă şi a imaginilor corelate acestuia(29).
Astfel, în mod involuntar, Merrill asociază ghirlanda cu un buchet autentic pe care l-a cumpărat, cu câţiva franci, şi pe care l-a oferit unei femei într-un taxi cu zece ani în urmă, într-un alt oraş, într-o zi asemănătoare.Incapabil să-şi amintească identitatea femeii, el o asociază cu una din tinerele la modă din acea perioadă. O astfel de amintire are conotaţii tragice, dureroase care se desprind din colocaţiile “misted with blood – acoperite cu sânge”, şi din faptul că florile au fost prinse şi presate de mâna tinerei femei cu unghii de un roşu aprins. Ultima colocaţie pune în evidenţă ipostaza lui Merrill de fiinţă senzuală. El îşi descrie impresiile şi experienţele în termini fiziologici, poezia lui fiind o “fiziologie a spiritului” (Cioran în Buciu 8), marcată de o boală existenţială de care poetul încearcă să se vindece.
În afară de implicaţiile metaforice ale memoriei, conform cărora elemente din viaţa cotidiană – “ clădirea şi buchetul” sunt transpuse în vehicoli emoţionali cu puternice conotaţii psihologice, această memorie este capabilă să se încarce şi cu elemente de natură mitică. Astfel femeia căreia i s-a oferit buchetul poate fi interpretată ca simbolizând lumea idealizată a timpului pierdut. Imaginea şi amintirea acestei femei îl transpune pe poet într-un spaţiu mitic. Poetul îşi imaginează că este Orfeu urmărind-o pe Euridice, în timp ce coboară treptele spre infern: I am already on the stairs./ As it were, of where, I lived(264) . Aşa se face că eu sunt déjà, ca odinioară, / Pe treptele clădirii unde am locuit.
Simbolul scării subliniază artistic faptul că pentru Merrill deghizarea conceptuală este relativă şi înşelătoare şi că el preferă să trăiască, mai degrabă, să supravieţuiască şi să sucombe în mit şi simbol – de aici rezultă ipostaza lui Merrill de fiinţă mitică.
În partea următoare a poeziei simbolul străzii unde a locuit este înlocuit este înlocuit cu acea casă imaginară cu conotaţii metaforice în care a trăit. McClatchy sugerează o interpretare inedită încărcată de conotaţii metaforice şi anume că această casă este casa imaginară a artei în care poetul poate contempla destinul său artistic în strânsă legătură cu viaţa, cu timpul, în dubla sa ipostază de distrugător şi reformator:
Well, that is what life does. I stare / A moment longer, so. And presently / The massive volume of the world / Closes again. / Upon that book I swear / To abide by what it teaches: / Gospels of ugliness and waste. / Of towering voids, of soiled gusts.. / Of a shrieking to be faced / Full into, eyes astream with cold – / With cold? / AII right then. With self- knowledge (265). Ei bine, asta-i viaţa. / Încă o clipă, aşa. Şi imediat / Volumul cel gros despre lume / Se închide din nou. / Jur pe carte / Să stăruiesc în ceea ce ne învaţă: /Învăţături despre urâţenie şi irosire./ Despre viduri biruitoare, rafale murdare / Despre un ţipăt asurzitor căruia să-i faci faţă / Cu ochi trădând luciditate / Luciditate? / Ei bine. Autocunoaştere.
Această strofă ne dezvăluie strategia poetului de denunţare ca forma cea mai expresivă de enunţare a adevărurilor inimii. Ceea ce denunţă nu este lumea exterioară urâtă şi brutală, ci „ugliness and wastes – urâţenie şi irosire”, „towering voids – viduri biruitoare” şi „ soiled gusts – rafale murdare” din interiorul său. Această denunţare a propriei sale structuri interioare prefigurează transfigurarea metaforică a vieţii prin artă din ultima parte a poeziei. În această parte poetul este preocupat de destinul său artistic, iar demersul este aceeaşi interiorizare cu care ne-a răsfăţat pe parcursul acestei poezii. Lumea exterioară se reduce în mod ironic la câteva pagini ale unui cotidian, în timp ce imaginea primarului oraşului New York, care aruncă o privire asupra modului şi locului unde funcţionează poetul, poate fi interpretat ca expresia masculină a muzei artistice (267).
Merrill îşi contemplă creaţia marcat fiind de o viziune fatalistă. Îşi imaginează poezia „ weathering in the general view – alterându-se în ochii celorlalţi”, subevaluată fiind din cauza maladiei secolului în care trăim.
Nemulţumit şi temându-se de o nouă prăbuşire emoţională, Merrill devine un agent de transfigurare prin revizuirea relaţiei dintre conceptul de autocunoaştere şi cunoaştere artistică. Transfigurarea realităţii este pusă în legătură cu o pastilă dizolvată într-un pahar cu apă. Pastila creează o atmosferă onirică, o stare de reverie , focalizată pe o scurtă poveste de dragoste trăită în Paris: With the result that back into my imagination / The city glides, like cities seen from the air,/ Mere smoke and sparkle to the passenger / Having in mind another destination. / Which now is not that honey – slow descent / Of the Champs-Ely sees, her hand in his, / But the dull need to make some kind of house / Out of the life lived, out of the love spent(268). Cu acel rezultat mă intorc în imaginar/ Oraşul alunecă uşor, asemenea oraşelor văzute de sus / Doar fum şi strălucire pentru pasagerul / Care are în minte o altă destinaţie. / Care acum nu este acel coborâş uşor – dulceag / AI Champ Elyse – urilor, mână în mână / Ci plictisitoarea nevoie de a crea un soi de refugiu / Din viaţa trăită şi iubirea pierdută.
Oraşul a fost interpretat de critici ca fiind emblematic pentru natura duală a poetului (268). Cele două oraşe, care fuzionează în mintea sa, ar putea simboliza tendinţa poetului de a denunţa pe de o parte povara propriilor sale obsesii paradoxale, pe de altă parte, de a transfigura realitzatea prin puterea imaginaţiei şi a geniului său artistic. Sintagma „mere smoke and sparkle – doar fum şi scânteie, strălucire” a fost interpretată de McClatchy ca sugerând „memoria depersonalizată într-o imagine” (270).
În ceea ce priveşte imaginea Champs Wlysee-ului, aceasta ar reprezenta o tentaţie menită doar de a alina nostalgiile şi nu de a vindeca. Astfel, nici memoria, nici lumea reală sau virtuală nu îi pot oferi un refugiu. Casa pe care intenţionează să o construiască din viaţa trăită şi iubirea .., această destinaţie spirituală, este “domeniul civilizat al poeziei însăşi, unde casa, viaţa şi poezia semnifică unul şi acelaşi lucru” (270).
Acelaşi symbol artistic este subiectul unei alte poezii intitulată “A Tenansy – O reşedinţă”, scrisă în perioada în care Merrill locuia într-o casă din Stonington. McClatchy apreciază că şi tema acestei poezii este tot “eul poetic”(271). Această afirmaţie derivă din modelul proustian unde eroul lui Proust, asemenea lui Merrill se identifică cu elemente de decor existenţial – o catedrală, o piaţă, o reşedinţă – cum este cazul lui Merrill.
Prima strofă clarifică, într-o anumită măsură, circumstanţele sociale evocate, şi anume faptul că după ce a terminat armata, Merrill şi-a reluat preocupările de civil şi analizează obligaţiile ce-i revin pe perioada de pace: Something in the light of this March afternoon./ Recalls that first and dazzling one / Of 1946 (274). Ceva în lumina acestei după amiezi de martie / îi aminteşte de acea primă şi uluitoare după amiază/Din 1946 .
Structura verbală “ recalls – îi reamintesc” concentrează întreaga sa strategie poetică şi anume menţionarea unui detaliu care generează o rememorare intensă. Această rememorare face ca poezia să oscileze între prezent şi trecut, ajutându-l pe poet să se reîntoarcă în timp la 1946, an care semnifivă perioada începutului preocupărilor artistice serioase şi consistente.
Versurile următoare introduce “The real old fashioned winter of my landlord-s fhrase – acea iarnă cu adevărat învechită conform frazeologiei proprietarului”, perioadă în care tot ce îl înconjura i se părea din ce în ce mai superficial, mai lipsit de consistenţă, mai “diafan”.
Această interpretare, aparţinând lui McClatchy, poate fi în continuare adâncită şi reevaluată din perspective unei “hermeneutici a virtualităţii comunicării” (Buciu, 139). B. Fondane, comentat de Buciu, asemenea lui Merrill, fără a se detaşa de realitatea enunţării, a fost mai ales preocupat de virtualitatea ei. Pentru Fondane comunicarea este “în mod dialectic disimulativă”(139), între cei doi poli ai realului şi virtualului. Fondane susţine că cei doi termini reformulează o relaţie de “coincidenţia oppositorum”, unde primul – realul este camuflat în cel de al doilea – virtualul. Buciu afirmă că Fondane nu era de fapt preocupat de ceea ce un autor afirma, ci de ceea ce ar fi putut spune, de ceea ce ascunde.
… cum am putea oare interpreta următoarea strofă, decât ca fiind sfârşitul confruntării poetului cu un real refractar şi începutul tranzacţiei, de natură faustiană, cu virtualul, cu sublimul de tip romantic: Bittle, sallow in the new radiance / Time to set the last wreath floating out / Above the deat, to sweep up flowers. The dance / Had ended, it was light, the men looked tired / And awkward in their uniform. / I sat, head thrown back, and with the dried stains / Of light on my cheek, proposed / This bargain with say with the source of light:/ That given a few years more / (Seven or ten or, what seemed vast, fifteen) / To spend in love, in a country not at war,/ I would give in return / All l had. All? A little sun / Rose in my throat. The lease was drawn (275). Fragil, gălbui în noua-i strălucire/ E timpul să aşezăm, ca un vis, ultima coroană/Deasupra celor morţi, să măturăm florile. Dansul / s-a sfârşit, era lumină, bărbaţii păreau obosiţi / şi stângaci în uniforma lor / m-am aşezat, cu capul dat pe spate şi cu pete/ uscate/ de lumină pe obraz, am propus/ această învoială, să zicem cu sursa de lumină / ca, dat fiind încă câţiva ani / şapte sau zece, sau ceea ce părea imens, / cinsprezece, / să-i petrec iubind, într-o ţară paşnică, / pentru aceasta aş da în schimb / tot ce aveam. Tot? Puţină căldură solară,/ m-a inundat. Concesionarea s-a încheiat …(275)
Sintagma „new radiance- noua strălucire” şi „this bargain with the source of light – această târguială cu sursa de lumină” sugerează un influx de „putere imaginativă” (275) înrădăcinată atât în viaţa trăită cât şi în virtuala iubire, pace, stabilitate emoţională şi împlinire. Ceea ce ar oferi în schimb ar fi „All I had- tot ceea ce aveam”. Construcţia repetată cu caracter interogativ pronominal „all – tot” sugerează preocuparea lui în ceea ce priveşte încărcătura reală a potenţialului său emoţional, şi nu numai. Colocaţia „a little sun / rose, in my throut – puţină căldură solară m-a inundat” poate fi interpretată ca reprezentând sacrificiul cerut şi izolarea poetului de lumea reală.
În următoarea strofă asistăm la adâncirea crizei. Criza demarează cu aserţiunea propriei tendinţe de a poseda totul. „ Mine, with my thing and thoughts – Al meu, cu lucrurile şi gândurile mele”. Colocaţia „a changing light is deepening is changing / to a gild ballroom – o lumină nesigură se adânceşte, se transformă într-o sală de bal aurită” este o metaforă vizuală. Merrill celebrează artistic puterea artei asupra vieţii. Şi totuşi efortul artistic nu este nici simplu nici uşor. Poetul comentează în mod ironic asupra strădaniei de a-l împlini, ironie care se revarsă din termenii „bound to break – nevoit să se dezarticuleze”.
Intuind noua sa încărcătură spirituală şi destinaţia artistică asumată, Merrill simte că se desprinde de corpul biologic, de materialitate şi se întreabă „Would it be called a soul- s-ar putea numi suflet?”
O astfel de structură interogativă ar putea fi decodificată prin metoda lui Şestov, citat de Buciu, care sugerează că itinerariul spiritual al poetului semnifică „o călătorie prin suflet” sau în termenii lui Plotin „darul de a citi sufletul uman” (Buciu 140).. Mişcarea spre suflet, care reprezintă locul de depozitare a valorilor ancestrale, poate fi interpretat ca mişcarea spre o nouă casă, o nouă reşedinţă, locul de unde izvorăşte arta, unde aceasta înfloreşte şi capătă valenţele eternităţii. Este tocmai itinerarul sugerat de Merrill şi care ne conduce spre interpretarea că arta este singura destinaţie civilizată a minţii poetului şi prin extrapolare, a noastră, a cititorilor săi.
Asemenea poetului American James Merrill, Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relativizează cu modelul proustian focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit, stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Ultimile două etape se circumscriu poeziei “Noime”. Lângă paternitate să rămâi, / cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,/ iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…/ I-ai colorat gândurile vorbite / cu cinabrul pietrei, / în El aprins / de întâlniri sub privirea infinitului:/ armoniile vieţii paterne…/ Adolescentul bătut dar neînvins/ de gânduri izvorâte dintr-un cer / de mistere, / şi atins de carnalul valurilor, rebele / dorinţe vii / le ţii şi le alergi de atunci, noime/ p\rguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor….
Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimidate. Această intimidate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul ne plasează în transcendental, un transcendental ce ne sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reverie pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “ un centru de gravitaţie poetică” (125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, symbol al profunzimii poetului şi expresie a creativităţii sale.
Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei, / Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…/E pajura ce-I poartă / în aripi / izvoarele / în culorile de sânge, / pâine şi cer; / E cântecul de dor / al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…/ Printre genele zorilor / săgeată cerul arc, / întinsele rădăcini / şi trunchiul de Eroi: / arcul noii generaţii…/ Trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei, / scut şi symbol:/ Limba şi neamul,/ marea şi cerul / stau mărturii de safire, / Poporului român, Erou!
Această poezie ne poate servi drept centru pentru a simţi consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului roman şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere a posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o “cupolă de rubin”, ca “un cântec de arbore întins peste neam”, ca “o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un “cântec de dor al trezitelor zori din Cartea bUnirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare , real şi ireal, material şi transcendental.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de “psihologia profunzimilor” “poporului roman, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde “ trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei,/ scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filosofie a detaliului asociind “limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, ”stau mărturii de safire / Poporului roman, Erou!”.
Poezia “ Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr: “ Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,/ lăsaţi-vă prezentul pentru început /şi luaţi de model neînceputul / întoarcerea-I pedepsită pe rug…”
Pentru a interpreta această strofă din perspectiva “ fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca “un exces al imaginaţiei”(162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui “început / neînceputul”.
Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de “idée vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus “zările în care înoată misterele”.
Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul poetului despre dreptate. În centrul ei radiază o geometrie transcendentală: “fluvii de umbre, stele-n petreceri,/ ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa e dată de data aceasta de dialectica “păcat /lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.
Finalul poeziei “cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat.
Valorile ideatice şi estetice cu puternice conotaţii metaforice prezente în poezia lui Gheorghe Apetroae pot pozitiva în mod civilizator şi cultural socialul încărcat de un exces de instincte vitale, egocentrice şi materialiste, menite să-l întineze.
Doar cultura poate reînoi eticul şi salva moralitatea socială a lumii contemporane. James Merrill şi Gheorghe Apetroae prin promovarea unor toposuri lirice excepţionale, sunt promotorii marii literaturi menite să ne încânte şi să ne însănătoşească moral şi spiritual.
Bibliografie
Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, Spirally Curved Images, Ade Print, Sibiu, Hermannstadt, 2009
Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, 2003
Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despărţirea continuă a autorului celui rău, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană , Bucureşti, 2005
McClactchy, J. D., White Paper, Columbia University Press, 1989
Ştefănescu, Cornelia, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Editura Elion, 2001
VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III / Gheorghe Apetroae – Sibiu
Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată, care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii . Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavelleian, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful.
Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea ” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de coexistenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie – spirit, obiectiv – subiectiv; particular – universal; teoretic – pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.
Se sesizează, în acelaş timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”. – Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau “Era fără vârstă”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseiene, cu dinamică volitivă schopenhaueriană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului în proiecţii metafizice: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale incognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste de la Viena, sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neoraţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei se va aliena şi el , desigur, în textul versificat şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesian, într-un corpus monadic leibnizian – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă – pură intuiţie, de tip bergsonian, georgesberkeleyan şi humeian, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”, pentru a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul limitativ – spaţial şi temporal al antropismului cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore ” se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean – reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual – în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale”şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă ”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu în altul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibniziene:”/… /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ….
Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu. Probabil, va urma…
Eseistica, COSMICITATEA CUVÂNTULUI DINTÂI , la Radu Selejan
Eseu de Georghe Apetroae Sibiu, în volumul editat şi prefaţat de prof. univ. dr. ANA SELEJAN
Referindu-mă, dar, la începuturile creaţiei versificate ale poetului, romancierului, dramaturgului şi publicistului – inginer minier Radu Selejan, voi reda câteva fragmente literare reper, care au fost înserate în volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, adică în anul 2001, la capitolul „Poezia – cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi. Se va confesa în memoriile sale, Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles n-am scris decât în facultate…”.
Iată, dar, pe unde sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, abordându-le cu o maturitate responsabilă socială şi culturală. El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele arhetipale, un sublimat de prometeic ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, exprimat de Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale arhetipale din piatra primară. Avea, dar, a le exprima pe toate acestea metaforic cu „Cuvântul Dintâi” în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea-i poetică… Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii lor umane şi-l va exprima panteistic versificat încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” în toposul stâncilor cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din filoanele de spirit al genezei „…/strămoşii coboară / din munţi / printre noi – / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine – /…/(Basm). Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului din statornicia locului „ / … şi fiecare am jurat – / sfânt / adevăr adevărat /…/pământului din / care-am răsărit – /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /…” (Ţara) …
Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit geologic , provincial apusean, primordiile zeice ale pietrei munţilor în solarizare dacică… Acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice ,apolinice, neamul etern-durat.. Acesta era un neam consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile unui mediu existential arid şi contingent în interrelaţiile sale antropice cu alte neamuri existenţial-aleatoare.. Acest aspect, topologic vorbind, îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , vizionare în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /…” (Dacica I) şi ” /…Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /…/iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) iar „… /Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi …/ În păduri / a înfrunzit de-atâtea ori / liniştea / înveninată de săgeţile / noilor veniţi /…” (Dacica III)… Din alte versuri, precum: „ Transilvania, Moldova , Muntenia /…/Hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /…/Furtunile n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /…/ şi viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./…”(Dacica IV), sau „ / La Grădiştea Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi nemurire, /…/La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, / veşnica / inima ţării, /…/de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării) se degajă vizionarismul său spatial dacic…
Poetul inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, paleontologie, geodinamică şi stratigrafie, atât de temeinic şi de sistemic asimilate, era îndreptăţit să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /…”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu, din spaţialitatea începuturilor sale undele genelor şi va vibra matriceal şi necontenit în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă gândul dezinvolt exprimat în versuri, precum: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare” ca un lanţ antropic /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /…/Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /…” (Balada), de a anima cu arhetipuri în metafore spiritualitatea ancestrală a locului…
În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan strălucitor al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor naturale , cu o diversitate nemaiîntâlnită a geofaciesurilor şi geotopurilor, care configurează unităţi geo-ecologice cu un antropomorfism spatial definit, statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate exclusiv de antropomorfismul neamului românesc, cel ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, acum căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /…”(Descântul 20)…
Este o geneză concepută şi expusă de un poet într-o abordare parcă prea dramatică, ca un antropomorfism al unei naţii, istoric şi cultural, consolidate, acum devenit un topos al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare telurică, cu un rezultat perasic, al degradării sale genomice… Pentru că, iată un alt descântec de piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3)…
Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat acum de incertitudini , angoasat de reverberaţii apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta le constientizează şi le refuză , ca fiind neconforme arhetipal şi le va refula într-un spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /…”(Descântul 4), sau le va releva dantesc în exprimările sale poetice cu o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului şi în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât gratuităţi…
Dacă în „Cântece de piatră” acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau, acum, ajunse doar nişte vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor. El va gândi cum să-şi atenţioneze, apere şi scape neamul de o atingere malefică… Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „…Dealu-i sec, / umbre-l petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /…”(Descântul 6). ..Ttrădarea neamului, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec creat din Cuvântul Dintâi în afara subconştientului său arhetipal, din principiul apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /…/Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /…”(Descântul 7)…
Şi nu-i va fi indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România… Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi aproape nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i sacrificial acestuia , poetul, un ”picur de dumnezeire”: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /…” (Descântul 8)….
. El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului,cei care purtau cununile neamului şi erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care „ …/au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi, aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar „cenuşa ” gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori…
Starea de descânt acum devine o normală existenţială a acestui popor ce o va exprima, cu regret, în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută zvon…/Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină /…/Plugu-i vânăt, / bou-i ciung /”(Descântul 10)… Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului, care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradările sociale şi la colapsul condiţiei civilizatoare a neamului românesc, au fost desconspirate şi dezavuate de scriitor în descântul : „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /…”(Descântul 11)…
Atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor, n-au adus decât răul acestei naţiuni a exprimat-o cu multă mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /…” (Descântul 13)…
Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, era inversat acum existential pe un tract antinomic şi dual de cei care erau în drept a-l explora şi valorifica…
Radu Selejan este obsedat de faptul că paradisul dantesc, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist vremelnic instalat peste acest neam, iar el, poetul intuitiv, nu-l mai întrevedea… Era acesta un motiv pentru care se va exprima resemnat: ” Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodie pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /” (Descântul 15). .. Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita acum, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez îl va releva enigmatic, ca un descântec ancestral, în versuri ,unele de un lirism arid, altele profund lirice, de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /…” (Descântul 17)…
Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat al acestui timp, ci apărat cu sfinţenie… Va gândi mereu poetul că dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), or, dacă „ /Steaua-i piatră / dezlânată…/Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace”, toate aceste stări malefice să le recepteze în sine, ca un corolar al descântecelor, în care va prelinge el acel „picur de dumnezeire”…
Îl va aureola pe poet spiritul matern al celestului, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică, de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică, heideggeriană din lumea umbrelor… Va conchide, astfel, în finalul ciclului de descântece, încercând descifrarea panteistică a finalităţii printre tautologii imprecative şi printre locuri comune, poetul: „/ Salbă, salbă /rădăcină albă /…/ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de fântână, /din zbucium de vânt /…/din foşnet de stele / din oftat de iele / din murmur de piatră /către niciodată /…./ şi-a găsit-o mama / plecată oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /…./A cules-o mama /şi-a pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,…/”.
M. R. Paraschivescu, comparând în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de piatră”, va releva faptul că în cea de a doua plachetă, Radu Selejan „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă… poezia lui Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga…” va accentua M.R.P. şi va revela „pecetea unei constelaţii sufleteşti comune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată ”Păstorul pietrelor”. Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”.
Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs consistentul volum post – debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost mentorii şi magiştrii în arta versificării. Îi vom găsi pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, apoi pe poetul Ovidiu Cotruş, de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul” ş.a… În toate versurile, pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o realizează, în spiritul său, cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea arhetipală a neamului….
Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean… În multitudinea evenimentelor existenţiale şi, mai ales, de toposuri descrise, se desprinde spiritual adânc înrădăcinat de conservare şi de rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei sunt cei contopiţi spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte în fiinţare o identitate ontonoumenică, numele fiecăruia şi spiritul locului în a lui sine, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru imposibil…
. El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc interstiţial umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor în hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o perspectivă raţională, ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate , prin Radu Selejan” de Cuvântul Dintâi, dospit de atunci şi-n Gralul poetului …
Metafora poeziei sale hiperbolizează şi întrece marginile imposibilului: „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, devenind succesiv litotică, ceea ce conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Din liticul astral, din biologic şi din reflexiile existential – gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, prin promovarea spiritului uman în toate ipostazele sale pentru o epistemologie a ontologicului primordial se eluvionează spiritul său într-un topos sinecologic, antropomorfic dinamic , sporind necontenit actualitatea şi valoarea insolită a operei…
. Pentru că discursul metaforic, cu o încărcătură de mare calibru patriotic, îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane ale faţetelor minerale antropo constelare , cu o flexibilitate specifică şi cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil din multiplele perspective valorice, axiologic recunoscute…
Fizicul, în toate ipostazele, este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie îşi transgresează, dincolo de comprehensibilul comun, „picurul de dumnezeire” şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii din Cuvântul Dintâi, poetul Radu Selejan…
În volumul „Târziul clipei”, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, volumul de poezii care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana, observăm în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul , care sunt la ele acasă, expuse cu un geniu maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice, pe coordonate heideggeriene, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici muzicalitatea astrelor…
. Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancu.
La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei sale nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrată prin grila raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritul apofantic al pietrei, al teluricului. Se va exprima confesiv, dar, poetul : „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. / … /caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea prin decelarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt.”, sau „De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)….
Dar Radu Selejan, abordând geneza, nu acceptă limitele atropomorfice eidice, finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor în ecuaţii de echivalenţă divină, leibniziane, dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „/N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)… A încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc)….
Lângă spaţii şi după spaţii, fie şi metagalactice sau subcuantice, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va imagina într-un ” joc” barbian, în versuri, precum: „/Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /…” ( Joc)….
Metafora poeziei sale este consistentă şi poate subînţelege sincere şi mari iubiri, de care poetul cu o înfăţişare apolinică nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii, redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /…/şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)…
Din cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe şi fenomenologii astrale expuse versificat de poet se deduce că Radu Selejan are consistente cunoştinţe de paleontologie şi de geomorfologie,de o tectonică cu care reuşeşte o developare a erelor şi a geosistemelor transilvane: „ Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate – / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)… Dar, iată o altă iubire care va fi înălţată în neîmplinire de poet : „Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / …când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce – ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit?”…
Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea acestei lumini cu crome de baldesc din faciesul colorat al creaţiei solare în cugetul adânc, ca al unui miez de pădure mitologic al poetului: ”…/Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /…/ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)…
Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci deschise de mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală de amintire maternă cu un strigăt de chemare, se va prăbuşi.. Da!.. Se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de reverberaţia timpurilor hăt vesperale, în versuri cu nuanţe de (ne)rostire, de un lirism înălţător, blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini ./…/De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)….
O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi plecat pe drumul infinit al iubirii o va releva, din start ,în versurile: „ Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.” (Doar tu mă cauţi).
O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere le va realiza poetul, chiar şi ca o structură de ficţiune ipostazică, abia când se refulează dintre parteneri orice inflamaţie de depărtare: „/…/O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise…/ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /…/ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă)…
Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis prin versurile poetului: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni…/Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).
Cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa a trăit-o, atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versuri ce creează imagini viabile, fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare, încântătoare, ce zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /…/ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/…” Şi cât de frumos a spus-o poetul…
În ciclul „Balade cu soare”, cu mult optimism şi cu bucuria luminii, Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu stelele şi piatra munţilor, cu pădurile şi jivinele, cu potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală, a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul său istoric, sub o zodie solară, de un început dacic apolinic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub semnul lupului… Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire” au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /……. /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă” (Baladă)…
Interesante sunt balada „La începutul pământului” şi cele exprimate mai sus ca părţi ale „Cuvântului Dintâi ” , înţelesuri cu regăsiri semanticecare în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /…/ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”…(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii , pe toţi cei cărora poetul le sublimează existenţa istorică în versuri imnice, precum : „/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. / Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta…/ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).
Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora prin Horea, exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei…./ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./…/stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /……./La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /……../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /……../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)…
Să reţinem, din glasul orfic şi fluorin al poetului şi din strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./………/ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei…/ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină) cadrele structurii lirice ale poemelor sale amprentate cu patriotism şi istorie naţională…
Din acelaşi volum, nu vom trece peste „Balada cu mineri”, dar mai înainte vom aminti de simplii mineri, subingineri, ingineri, şefi de mine sau de orizonturi, directori de trusturi miniere, pe care poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă ai inginerului minier… Radu Selejan era aici contopit cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator, cu bezna pură şi întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor şi numai cu acei scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea… Va exclama într-un vers elegiac, de amintiri, poetul: „…Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele” (Baladă cu mineri).
Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă cu competenţă şi sucess: Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, era acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri cu tina care venea din adâncuri, cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, era acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova…
Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani..Pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una… pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul….
Dar o ucenicie a unei vieţii în creaţie era necesară aici, aşa încât, va spune poetul: ”… Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire… Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea Cuvântului Dintâi.”.Cât de bine şi cât de frumos spus!?.
Şi aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în” mirare” sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria, o evidenţă a maturităţii sale creatoare… Aceasta este mirarea „muntelui” care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, cel spre celest, decât , cum bine se stie, sustentând laborios pe limaxul literar…
În acelaş timp, „mirarea,” ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză anamnetică a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, schopenhaueriană, întreruptă doar de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă” dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera”, spre alte avataruri existenţiale.
„Mirarea”, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei”, de accedere la zorii farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice…
„Mirarea” în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de intense înnobilare. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit”, spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă”, sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine” şi cearta zodiilor.
Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul: „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat…Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor…Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean”, atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa.
Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.
” Mirarea” este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei”, la rădăcinile viselor de depăşire a trecerii, izvorând din locurile de taină ale munţilor!.. Dar, ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer…”, împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului” şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine”, dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o coborâre euristică pe piscul luminii muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară…
„Fiecare popas” de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii” sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al reflexiilor stereo- astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare: „săpând în – carnea – câmpiei spre „Ţara Copilăriei”, privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită…”
Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate”, a decelat înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale cu consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane cât şi zenitale ale unor componente literar- umane. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul lor, scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat şi marcat definitiv ca o referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale : „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”…
. Uşurat, prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire”, multiplicate dialectic şi fenomenologic, panteistice în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei”, undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată”…
„Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”… „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa, nu o data, Radu Selejan în memoriile sale.
Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii literare primare, arehetipale, i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare!… De ce s-a întâmplat aceasta, a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice”, o renaştere spre învingerea limitelor spaţiale şi finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti: „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”… Din acest moment ” mirarea” va pierde poziţiile primare ale copilăriei, pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei”, locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii – sugrumate – păzită de Adolescenţă” şi , de aceea, va spune: „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele.
Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu…
Pentru că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata.
Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, în simbolismul şi gnomica poetică, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea , în posteritate pentru el nu mai exista trecere şi tăcere!… El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale… De aceea, creaţia sa, pentru un cititor avizat şi realist rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca un sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare.
Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în ecuaţia temporalităţii existenţiale, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin.
Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian, devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot tot mai multe reverberaţii europene.
Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale a ars o flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale pentru literature generaţiilor viitoare…
Prin scriitura sa, cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.
De aceea, consider că rolul Centrului de Cultură „Radu Selejan”, condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare şi de a consolida sistemul literar selejanian” stricto sensu” pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii…
Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională, politematică abluţionată de seria bizareriilor infantile, semnificată, în schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice care o areolează, îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii unui timp al materiei, ca „rău-prevestitor” …
În „Cocostârcul albastru”, omul devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării lui în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”.
În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-l va băga în seamă”.
Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu… Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale cuvântă numai divinul – vezi romanul „Nanu”…
Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovarea valorilor actuale şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice distructive pentru social , el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe un podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. – vezi volumul document „Roata fără sfârşit”, despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.
Lumea lui Radu Selejan este de o cromatică socială intense. El nu o inventează, ci o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filosofice, astăzi contestate de societatea românească… Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară , ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.
Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale. Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică se vor găsi cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ceea ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de geniu al poetului.
Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului , care, receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, îi pot asigura creaţiei deplina autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.
Gheorghe Apetroae în Volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007
FRAGMENTE… Despre incantaţia finalităţii, Christian Morgenstern…Cântece de spânzurătoare, Gheorghe Apetroae Sibiu.
Epistemologic, inexistenţa heideggeriană asein generează ontic şi ipotetic o criză a metaphysicii, într-o incantaţie a finitudinii (prin desfiinţare) cu forţa nihilismului fenomenologic husserlian, în fiinţă, în “Logosul” distrucţiei ,speculativ şi, invers, in construcţio-compositum, prin raţionalismul cartesian, în receptarea sensibilului , fiinţării temporale a formelor aristotelice şi ordinii universale.Se receptează logosul maieutic-socratic şi aletheicul platonician, în diversitatea fiinţării şi cunoaşterii metafizice, în contrast cu finitudinea ontică. Distrugerea limitei, în evidenţă antropologică, este susţinută de neopozitivismul scientist material- spiritual fundamentat de Scoala de la Viena. Se regenerează – dialectizează ontologicul, în perpetuu tangaj între atemporalitatea (nihilum nil – tempora) şi temporalitatea-zeit, existenţială nondeterminată în limitele ontice, ambele în transcendere pe via platonică ideatică a prezenţelor dialectic -dinamice, în structuralismul naturalist, apriori-cauzal, kantiane. Este vorba de un ontologic în sine (noumenon- Da-sein) în transcenderea sinelui şi în alt..(alter ego), determinat şi evidenţiat aici de biologismul limitativ,de Hegel şi Schelling, în coordonate spaţial-temporale ideale, în universal, limitate. Este un ontologic aletheic înzestrat cu forţa principiilor(“Grund”-satz) a universalităţii şi individuaţiei, ambele- principii axiologice ale transcendenţei, de speţă convenţional pseudoangelice,estetizate, obiectivând în formele corporale-aristotelice armonic simetrice leibniziene- in principium rationis, într-o permanentă culisare şi în spiritualizare, în coordonate metafizice duale şi universale. Asistăm la o mobilitate axiomatică între metafizica transcendenţei noniconice material-spirituale şi materia pură eternă, diaclectizată în substanţa ei cu voinţă şi valenţe gânditoare sau relevată posibil reflexivă, în exerciţiile reprezentării schopenhaueriene. Asistăm la extrapolările nelimitei şi ale nedefinitului material la formele monadice leibniziene, posibil armonizate, expresii duale ale nemărginirii nemărginitului spaţial-temporal universal. Se actualizează realul în sensibilul ireal şi se dimensionează existenţe genezic temporale dialectice, cum ar fi cea în dinamica spiritului intelectiv uman humeian, evolutiv, caracteristici canonice mecaniciste ale biologicului antropologic schelerian, cu valenţe sociologice corporale sau, printr-o nouă extrapolare, la orice – aposteriori- (Wie-sein) socio- biologic în climaxul absolutului . Aceasta, numai spre evidenţa unor orientări raţionaliste, dialectice în explorarea incognoscibilităţii şi indeterminării diversităţii duale a universalului şi metafizicii sale, a infinitului mereu actualizat, substanţa- câmp a veşniciei, în creştere eliptică-descreştere placidă, în non-sensul proximei finitudini…. Gheorghe Apetroae Sibiu , Cu stimă.
III. TEMPLE ÎN FLĂCĂRI
CURCUBEUL FIRII,
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Eşti lut de fluture în vântul
clipei calde de lumini sedus,
în şerpuirea nopţii lungi,
de fulgii care-ţi bat sfioşi
în geam cu cerul coborâţi
în tine, despre linişte-ţi vorbind !…
un văl brocard de tainice urzeli
cu acele de flori, adânci fiori-
veşmântul serii criste în culori
croieşti pe sânii cei rotunzi
cuminţi,de ceruzea ai zânei
stropiţi cu sânge de plăceri !…
pământu-l ţii departe sub călcâie
şi-un deget de prinţesă îl mângâie
cu alte mari aprinse umbre
din Tot să le aduni, le cânţi în tine…
de-apus te-nfricoşezi şi te-nţeleg
că singur eşti în Paradis
şi… poţi veni lesne în Sine….
un tribunal decide să-ţi primeşti
felicitările cu şnur în cruce
când spada-n voie-ţi taie alămind
cu capătul adânc în simţul tău infipt
un arc de cer, din curcubeul firii!…
G..A.S.
3. PĂŞIND LUMINA LOR
aşa te-am cunoscut , Labiş
Era pe când curgeau solar
din firea altei lumi şiroiul tău-
sudorile cu iz de vâsc şi mosc
pe-alama feţelor agreste…
când ochii pietrei tale reci
în ametistul ei deschişi,
de glasul cerului aprinşi
se desfătau în largu-ţi arc
cu bolta pe cărunte creste!…
Tot tu, sub brazii pe-obârşii
prăbuşiţi, de vânturi retezaţi,
sub lunge-repezi prăvăliri
zăceai în steiuri sub uluce!…
Pe- adâncul de sub Cruce
te hoinăreai, aşa, rupând
din clipe, duhurile sfinte!…
păşeai ușor lumina-n zori
în flăcări îngerii, regrete
şi răscoleai albe nelinişti
le bătuceai pe-naltul grui,
însângerând stelare trepte
spre abisale tăinuite vetre!…
Erai acolo unde marii zei
pe codrii Suhei împăraţi
îţi cuvântau cu simţ ales
din înfoşnirea frunzei!…
izvoarele-ţi cântau în mers
prin pajiştile în tăceri
şi stelele
cu glasuri de neînceputuri!…
Copil, în joc, grăbit, sărind
pârleazul vieţii strâmt în şa,
lumini în înroiri de fluturi,
îţi înfloreau, însângerând
juneţea din culori…
în năluciri şi-n sfinte ritmuri,
dansând în patul Proserpinei,
o stea căzând în steaua ta
te-a adorat şi primenit cybilic!….
Gheorghe Apetroae Sibiu
ÎNSEMN APOCALIPTIC /
Treci distins în zbor, acvilă
crudă în nesomnul norilor
peste turnul de fier,
demult, de îngeri părăsit!…
eşti limbă de sânge în clonţ
şi largă aripă de pământ,
clopotului, cântecede inimă
sângerând apele tulburi
determinări ale undelor:
libertatea marilor zăpezi ,
din fâlfâirea largilor aripi,
flăcările astrelor, înteţind!?…
pajiştea ta a adormit
de parfumul crinilor albaştri
cum pelerinul, curând
trezit cu ochii închişi
năbuiţi de lacrimile zorilor…
inundaţii în corturi stelare..
ca să răstorni din greu
mirificul primăverilor
din contururile ireale
pe clonţul tot mai încins,
îţi creşti şi stingi cu lacrimi
şerpii calzi târâţi în fiori:
credinţa ta că în cer eşti
aşteptat şi bine primit!….
Gheorghe Apetroae Sibiu
EL, EMINESCU
de Gheorghe Apetroae Sibiu
Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipte-n grind,
… El, ecouri între clipe,
le ascultă-n infinit!…
Din grădinile de aur ,
îi culege Lunii, crini,
să-i păstreze-n templul firii –
candelabre de rubin:
arc de cer, în El,
lumina celei mai pure lumini !…
Fruntea… boltă peste veacuri,
o înclină visător,
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor!…
Pe azure văi de cuget,
cu ochi negri, lini, coboară
El, Luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară!…
Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de- argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând! …
Teii, încărcaţi de floare,
ning miresmele de-amor,
El… luceşte-n rostul lumii,
spre trecut şi viitor!…
G.A.S.
Revista „Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993
REFLEXII II
Să-ți graviteze-n jur o lume,
te-arunci în mijlocul vâltorii
și nu-i oferi nimic… din Tot,
alt Tot te-ntâmpină și-apune –
stelarii iriși îi aduni buchete…
te-ntâmpină cu ochi albaștri-
stelarii iriși adunați buchete…
pe-aleele de roze albe vise
cu al lor balsam și în iubire
nutrești a vieții poezie….
te-ntreci în cursele terestre,
și-n zbor , în nave, printre astre!….
ești tu, în orice duh al razei
și legile le porți cu tine-
trecut, prezent și ne-nceput,
închiși într-o nemărginire…
nu cugeta la alt cuprins
prin lumea ta în devenire…
de-ți vrei ieșirea din vâltoare
și alte căi, spre împlinire,
nu le spera, ci doar atât:
fii mulțumit că- ai fost, rămâi
hiperbolei deschisă ție
fluid de dragoste și gând,
substanță-n câmpul veșniciei!…
Gheorghe Apetroae
Sibiu-Hermannstadt, 8.07.1986
DEMERS FAUSTIAN
Gheorghe Apetroae Sibiu
.. cu ochi de stele în izvoare,
un meteor pe seri căzut
plin de mister şi-mpătimit,
veghezi la orice asfințit!…
ceri sacrul clipei efemere
și-o scapi de un necunoscut
scoți din implozii, viaţă, vremii
și grai iubirii de absurd…
te-acuzi și când te ştii în rai,
sorbind din pleapa clipei mari…
trânteşti de stâncă… de paradă,
tot începutul ei de slavă…
slujești celui divin, bând vin,
din mers repeţi cu El trecutul-
magistru, zămislit din El
sapi în imens, neînceputul!…
te-alinţi femeie care… eşti
neîmplinită-n chip cu gândul,
de braţul lui, când strâns te prinzi
din sânge ca să-i sorbi pământul…
şi de aceea eşti în chinuri,
cea care, neştiind ce eşti
cu flăcări… ca să te sfinţeşti
împarţi infernul la poeți! …
mai cânţi cu îngeri pentru roze,
acolo sus când rătăceşti
în bucuria că trăiești
cu-n visător, necunoscutul!…
– Dar Tu, ce faci?.. prezent și singur
de toarta cerului desprins,
bolnav și prins în rugăciuni
joci clipa lui cu ne-nceputul!…
și cazi letargic dintr-o slovă
într-un magnetic necuvânt,
sporind simţirile în linişti,
sorbind din sânii lor alt gând!…
ca să te-ntreci cu- al clipei vis,
tot alte flăcări să aprinzi,
arzi în iubiri și în şoptiri
netimpul dragostei de îngeri…
și-agonic cânţi psalmul în zori
seminţei cerului din fire –
un legământ i-acorzi şi-n rod,
crești clipa-n calda-i retrăire!….
Boroaia , 5 septembrie,1963
PRIMĂVARA TA , REGINĂ
Gheorghe Apetroae Sibiu
.. oare chinul lor / nu geme-n şoapta fiecărui val!
( Pelerinajul lui Childe Harold, G.G. Byron)
Când despleteşti un crug în lungi cărări aldine
şi calci pe ele-n pas de joc, de astre păstorit
în răsăriri, urci muza: crâmpeie de cuvinte
pe care le cobori în taină, tăcerii tale sfinte,
drept stele, primăverii, şi le iubeşti pe rând! ….
dar lutul tău e orb… să simtă plăcerile luminii
ce-nmuguresc astral din mugetu-i cervid,
cu raza ei de cuget, a stelei prinsă-n cântec,
re-înflorind surâsul cu un balsam lăuntric,
te-aprinzi lumină, lui şi i-o slobozi… postum!…
drept primăvara ta, vestind-o-n tine cerul,
te-ncoronează gândul spre care se închină,
păşind în plânsul ierbii,l-apus, o stea virgină!…
eşti slugă cărnii reci – fiinţa flăcării şi-n vrere
cerţi în plăceri abisul şi-i lăstăreşti putere!…
valuri, pătrund azure galacticele ţărmuri-
se urcă din adânc alt timp, cerând iubire!…
tu semeni des devreme noi stele calde-n fire-
flori vieţii cu stigmate în sânge de lactee
în temple, să le-nveţi ce sigur ştiu şi ele!…
… că în sutana roasă-n rugi, un cer încă-l alergi
şi- aprinse, rozele în braţe-ţi stau să cadă
pe grindul clipelor, iubiri ascunse-n semne,
te dai la primăvară şi crinii îi culegi!…
…în galaxii, regina o porţi şi preamăreşti!…
Hoestia
Mamei
Îngerii din magnoliile înflorite,
cu lumina ta mi-au glăsuit:
în braţele lui Charon, te poartă
luntrea
prin freamătul de graţie al stelelor-
vuiet al brazilor în mariaj, sădiţi
făgăduinţă pietrei înnegrite
din templul Cybelei!…
Destinul tău de rugă cristică
te-a înălţat biserică
cu multe turnuri, lângă drum,
pe pământul străbun,
mai înainte
de scăpătarea-ţi în eternitate,
mai înainte de nunta cu sfinţii
cei de credinţa ta încremeniţi
şi spânzuraţi de catapeteasma trecerii !…
Să te bucur,
îţi vestesc că zeii te doresc
şi că lipsirea ta-i apasă, Hoestie:
stâlp rezidit din semnele iertării
pe culmile vrerii-
paternă logodnă cu zorii,
prin copiii tăi, înflorind
spre a te odihni lângă altar,
altar de cer la răsărit !…
Să ştii că, tot ce-n vale ai lăsat
îţi stau la locul lor
aşa cum ţi le-ai rânduit
şi-o viaţă le-ai gândit …
Din primăveri, poetic înflorind
din cripta de mormânt,
Tu vezi cum prunul ce bătea
întroienit şi-miresmat
cu crengile-nflorite în fereastra ta,
de câte ori, întors din lumea mea,
mă aplecam spre mâna ta
să ţi-o cuprind şi s-o sărut,
de dorul tău „De Vale”
s-a uscat în el curând,
sporindu-ţi albe anotimpuri,
slava rechemării!…
Cu tinereţea ta, eu
ţi-am rămas copil, Tu, Hoestia,
în ochii tăi ce îmi furau matern
surâsul cristalin,
la sânii tăi când gânguream
şi când cântam în vis,
porţi chipul magului serafic
sedus de sfinte melodii
din nesfârşite raze! …
Acum revii cu cerul
din mormânt
şi-mi ostoieşti durerile
cu braţele de amintiri,
de sărbători,de-mbrăţişări
şi părintesc sărut,adulmecând
balsamul florilor de crini,
de lămâiţă şi magnolii
crescute-n jurul sânilor tăi albi
trandafirii ,
cu seva primăverilor trecute,
năbuind
în templul vechilor grădini,
spre-a nu se ofili
zambilele şi trandafirii!…
Am revenit ca să cuvânt
la capul tău de candelă păzit,
poemele pe care mi le-ai scris,
recunoştinţă-a vieţii tale,
mie dăruită !!…
Lumina ta
şi har al flăcării de stea
cu glasul tău adânc
copil, mă strigi în preajma ta
să-ti stau, alături să mă ştii!…
… Chemării tale îi răspund
cu fiecare sfântă clipă !…
Gheorghe Apetroae
BOROAIA – SUSENI, 15 mai 1999
LITERATURA, SUMAR BIOGRAFIC: ANATOL E. BAKONSKI (1925-1977).
Anatol E. Baconski – poet, eseist, prozator, publicist şi traducător- de orientare literară neoexpresionistă . S-a născut la Hotin, în comuna Cofa, la 16 iunie 1925 . Urmează liceul la Chişinău şi la Râmnicu Vâlcea, iar cursurile Facultăţii de Drept, la Universitatea din Cluj-Napoca. Debut literar, cu poezie, la Cluj, în ziarul “Tribuna nouă”, în anul 1950. A fost redactorul şef al revistei “ Almanahul literar”, devenită ”Steaua”, poezia sa, apropiindu-se , în această perioadă, de poetica realismului socialist… La Congresul scriitorilor, din 1956, respinge ideile dogmatice ale proletcultiştilor, iar scrierile sale iau o orientare modernist europeană. Ne situăm în orizontul deschis al poetului dezinvolt, dispus la refuzul oricărui canon şi la desuietudine şi la violarea dogmelor rigide în creaţie, fie şi suprarealiste, într-o ofensivă antimetaforică, unde “ transpare amestecul de ritualitate enigmatică şi senzualitate sublimată, de sensibilitate profundă şi expresia ei cvasi- preţioasă, filigranată”( Mircea Braga,Prefaţă la “Fluxul memoriei”… A tradus din lirica universală, din Salvadore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist şi este autorul volumului de traduceri “Panorama poeziei universale”, 1972… Poezia lui Anatol E. Baconski este cuprinsă în cele 8 volume antume, întitulate: Copiii din Valea Arieşului, 1951; Cântece de zi şi de noapte, 1954; Două poeme, 1956; Fluxul memoriei, 1957; Dincolo de iarnă, 1957; Imn către zorii de Zi, 1962; Fiul risipitor, 1964; Cadavre în vid, 1969 , o carte a orizontului meschin şi al suferinţei şi într-un volum postum, moralizator, intitulat “Corabia lui Sebastian”,considerat un jurnal al peregrinărilor dezinvolte, dar şi agonice, în mirajul existenţial- poetic…. Mai interesant , dintre volumele sale de poezie, pare a fi volumul retrospectiv, antologic, intitulat ”Fluxul memoriei”, 1967.., din care voi reda părţi din poemul “Drumuri în vânt”,: “ // Drumuri , văd drumuri în vânt/ …/ încrucişându-se-n câmp, alergându-se…./veşnic în vânt gâturi lungi de cocor cenuşiu / şi de palid flamingo – reţele, reţele se – ntind,/…/ le-am urmat totdeauna cu patimă oarbă /…/ adesea fără să ştiu unde duc- / …/ viaţa mea toată n-a fost / decât o răscruce de drumuri şi creştetul meu / n-a purtat niciodată alt nimb / decât orizontul / câteodată pe vreme de vânt, mă gândesc / că nenumăratele drumuri pe care-am umblat / se vor întoarce-ntr-o noapte la mine / sugrumându-mă , ca pe Laokoon şerpii- / poate că-aş merita o asemenea soartă / de vreme ce paşilor mei le-a fost dragă / eterna derivă /…// , aici vântul , o metaforă, căpătă o valoare simbolistică… De reţinut este şi caracterizarea realizată de Eugen Simion, cu privire la personalitatea literară a lui A. E. Bakonski, şi pe care o voi reda , parţial, în continuare: “ În viaţa literară postbelică , agitată şi pestriţă, Bakonski părea un aristrocrat manierat şi rece , având în gesturile lui studiate un aer de nobleţe recent căpătată. Chipul avea o frumuseţe romantică, iar eleganţa lui vestimentară devenise celebră. Prelungea , într-o epocă proletariană, felul, specific secolului trecut, de a fi poet: unea în comportamentul lui neobişnuit extravaganţa unui dandy cu melancholia profundă a unui artist de tip nervalian” Poetul este un estet al melancoliei, iar identificarea sa e subterană , evidentă în eluviul osmozei pe palierul veşnicei frământări, agitări, şi chiar în ritmul hidrodinamic al valurilor( Elegia I)… Îi semnifică starea de nelinişte poemul său, intitulat “Sonet negru”, din ciclul “Cadavre în vid”, şi pe care încercăm să-l redăm, în continuare: “// Ce să vă caut, ce să vă mai cânt?/ Somnul pustiu, pădure străvrzie,/ nopţíle ard, şi fiecare zi e / o ţară unde nu-mi găsesc mormânt, // Pe ochiul mare pleoapa mea târzie / coboară-ntunecată. Nimbul sfânt / al stelei celei mari declină-n vânt. / fantome-nsângerate-ncep să-nvie.// Singur rămas visezi printer făclii / cai negri, câmpuri moarte, umbre vii, / şi nu mai eşti în stare să le numeri…/ Şi capete , tăiate odinioară, / se-ntorc de undeva ca o povară / ce ţi-a fost dat s-o porţi mereu pe umeri.// .. Ca prozator, se evidentiază prin direcţia estetizant- barocă, reflexivă, individualizată prin localizarea genuină a floului spiritual osianic, evident în antologia de povestiri antumă, 1967, intitulată “ Echinoxul nebunilor şi alte povestiri” şi în “Scrieri”, ediţie postumă, 1990, în romanul “ Biserica Neagră”… Ca eseist şi publicist, se remarcă prin comentarii de literatură universală contemporană, expuse în: “Colocviul critic, 1957; “Meridiane”. Pagini despre literatură universală contemporană”, 1965 şi în “Remembăr”,vol.I-II, 1968… Stilistica sa, evident expresionistă în discurs, exprimă sensibilitate, iar din punct de vedere a structurii metaforice, este imaginativă, evidentă prin cultivarea genurilor rafinate (pastelul) şi prin tonalităţile delicate. Erotica discursului elegiac este, în acelaş timp, existenţial- meditativă, densă şi entropic manifestă, spectacular- grotescă, percutantă prin sindinamica succesiunii de măşti, în poezia pamfletară… Este distins , pentru recunoaşterea facturii axiologice a creaţiilor sale literare şi literal-epistemologice, ca aport la literatura română contemporană, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1969,1972). Decedează în Bucureşti, in timpul cutremurului catastrofal din 4 martie, 1977 , aflându-se in vizită, împreună cu scriitorul, criticul şi istoricul literar Mihai Gafița şi cu soţiile lor, la poeta Veronica Porumbacu si soţul acesteia, criticul Mihai Petroveanu… Gheorghe Apetroae-Sibiu
BIBLIOGRAFIE:
– Baconscki,A.,E.,Fluxul memoriei,Ed. Minerva, Bucureşti,1987, Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de M.Braga;
– Baconsky, Anatol, Wikipendia, encyclopedia liberă, 2014;
– Bucşa Ion, Capotă, Teodor, Cinezan, Vladimir ş.a. , Literatua Română, Crestomaţie de critică şi Istorie Literară, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1983;
– Braga, Mircea, Istoria literară ca pretext, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;
– Apetroae, Gheorghe , Despre Mircea Ivănescu, “Radical”, nr.1212, anul 1994;
– Gafiţa, Mihai, referate.com, M. Gafiţa, biografia, 2014.
MÂNTUIREA PRIN METAFIZICĂ
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Dorind-o pe Ea în loc de viaţă
şi moarte,
Cel Sus îi recunoaşte prezenţa
în templu –
la eternitatea ei în labirint,
cu el se închină!…
încercuit i-acum de-nsingurata
Echo, în eritrine aprinse raze…,
– într-un dezmăţ continu,
şi zeul o admiră!…
El, Cel slujbaş ajuns Aeginei,
la trupu-i fluorin
şi al seminţei marelui
Cuvânt,
cu- o altă Mereopă, alt Odiseu
făcând,
pe Curcubeu îl alerga prin hău-
un călător în vidul firii
ţărânei rodosii de prea albastru-n
Sine!…
Mai alerga pe-adâncul tremolit
în realgar, stelare umbrele
şi gândul stâncii nezdrobit
de valul lazuriu, cu el…
– când spiritul din vreri, în Unul,
e vis banal, păgân
şi-l urcă-n tron, în vlăguire
şi nesomn,
o carte în Cuvânt rescrisă
sub crise rodii, methafizică
pe crinii alunii ai unui ne-nceput!…
-Da… pe ea iubind-o,
prin graţia ei, el, ieşind curat
din păcat, prin Eden, de ea sfinţit,
se plimbă în ea liniştit!…
Woah! I’m really loving the template/theme of this website.
It’s simple, yet effective. A lot of times it’s very difficult to get that „perfect balance” between superb usability and appearance.
I must say that you’ve done a awesome job with this.
In addition, the blog loads very fast for me on Internet explorer.
Exceptional Blog!
SFÂRŞIT DE IDOL
Gheorghe Apetroae Sibiu
.
… Corole roze – n suferinţă
din braţul cerului căzute –
reci razele ce-ţi plouă zorii – ,
în marea liniştii se scaldă!…
… Adusă-i nopţii ploaia-n cântec
din crugu-n straie crisalide-
un roi de stele plouă îngeri
din vârful razelor pe umbre-
simţirea să le treci prin cuget
cu lacrimi, bolta şiroind…
noi zei îţi cresc fiori în zâmbet,
şi albe sfinte taine-n gând…
Potiru-nchini zeiţei Cypris,
şi-n Creta-ţi joci ploaia pe stânci…
din restul ei deslănţuit-
uzi eritrine stele-n visuri…
într-un vertij cu duh s-avântă
al inimii sfârşit de idol :
sămânţă unui fulger grav
o-mbeţi cu altă ploaie caldă!…
STUDIUL EPISTEMOLOGIC CU PRIVIRE LA CORESPONDENŢELE IDEOLOGICE ÎNTRE ŞCOALA FRANCEZĂ DE SOCIOLOGIE, SCOALA SOCIOLOGICĂ – MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI ŞI ŞCOALA SOCIOLOGICĂ – NOUA STÂNGĂ DE LA FRANKFURT, ÎN ACŢIUNE. SOCIOLOGIA CUNOAŞTERII, ŞTIINŢA COMPLEXĂ A RELAŢIILOR INTERUMANE.
Dr. ing. prof. GHEORGHE APETROAE, SIBIU, scriitor
Comunicare prezentată în cadrul lucrărilor celui de al 4-lea colocviu cultural – sociologic de la Sibiu, 2001, revăzută, în anul 2014
Analiza unor fenomene sociologice din Europa secolelor 19 şi 20 ne obligă să încercăm o raportare a sistemelor sociologice la existenţialismul social promovat în cadrul scolilor de sociologie europeană şi, în contextul relevat, să ne referim la activitatea în această materie a curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de sociologie franceză şi de şcolile de la Frankfurt şi Bucureşti. Dar pentru aceasta va trebui să relevăm, chiar şi într-un cadru succinct, evoluţia istorică a sociolgiei, modul de abordare a relaţiei dintre subiectul cunoscător şi obiectele cunoaşterii în spaţiile sociale europene .
Aici ne vom referi la sferele social -umane care au condiţionat şi au caracterizat diferitele etape de dezvoltare istorică materială şi spirituală a societăţilor naţionale. În consecinţă vom aborda câteva etape de reflexii logico-socio-filosofice, cu un rol determinant în evoluţia socială , în configurarea socială a treptelor de cunoaştere logică, raţională şi de alte naturi filosofice, având drept scop cercetarea şi descoperirea adevărului ontologic, etapele cunoaşterii atestate istoric de umanitate… Vom începe cu presocraticii şi luăm ca o primă etapă sociologică , sofismul.. Potrivit acestui curent, de fapt este vorba de acea “ Scoala Eleată” şi de afirmaţiile sofistului Protagoras din Abdera în contextul social al Greciei şi al Atenei lui Pericle. Potrivit afirmaţiei sale, “fiecare om are adevărul lui.”, manifestat, desigur în cadrul familiei sale şi în agora cetăţii, precum şi “ omul este măsura tuturor lucrurilor”, în relaţia sa ,ca subiect cunoscător şi cu lucrurile , ca obiecte exterioare… Orice judecată, extrapolată la subiectul social, este adevărată”. Gorgias, în contrast cu Protagoras, va susţine, cu referire la interrelaţiile sociale, faptul că “ Nici o judecată nu este adevărată”. Aceste afirmaţii de negare au epistemologic efectul de silogism al subiectivităţii şi falsului, ne conduc , în final, la meristemele dialectice ale sofismului, la faptul că toate aceste aserţiuni au calitatea de functori propoziţionali, aparent contradictorii, dar în realitate exprimă echivalenţă ambelor incertitudini cu semnificaţii absolute, iar de aici , pozitivând în logica unei realităţi a adevărului, genomic imprimată, se evadează din scepticismul acestuia, dus până la nihilism şi se poate estima, astfel, prin aserţiune, negarea negaţiei şi pozitivarea dialectică a conştiinţei istorice a societăţilor..
Desigur, doctrina sofiştilor a fost combătută cu tărie de Socrate… Acesta, arătând că ştiinţa are ca obiect generalul şi ca instrument – de pricepere şi măsurare a generalului, conceptul. Tocmai prin instrumentul maiutic de “concept” se realizează acordul omului cu el însuşi şi, desigur, cu alţii, în reprezentare, adică cu socialul…. Iată cum am ajuns , prin sofiism şi maieutică, la evidenţa unor interrelaţii logice, axiomatice, de natură socială…
Revenind la epistemologia obiectului identificat prin concept, tot Socrate va arăta că prin concept se emană certitudinea adevărului (aletheion), o categorie filosofică de principiu gnozic, dezvoltată şi postulată sincategorematic de logicianul Anton Dumitriu, în sensul său istoric. Acesta este subiectiv şi colectiv, adică social, deci adevărul nu va avea decât o semnificaţie relativă, uneori chiar insolubilă, paradoxală, dar poate fi scos “moşit” prin meditaţie socratică ( maieutică) din conştiinţa omului. Avem acum adevărul reprezentat în conştiinţa sociusului uman, reflectat, în aceeaşi măsură, în alt mediu ontologic, adică în mediul social.
Abordând entivul şi socialul, deopotrivă, şi Platon încearcă să dea certitudinii adevărului ( aletheia) o semnificaţie obiectivă ( în raportul dintre subiect şi socialul necorporal şi neobiectiv, ca şi concept, exterior subiectului), afirmând existenţa conceptelor socratice neobiective dar în afara sinelui subiect, deci nesubiective şi transcendente!… Deja, ajungem să depăşim perathosul certitudinii adevărului receptat de sofiştii şi de socratici şi să asistăm acum la la o exprimare epistemologică “realistă” greacă izvorâtă din reflexiile lui Platon asupra matematicii , ca fiind ideatice , de natură exterioară subiectului şi ale lui Aristotel, asupra logicii, prin ştiinţele logice, argumentativ neexperimentale şi metateorice active în sferele metafizice ale ontologicului transcendental, iar de la acea dată, vom reuşi să ajungem la adevăr numai prin pozitivări intuiţioniste.
Aşa se deduce că Platon va situa matematica sa într-o lume a ideaticii, exterioară subiectului, deci transcendentală, iar teoria ideilor sale (matematice) va deveini, prin extrapolarea socială, şi o teorie a existenţei , fie a subiectului individual, fie a celui social, realitatea devenind, astfel, direct dependentă de gradele de inteligibilitate. Va ajunge, dar Platon , să afirme, demostrat de acesta, că ceea ce nu este inteligibil, nu există pentru el!?.
Mai puţin tranşant în exteriorizarea ideatică absolută a existenţei, va fi Aristotel. El atribuie ideilor, în logica sa, sau formelor, în geometria lor, şi un cadru cu perspectivă socială, tocmai din observaţiile sale, potrivit cărora “ o existenţă şi un rol independent de subiect şi al cărui rol ( cel al ideilor şi al formelor) este însăşi ( subiectul). Acesta (subiectul) este subordonat, dar nu va respecta locul, toposul ideilor şi formelor, precum la Platon, ci le va abandona într/o existenţialitate relative[ , fie interioar[, fie exterioar[ subiectului, deci şi în toposuri şi cadre cu posibile interferenţieri ale subiectului cu socialul necorporal şi cu obiectele sale… De la Aristotel, avea să treacă aproape 20 de secole de incertitudini asupra cunoaşterii în general şi, mai mult, asupra cunoaşterii sociologice, 20 de secole de alternanţe ideologice, între obscurantism şi semiiluminare, culminând, desigur, cu perioada acelui dogmatism scolastic -inchiziţional , al neconştientizării condiţiilor social-umane ale subiectului uman la zeci de generaţii de antropologi, filosofi religioşi şi mistici ori eretici, până la apariţia epistemologiei “metaştiinţifice” inaugurată de raţionalistul Descartes, la 1650. Acesta, pe baza programelor matematicii raţionale, geometriei analitice referenţiale şi ştiinţelor experimentale deducţioniste (fiziologie, patologie, chirurgie anatomică, …) descoperă, în sfârşit, existenţa subiectului cunoscător (în sine), constient de existenţa sa şi de relaţia lui cu lumea exterioară prin percepţia sensibilă a exteriorului şi inducerea acestuia prin intermediul sensorial-fiziologic în sine, în parallel cu actul spiritualizării în sine . Descartes avea să descopere subiectul cunoscător , implicat – ipsum – kantian, sursă de construcţie logică, care să şi inventeze, pe baze raţionale, în raport cu concretul natural şi social şi nu un subiect contemplativ, pitagoreic – limitat, mistic, adică pasiv şi prosternat, supus în faţa fenomenenelor naturale şi sociale.
După Descartes, omul în procesul interacţiunii practice, materiale cu mediul exterior natural şi social, se crează pe sine ca subiect cunoscător, nu pasiv. Descartes are principala contribuţie în sesizarea rolului activ al subiectului prin descoperirea lui “cogito” în raport cu sinele şi cu mediul exterior şi prin aceasta să realizeze depăşirea din start a realismului epistemologiei ontice, adică raţionalităţile lui Lebniz şi Kant, bazate tot pe “cogito”- ul cartezian. G.W.Leibniz , acceptând teza de bază a empirismului lui Locke (1704) – postulatul acestuia : “ nimic nu este în intellect care să nu fi trecut prin simţuri” , va adăuga “cogito”-ului cartezian o dimensiune nouă, adăugând magistral enunţului lui Locke , enunţuul: ” în afară de intelectul, însuşi” , enunţ postulat şi cuprins în disertaţia-studiu, intitulată “Noi eseuri asupra intelectului uman”. Acest studiu va vi extins şi aprofundat în altele două studii leibniziene, intitulate “Teodiceea”(1710) şi “Monadologia” (1714)… , concluzionând că există, totuşi ,ceva care nu poate fi trecut prin simţuri, deci există un subiect care percepe în el, în sine, in ipsum, independent de lumea senzaţiilor, o lume exterioară acestuia, fie monadică, deci şi într- un cadru cu valenţe predominant sociale. Ne situăm, déjà, în lumea armoniilor prestabilite, a simetriilor şi diferenţialelor divine, aspecte sesizate şi de acad. Alexandru Surdu în studiile sale despre Leibniz, faptul că există un univers al sferelor ontologice – noetice naturale şi sociale. Transcresând secolul 18, în esenţa sa newtonian şi leibnizian, ne apropiem şi mai mult de începuturile sociologiei ca ştiinţă…. Pentru că procesul cunoaşterii legăturilor subiectului cu natura fizică şi cu viaţa social-politică a sfârşitului de secol 18 avea să fie marcat pozitiv, ca perspectivă socio-logică, de
“ Empirismul sociologic”, decurs din empirismul filosofic al “Scolii ideologilor francezi” din perioada revoluţiei franceze, acesta fiind reprezentat de un grup credincios empirismului lui Condillac (1780), continuat în principii de Condorcet (1794) şi de Destutt de Tracy (1800), de o grupare a cărei ideologie sociologică avea să contribuie evident la izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei franceze. Este vorba de o şcoală care a construit epistemologic- o teorie sociologică a ideilor, empirismul lor devenind un empirism sociologic , iar filosofia lor, o amplă epistenologie pro-sociologică, bazată pe reflexii cu preponderentă socială, orientată în direcţia noului în social, ca interpretare pro-pozitivistă şi organizare utilă, cu valoare axiologică socială (Louis Lavelle).
“Perfectibilitatea infinită”, spunea Condorcet, “este una din calităţile distinctive ale speciei umane” . Pe planul activităţii practice, sociale, această perfectibilitate, cu o rezonanţă de propozitivism, de system ontologico-social cu valenţe axiomatice, aşa cum o va interpreta şi Anton Dumitriu în studiile sale asupra axiomaticii, este proiectată în viitor, ca mijloc de refacere şi transformare pozitivă- dialectică social-istorică .
Analizând sociologia promovată ca studio în “Şcoala ideologilor francezi”, se observă că acest current identifică, induce şi păstrează în ecuaţia sistemului social postulatul fundamental al empirismului dezvoltat de J. Locke de orientare sensualist-experimentală în teoria cunoaşterii intelective metafizice. În acest sens, subiectul este pasiv contemplativ şi doar receptiv în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale. Este acest concept un derivat din teoricul aristotelic de deductibilitate , ca entităţi în termeni formali, sistemice, aparţinători, evident, în proiecţie socială, aşa cum a fost rezumat de E. W. Beth şi interpretat şi dezvoltat de Anton Dumitriu, în următoarele 6 postulate : 1. Orice propoziţie care aparţine sistemului (S) armonios , al logicii ( J. H. Alstedius) trebuie să se refere la un domeniu specific ( fie acesta şi într-un domeniu- cadru social) de entităţi reale; 2. Dacă o propoziţie oarecare aparţine lui S, ea este adevărată; 3. Dacă o propozi ţie oarecare aparţine lui S, orice consecinţă logică a acestei propoziţii trebuie să aparţină lui S; 4. Există în S un număr (finit) de termeni, astfel că: 4a) semnificaţia acestor termini este prea evidentă pentru a mai fi necesare explicaţii suplimentare; 4b. orice termen din S este definisabil cu ajutorul acestor termeni; 5. Există în S un număr (finit) de propoziţii, astfel că: a) adevărul acestor propoziţii este prea evident ca ele să mai aibă nevoie de o altă dovadă şi b) adevărul oricărei alte propoziţii care aparţine lui S poate fi stabilit prin inferenţă logică, plecând de la aceste propoziţii.
Epistemolgic trebuie considerat , în abordarea theorică a socialului, ideea apartenenţei persoanei – subiect în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale, precizia axiomatică a postulatultui 4-b.
Tot această şcoală – curent metafizic de orientare empiric – socială va releva faptul că nu dispunem de nici-o posibilitate de a proba fidelitatea copierii obiectului de către subiect şi va insista pe influenţa mediului social , cu sinergismu-i sinfactorial care îl caracterizează asupra cunoştinţelor umane în sine şi asupra ideelor umane din afara sinelui, asupra cunoaşterii şi acţiunii politice şi morale, luând viaţa socială ca obiect de studiu şi de interpretare experimentală, de unde se pare că îşi au geneza ideologică sistemele politice-sociale.
Kant este, însă, adevăratul descoperitor al caracterului necontemplativ al subiectului în cunoaştere cu apartenenţă la social, între limitele sale gnozic – pitagoreice , fixate de el însuşi ca un lucru în sine şi al lumii transcendentale , din afara subiectului, cel care a receptat posibilităţile creatoare ale intelectului şi raţionaslităţii subiecţilor sociali , desigur într-un cadru natural pathologic, dat limitele , capabilităţile limitate în cunoastere ale subiecţilor.
Într-o aceeaşi interpretare epistemologică metaştiinţifică, J. Piaget va sublinia că prin revoluţia copernicană, de a pune subiectul , de această dată într-o poziţie privilegiată şi nu lumea exterioară lui – subiectului, Kant “ …. a inventat o nouă manieră de a pune problemele epistemologice, într-un cadru al construcţiei genetice specifice , dând subiectului cunoscător ( ipse intelectus al lui Leibniz) , o extrapolare la subiectul social integrator , o greutate şi dimensiuni necunoscute până la el”.
Dincolo de raţionalismul kantian apriori, empirismul va acorda rol primordial obiectului în cunoaştere, aposteriori, deci o cunoaştere nesinergică de această dată, între sisteme, deci unilaterală.
Încercarea lui Hegel (1831) de a reinstaura unitatea dintre subiect şi obiect în cunoastere prin îmbinarea idealismului obiectiv cu dialectica se pare a fi un nou început în sociologie. Hegel sparge, astfel, acele limite impăuse de Kant activităţii creatoare a intelectului şi raţiunii, dând ideii absolute, exterioară subiectului şi obiectului, posibilitatea de a construi întreaga realitate, având în vedere nu cunoaşterea constituită, ci constituirea istorică a cunoaşterii. Subiectul cunoscător, conceput în mod idealist- obiectiv de Hegel, desfăşoară o activitate creatoare, încadrată într-o dezvoltare istorică, dialectică bazată pe valorile cunoasterii ştiinţifice şi asupra fenomenelor sociale, indicatori subiectivi şi sociali determinaţi într-un cadru metodologic, prin ipoteze, experimente, analize şi sinteze . Dar şi Hegel unilateralizează , acordând primatul ideii spiritului, sinelui, exagerând relaţia cognitivă a subiectului cunoscător care în calitatea sa de spirit absolut a absorbit întreaga realitate, fiindu-i apoi uşor a se identifica pe sine.
Să relevăm şi faptul că sub impulsul gnosiologiei hegeliene, din însumarea istoric – dialectică subiect – obiect şi prin evidenţa aspectelor de legătură dintre cunoaştere şi societate a fost întemeiată sociologia, prima dată ca o disciplină ştiinţifică autonomă şi formală de filozoful francez Auguste Comte, creatorul termenului de “sociologie”, întemeietor al pozitivismului ca stadiu de dezvoltare progresiv-ştiinţifică a gândirii umane, cu influenţe positive în reformele politice şi sociale, de stabilire raţională, pe bazele cercetării şi interpretării ştiinţifice epistemologice a fenomenelor sociale, a ordinii ierarhice armonizate în relaţiile interumane şi instituţiile din ansamblul societăţilor umane. Să reţinem , dar, că Auguste Compte (1857), sub influenţa ideilor pozitiviste ale lui Saint Simone (1825) şi Turgot, a formulat legea stadiilor progresiste ale gândirii umane pe principiul pozitivismului teologic metafizic, ultimul stadiu legiferat fiind cel”pozitiv” sau “ştiinţific”, considerând că acest ultim stadiu , astfel definit, reprezintă maturitatea gândirii, depăşind, asfel, iluziile religiei şi ale filosofiei speculative, promovând o orientare mecanicistă şi biologistă, în care avea să-şi încadreze mai târziu sistemul şi conceptele sale categoriale, filosoful roman Lucian Blaga… Auguste Compte avea să devină, ca positivist şi un precursor al organicismului, al altui current sociologic pozitivist care avea să fie promovat de Herbert Spencer , filosof, psiholog şi sociolog englez, creator al termenului de “evoluţionism”(1854) ..
Herbert Spencer (1820-1903), în perioada 1890-1900 a fundamentat sistemul de filosofie sintetică şi a creat termenul – concept de “evoluţionism”(1854), cu aplicarea acestuia în biologie, psihologie şi sociologie. A întemeiat “organicismul social”, ca o copie a structurilor biologice- organice, stabilind o lege a evoluţiei sociale, de la simplu la complex, sociologia, având ca obiect analiza raportului dintre cadrele sociale ce determină activitatea umană şi cunoastere, o teorie proprie, sub denumirea de teoria cadrelor sociale, practice o epistemologie sociologică îmbrăţişată cu interes de şi sociologul român Dimitrie Gusti, în fundamentarea sistemului său sociologic de factură eclectică şi a metodei de cercetare sociologică”monografică” în cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti.
Dar “organicismul” lui H. Spencer avea să fie combătut de sociologul Emile Durkheim (1917), întemeietorul şi şeful Şcolii franceze de sociologie. Emile Durkheim, la fel ca toţi membrii acestei şcoli-curent sociologic, considera fenomenele sociale ca fiind “fapte” şi “lucruri” care au drept caracteristici principale exterioritatea, în raport cu individual – subiectul şi în raport cu capacitatea exteriorităţii naturale sau sociale de a exercita o acţiune coercitivă asupra acestuia (individului-subiectului), subliniind specificitatea socialului şi opunându-se interpretărilor biologizante şi psihologic- subiectiviste ale socialului ( Diviziunea muncii sociale, 1893). La Emile Durkheim , sursa şi esenţa societăţii constă în fenomenele de interacţiune socială, conceptele oamenilor nefiind decât reprezentări mintale colective ale fenomenelor sociale anormale, antagonice, în generarea lor dialectică, promovând constant, în principiu, un obiectivism sociologic.
Sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904) avea să combată obiectivismul sociologic al lui Durkheim care considera faptele sociale, în viziune praxologică “ adevărate lucruri” şi să creeze un nou curent pozitivist, psihologismul sociologic, concept potrivit căruia “socialul nu ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale oamenilor, interrelaţii supuse legilor imitaţiei (repetiţiei), opoziţiei şi adaptării în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, în continuă transformare. De pe aceste poziţii Tarde reduce raporturile sociale la un fenomen interindividual: imitaţia pe care o deduce din legea universală a repetiţiei, comună lumii fizice şi lumii psihice. Dar lumii psihice, Tarde îi adaugă invenţia, o categorie gnozică pe care o consideră un fapt pur individual, propagat datorită imitaţiei , imitaţie care socializează individual (legile imitaţiei, 1890). Procesul cunoaşterii, deşi nu este independent de subiect, el este independent de cadrul social în care acesta îşi desfăşoară activitatea…
Să judecăm că obiectivitatea cunoştinţelor noastre nu poate fi privită ca o simplă adecvare la obiect, ci trebuie înţeleasă în dependenţă de subiect şi de activitatea subiectului, cea cognitivă, raţional gânditoare, avându-şi garanţia în structura sa apriorică şi general umană, aşa cum vor constata şi neokantianienii raţionalişti: Ferdinand Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard, Karl Popper, Thomas Kuhn…
Filosoful şi sociologul german Karl Meinnheim (1893-1947), professor de sociologie la Frankfurt şi la Londra, fost student al lui Max Weber, a fost cel care a studiat şi a tratat sistematic factorii care determină “gândirea reală” a grupurilor sociale şi a întemeiat “ sociologia cunoaşterii” (1931), considerând-o “ Ştiinţa empirică a faptelor”. Acesta tratează cunoaşterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conveţuirii subiecţilor în societate, subiectul având doar sarcina de a evidenţia trăsăturile şi factorii constitutivi ai cadrelor sociale, în vederea înlăturării acestora, dacă este cazul, din calea cunoaşterii ştiinţifice. Noi o vom defini ca ştiinţa complexă a relaţiilor interumane, emanaţie a filosofiei moderne, a filosofiei raţionalist-apriorice. Pentru că modifică şi perspectiva gnoseologiei empiriste. Filosofia raţionalistă cere ca activitatea de cunoaştere să fie analizată în mod izolat , în formele ei pure, independente de alte activităţi umane. Rolul activ al subiectului cunoscător rezultă din caracterul apriori al structurilor sale, al formelor logice genetice şi al relaţiilor matematice, ireductibile la datele experienţei şi cunoaşterii senzoriale, precum şi din faptul că nu există cunoaştere nemijlocită, subiectivitatea căpătând, pe lângă formele de manifestare cognitivă, trăsături legate de afectivitate, opţiune, voinţă, interes, valorizare. Avem, deci, de a face cu o subiectivitate specifică vieţii sociale, sociologia cunoaşterii, întemeiată de Karl Meinnheim, având doar funcţia de depistare şi de inventariere a factorilor sociali care pot influenţa în mod negativ cunoaşterea, şi nu ne rămâne decât să acceptăm rolul activ al subiectului în cunoaştere, specific raţionalismului apriori deprimat.
Deosebindu-se de raţionalismul apriori , neoraţionalismul sau raţionalismul contemporan nu neglijează aportul domeniului experimental, procesul interacţiunii raţionalului şi experimentului în cunoaşterea contemporană. Ne situăm , astfel, în faţa unei raţiuni creatoare printr-o raportare la real, la obiect, experienţa fiind decisivă în explicarea cunoaşterii, depăşind empirismul (la întâmplare) şi senzualismul.
Raţionalismul contemporan a fost promovat de matematicianul şi filosoful elveţian Ferdinand Gonseth( 1890-1975, întemeietor al “idoneismului”, de filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) , cel care a definit fenomenologia imaginii şi de psihologul şi sociologul elveţian Jean Piaget (1896-1980), întemeietor al epistemologiei genetice , toţi strânşi în jurul revistei internaţionale de filosofia ştiinţei “Dialectica”, în opoziţie cu filosofia speculativă a pozitivismului logic dar şi cu iraţionalismul unor gânditori sceptici, critici ai principiilor cunoaşterii clasice, printre care matematicianii germani Hermann Klaus Hugo Weil (1885-1955), David Hilbert (1862-1943) şi Ernst Freidrich Ferdinand Zermelo, matematicianul olandez Luitzen Egbertus Jan Brauwer , dar şi filosoful logician şi sociolog englez Bertrand Arthur William Russell, întemeietorul fenomenologiei ontice.
Analizând dialectic procesul de conceptualizare, foprmalizare şi axiomatizare în ştiinţa modernă, Ferdinand Gonseth , împreună cu colaboratorii, va dezvălui unitatea dintre creativitate şi obiectivitate, unitatea dintre abstract şi concret, unitatea dintre sintetic şi analitic, unitatea dintre relativitate, continuitate şi obiectivitate în cunoaştere, capacitatea ştiinţei de a elabora noi adevăruri prin contactul cu experienţa. Toată întinderea cunoaşterii trebuie să fie deschisă la o eventuală revizuire, întrucât lumea sensibilă înconjurătoare nu este un dat în veci imuabil, ci un produs al industriei instrucţiei şi stării societăţii şi, anume, un produs istoric, rezultat al unui şir întreg de generaţii care au modificat, de la o generaţie la alta, orânduirea socială , în conformitate cu nevoile de schimbare, înserând subiectul în relaţia cognitivă ca element practic activ, ca socius din perspectiva practicii sociale.
Acest nou raţionalism, în principiu neopozitivist, avea să analizeaze modalităţile de constituire şi dezvoltare -creştere a cunoştinţelor, adecvarea ştiinţei la obiect – lumea natura şi viaţa socială-, să analizeze raportul dintre momentul raţional – dialectic şi cel empiric, rolul acţiunii în cunoaştere, geneza şi procesualitatea acţiunii, să analizeaze momentul raţional, caracterul activ creator al gândirii, adaosul subiectului în cunoaştere, nu rupt de obiect – viaţa naturală , viaţa socială-, legând-acceptând distincţiile dintre explicativ şi normativ, dintre natural şi spiritual-cultural, dintre repetiţie şi succesiune, de distincţia kantiană dintre raţiunea pură şi raţiunea practică, iar acesta este modul în care Kant concepe subiectul cunoscător şi rolul lui în raport cu obiectul – viaţa socială, de la care Gaston Bachelard va defini acţiunea, dificultăţile gândirii, ca obstacole în “Legea bipolarităţii erorilor”.
În demersul său sociologic, să-l considerăm şi pe gânditorul francez Hippolyte Taine(1828-1893), ca filosof- promotor al pozitivismului scientist şi precursor al neopozitivismului scientist promovat de grupul neopozitivist “Şcoala de la Viena”. Acest raţionalism contemporan (neoraţionalism) a produs mutaţii în filosofia contemporană, începând cu desprinderea unor oameni de ştiinţă, printre care Einştein, Bohr, Louis de Broglie, de la idealismul convenţionalist al filosofiei neopozitiviste, şi culminând cu neopozitivismul scientist promovat de membrii grupului neopozitivist “Şcoala de la Viena”, dintre care au făcut parte savanţii Otto Neurath (1882-1945), Rudolf Carnap ( 1891-1970), Philipp Frank (1884-1966) ş.a. .
Mergând pe scara evoluţiei sociologice se poate releva contribuţia sociologică deosebită a gânditorilor din cadru Şcolii sociologice de la Frankfurt. Merită, prezentarea , în primul rând, a activităţii sociologice a filosofului şi sociologului german Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (1903-1969), iniţiatorul acestei şcoli, a filosofului şi sociologului german Max Horkheimer, cel care a condus Şcoala de la Frankfurt împreună cu Theodor Adorno şi a scris , împreună cu acesta carta ideologică a acestei şcoli : “Dialectica luminilor”, a filosofului şi sociologului german Jurgen Habermas, activitatea laborioasă a filosofului şi sociologului german Herbert Marcuse cât şi a psihanalistului psiholog şi filosof umanist Erich Fromm( 1900-1980).
În studii şi interpretări psiho-sociale reprezentanţii Scolii de la Frankfurt au realizat interrelaţii între subiectul-socius şi obiectul abordat – viaţa socială. Ei constată că scopul filosofiei nu este construirea universalului, ci dezvăluirea specificului individual, al singularului şi al particularului în cadre sociale.
La configurarea sistemului critic generat de Şcoala de la Frankfurt, filosoful şi sociologul german Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno porneşte în studiul cadrelor sociale de la principiul dialectic al negativităţii, dar nu ca un moment spre o sinteză superioară, ci ca o negare a realităţii existente, golind dialectica de orice conţinut afirmativ. Această poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii industriale contemporane şi a culturii acestei societăţi, caracterizată prin generalizarea fenomenului de reificare, omul devenind din agent conştient al proceselor sociale, un simplu obiect de lucru, un instrument în procesele sociale, societatea fiind caracterizată şi prin generalizarea fenomenului de alienare, ambele fenomene însoţite de manifestări social-antropologice cu caracter degenerativ asupra sociusului uman prin dispariţia reflexiei cognitive şi înlocuirea acesteia prin reacţii stereotype şi clişee mentale, robotizare, , internetizare,etc…
Teodor Adorno va respinge revoluţiile sociale, arătând că în speţă socialismul nu a eliminat privarea individului de libertatea lui morală-spirituală, refuzând să accepte practica revoluţionară, ca mijloc de realizare a eliberării omului…
Filosoful şi sociologul german Max Horkheimer (1895, Zuffenhausen- d.1973, Nurnberg), aflat în conducerea ideologică a Stângii de la Frankfurt,reuşeste să realizeze lucrarea fundamentală a întregului curent filosofic manifestat în cadrul Şcolii de la Frankfurt, împreună cu T. Adorno , intitulată “Dialectica luminilor”. Aceasta se constituie un tratat ideologic în care se analizează procesul logic şi istoric din “Luminile”, o mişcare culturală şi ştiinţifică care îşi pretinde începutul cu epoca eposului homeric , cu continuitate, până la epoca industriei culturale europene, în condiţiile în care progresul din toate laturile sociale prezintă şi un aspect distructiv, iar autodistrugerea raţiunii şi regresul duc spre mitologie şi favorizează, pe de altă parte, instaurarea în societate a despotismelor… Teoria critica a luminilor este intransigentă şi demontează atât aserţiunile conformiste , fetişismul, iluziile de învingere a mitului de către raţiune, întrucât, redând un citat de Andrei Corbea, “ încearcă să prevină individual asupra tuturor căilor prin care, brutal sau insinuant, dominaţia îi anihilează autonomia şi îl transformă într-o simplă <> a lumii <> şi reificate – o <>, disipând, în acelaş timp, şi mitul – utopia gândirii individuale, la Marx, întrucât punerea acesteia în relaţie cu problematica socială şi acţiunea politică , aceasta va rămâne în oricare împrejurare, oricât ar fi de determinată social, tot o gândire subiectivă.
Filosoful şi sociologul german Jurgen Habermas (n.1929, în Dusseldorf, în viaţă) este un alt exponent de frunte al filosofiei sociale promovate de Şcoala de la Frankfurt, cel care a conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der kommunikativen Handlung). Acesta va promova stabilizarea economică şi asigurarea loialităţii politice a maselor şi va explica revolta studenţească din deceniile 1960-1970 , ca urmare a condiţiilor particulare de socializare, se pare un preludiu al revoluţiei decembriste din România anului 1989….., în “ subculturile” eliberate de constrângerea economică imediată, unde moştenirea moralei burgheze şi a variantelor sale mic burgheze şi-a pierdut funcţia , în aşa fel, încât formarea în vederea unei activităţi raţionalizate , în funcţie de scop, nu mai implică fetişizarea acelei activităţi, contradicţia dintre clasele sociale fiind anacronică, adică ar reprezenta ideea rupturii sociale generate de inegalitatea socială, considerând în spirit fetişist societatea capitalistă drept singura “posibilă” şi “raţională”, negând orice mişcare istorică ce tinde să o depăşească. În cite-ul 329 – despre Habermas – Postmodernismul ar constitui o provocare şi o dreaptă compensaţie pentru criza morală concepută ca o stare a lumii actuale caracterizate prin ideologia grupului dominant, ficţiunile istorice şi aportul religiei, toate acestea fiind “…puse sub semnul întrebării ca totalizări esenţializatoare care crează relaţii de putere -329”
Filosoful şi sociologul german Herbert Marcuse ( 1898, Berlin- , d. 1979), evreu la origine, membru al partidului social-democrat german, alt reprezentant şi exponent de frunte al şcolii neomarxiste de la Frankfurt, reprezintă freudo-marxismul german al anilor 30. Este obigat să fugă, în anul 1933 la Geneva împreună cu Institutul de Cercetare Socială şi de aici , în anul 1934, prin venirea la putere a nazismului, în incompatibilitate cu doctrina naţional-socialistă-nazistă, emigrează cu institutul în America. Aici va elabora teoria socială – conceptul de raţionalitate tehnologică şi va realiza punţi catenare cu valenţe psiho- sociale între marxism şi freudism, revizuind principiile filosofiei. În perioada anilor 1965-1979 activează în Europa ca professor universitar la Yale, cercetător şi director de studii sociale la Paris şi în America, ca professor de filosofie la Universitatea San Diego . În anul 1968, la Paris, în timpul manifestaţiilor studenţeşti Marcuse avea să afle că devienise cu “Omul unidimensional”, al cărei titlu era scris pe pancartele purtate de aceştea în demonstraţie, idolul studenţimii occidentale, cu impact asupra generaţiilor de tineri ai anilor 1960, 1970.
H. Marcuse, autorul tratatului psihosocial “Omul unidimensional” şi a unor studii despre ideologia societăţii industriale avansate (1964) îşi expunea negarea societăţii capitaliste şi încerca să identifice forţele social-politice capabile de transformări revoluţionare. Diascipol al lui Heidegger (la Freiburg), dar pe care îl va părăsi ideologic, motivul fiind cel al aderării lui M. Heidegger la doctrina naţional-socialistă şi inspirit de Hegel în fundamentarea teoriei sale sociale prin importanţa care o acordă negaţiei ca “moment” dialectic al devenirii, rostul raţiunii fiind justificat prin veşnica negare de către noi a lumii reale.
H. Marcuse se alătură lui Adorno şi M. Horkheimer, ca unul din membrii fondatori ai “Şcolii de la Frankfurt”. Atitudinea sa raţională faţă de lume presupune permanent , negarea ordinii constituite, forţarea devenirii, dar anticipând ceea ce încă nu există, ceea ce încă nu poate fi conceput, ca un drept social – politic real. Principiile sociologice expuse în prelegerile sale ţinute în anul 1956 la Frankfurt şi la Heidelberg, aparent utopice, amintind principiul represiunii, oprimarea şi sacrificarea individului şi a fericirii sale relevate în cadrul spiritual a unui umanism de tip Marxist- renascentist…Dar realul nu poate fi acceptat în totalitate ca raţional real. Aici este domeniul despre aletheion, categorematic şi sincategorematic cu fundamentări sistemice, care a fost axiomatizat şi promovat şi de logicianul roman Anton Dumitriu.. Orice aspect al realului determină, după Marcuse, opoziţia raţiunii, determină negaţia lui de către raţiune…
Apropiat ideologic de Theodor Adorno şi de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt , în acelaş spirit, adornian, este şi filosoful, sociologul şi poliglotul evreu francez Raymond Claude Ferdinand Aron ( 1905, Paris-d.1983, Paris), cel care studiază filosofia la Ecole Normale Superieure din Paris, coleg fiind cu Jean-Paul Sartre . Acesta se va manifesta politic ca un conservator prudent şi un analist critic al societăţii liberale . Teoria sa despre “ Societatea industrială” promovează procesul de constituire a unui nou tip de civilizaţie în care dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii , sistemele de management şi gestiune lasă în umbră raporturile de clasă şi estompează deosebirile realmente ireductibile dintre diferitele sisteme sociale , promovând în viziunea tehnocratică doctrina convergenţelor celor două sisteme sociale opuse – cazul Chinei comuniste-. Raimond Aron pretinde că rolul ideologiei se reduce pe măsură ce societatea “raţională” se consolidează, preconizând ideeac “dezideologizării” sociale şi va respinge , astfel, marxismul ca ideologie..
Şi filosoful marxist şi critic literar evreu german Walter Benjamin (1892-1940) , cel care a contribuit la formularea unei noi teorii estetice şi a tradus în limba germană textele lui Marcel Prust şi Charles Baudelaire, a corespondat şi a avut legături ideologice intense cu Theodor Adorno , primind fonduri pentru cercetare de la Şcoala de la Frankfurt , o şcoală de studii sociale şi de cercetări ştiinţifice iniţiată şi condusă de Theodor Adorno şi Max Horkheimer. Teza lstudiului său sociologic “ numai datorită celor fără speranţă ne este dată nouă speranţa” avea să fie citată în finalul tratatului lui H. Marcuse, “Omul unidimensional”. Ca sociolog a combinat ideile misticismului iudaic cu materialismul dialectic într- o operă care era o nouă variantă a filosofiei marxiste şi a contribuit în critica culturală a secolului al XX-lea, aşa cum a contribuit şi filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962), la definirea fenomenologiei imaginii, iar ambii, la formularea unei noi teorii estetice…
Din Şcoala -Stânga de la Frankfurt a mai făcut parte şi sociologul şi psihanaliatul Erich Froom, cel care incompatibil cu ideologia nazismului german este forţat să emigreze , în anul 1933, în S.U.A. Scrierile sale de psihanaliză şi literatură sublimează şi normează principiile umane în cadrele unor societăţi ideale. Parafrazându-l pe Erich Froom, autorul eseului „Fuga de libertate” gândim că „ am scăpat de spaima – magia forţelor supranaturale şi am ajuns să ne înspăimântăm de propriile noastre produse, instituţii şi legi.
Acest concept adornian a fost îmbrăţişat şi de ideologii Scolii de cercetare monografică de la Bucuureşti, creată şi condusă de filosoful şi sociologul roman Dimitrie Gusti, printre sociologii acestei şcoli figurând Mircea Vulcănescu, Gheorghe Vlădescu Răcoasa ş.a. În portofoliul de capital sociologic românesc cu evidente amprente şi filiaţii în scolile de sociologie occidentale să semnalăm şi să identificăm contribuţia adusă , dar, de sociologul, filosoful şi eticianul roman Dimitrie Gusti. Acesta este fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, în anul 1918. Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca un tot de manifestări ( economice, spirituale, juridice şui politice) în interiorul unităţilor sociale concrete( satul, oraşul, familia, etc). Atribuia voinţei sociale rolul determinant în dezvoltarea socială. Manifestările sunt condiţionate, după Gusti, de acţiunea sinergică a mai multor factori( cadrele: “ cosmologic”,” biologic”, “psihologic” şi “istoric” ) şi guvernate de “legea paralelismului sociologic”, ca lege principală a dezvoltării sociale, fundamentând, pe baza sistemului său sociologic “ metoda monografică”. Această metodă comporta abordarea simultană multidisciplinară a subiectului izolat şi social pe “cadre” şi “manifestări”, folosind specialişti din domeniul stiinţelor sociale, medici, ingineri, ingineri agronomi, profesori, învăţători etc. Activitatea acestei scoli de cercetare sociologică poate fi desprinsă şi din “Dialectica iluminismului”, a lui Horkheimer şi Adorno, în sensul că “… progresul iluminismului era de a elibera lumea de magie…” , iar cadrele sociale româneşti, în principal, cele rurale ofereau o cantitate semnificativă de obscurantism, incultură. misticism şi obedienţă .. Este de remarcat faptul că în cunoaşterea sociologică studiile sociale ale clasicilor marxişti nu uzitează termenul de sociologie a cunoaşterii, iar eventualele contribuţii ale acestora la constituirea teoriei sociologice asupra cunoaşterii au fost implicite, subînţelese şi nu explicite, fapt ce demonstrează vagus-ul ideologic al curentului ideologic marxist, în esenţă materialist obiectiv.
Voi afirma că Şcoala sociologică a lui D. Gusti nu s-a dezvoltat de la sine. Aceasta s-a deschis, format şi activat în competiţie cu activitatea, în această materie, a curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de Sociologie franceză şi Şcoala de sociologie – Stânga de la Frankfurt. Analiza pertinentă a schimbărilor în societăţile europene industrializate , contemporane scolii româneşti gustiene a fost obiectivul acestor sociologi, reamintindu-I doar pe Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich Froom şi , desigur, Herbert Marcuse… . Ei , în urma studiilor sociologice concluzionau generalizarea alienării şi depersonalizării în societăţile industrializate şi devenite unidimensionale.
Sociologii de la Frankfurt, prezentaţi mai sus , odată cu relevarea genezei sociologiei ca disciplină , până astăzi , vor aborda un alt fel de sistem social decât sistemul social românesc, care era un sistem cu valenţe prepoderent rurale. Transformarea societăţii româneşti majoritar rurală a avut o caracteristică specifică, cea a legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale pe principiul de vecinătate, în sat şi în câmp, mult mai dezvoltat sub aspectul religios-caritabil şi moral – tradiţional decât societăţile occidentale, franceză şi germană, în care legăturile umanitare deveniseră tot mai slabe şi unde izolarea şi neantul urbanului se accentua pe măsura industrializării şi urbanizării, elementele fundamentale ale alienării.
… Or, academicianul D. Gusti a reuşit să legifereze pentru prima dată în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A fondat şi a condus în perioada 1921-1939 şi 1944-1948 Institutul Social Român şi Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice în perioada 1947-1948, Institutul de Ştiinţe Sociale al României , în perioada 1939-1944 . Dintre membrii Scolii Sociologice de la Bucureşti trebuie să amintim pe sociologii H.H. Stahl, Gheorghe Vlădescu Răcoasa, Traian Herseni, Octavian Neamţu, A. golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner, I. Conea, l. Ţopa, P. Caraion, Mircea Vulcănescu ş.a. Între cele două războaie mondiale, pe tărâmul sociologiei s-au mai afirmat în diferite spaţii româneşti: Petre Andrei, V. Bărbat, Vasile Goldiş, Al. Claudian, G. M. Marica, N. Petrescu, , E. Speranţia, Stanciu Stoian, C. Sudeţeanu ş.a. După anul 1944 îi găsim activi în acest current sociologic românesc pe Miron Constantinescu, , H.H. Stahl, C. Nicuţă, i. Aluaş, O. Bădina, V. Caramelea, H. Cazacu, M. Cernea, Gh. Chepeş, h. Culea, I Drăgan, , Gall Erno, I. Iordăchel, M. Lupan, I. Matei, Achim Mihu… Sociologia marxistă a fost reprezentată prin socialiştii C. Dobrogeanu Gherea, S. Timov, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.
. În condiţiile mediilor actuale de informare , subiecţii sociali sunt supuşi unui proces de standardizare… Totul devine subordonat consumului. Se consumă în cantităţi impresionante tot mai multe clişee estetice, morale, politice, publicitare, în cadrul aceleeaşi „mulţimi”, fără a ne putea integra, totuşi, unul, altuia. Se manifestă un anticonformism de masă. Toţi ne revoltăm împotriva nedreptăţilor, împotriva statutu-quo-ului, dar ne revoltăm după aceleaşi clişee, după aceleaşi standardizări. Se observă că acest anticonformism de masă a devenit un „manierism”. Manierismul este prin excelenţă „ anticritic” , spiritul critic ţinând de disgraţie şi se reclamă , astfel, apariţia unei platitudini sociale.
Toate aceste trăsături pozitiviste ale ideologiilor sociologice identificate teoretic, dar fără a putea fi implementate în planul societăţilor occidentale, aveau să conducă la apariţia NOII STÂNGI, cu precădere izvorâtă din socialismul utopic francez spre a realimenta coloana de principii sociale ale Şcolii de la Frankfurt. Noua Stângă se va reclama din socialismul utopic francez, însuşindu-şi în totalitate teza fundamentală a lui Charles Fourier, după care nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale „culturale”, dacă aceasta este întemeiată pe foamete şi opresiune, dacă bogăţia unora nu este posibilă decât prin nefericirea celorlalţi”( J. M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche – Noua Stângă).
Noua stângă ne apare actuală şi astăzi în primul plan , ca o mişcare intelectuală revoltată de un sistem social în stare să raţionalizeze, până la paroxism, fiecare din subsistemele sale, dar inapt să dovedească eficienţa şi utilitatea raţionamentelor sale actuale, un sistem social care nu a reuşit să depăşească sectarismul şi izolarea politică, să găsească o cale spre receptarea şi soluţionarea favorabilă a nevoilor reale ale grupurilor sciale defavorizate, terorizate de singurătate, de sentimentul insignifianţei şi de masochismul renunţării la eu în faţa unor persoane pe care le consideră puternice, al scăpării de sine, în condiţiile în care dictatura proletariatului , deşi un program cu un puternic tonus teoretic-filosofic marxist dialectic transformator, cu fundament ontologic consacrat de Critica programului de la Gotha a eşuat acţional în intrasingenţele proprii ..
Ideologia „ revoltei intelectuale” internaţionale contemporane ar putea fi condensată într-un număr de teze fundamentale, relevante pentru scopul şi împlinirea idealurilor mişcării. Se postulează astfel principiile de condiţionalitate ale Noii Stângi, în ipoteza revigorări i acesteia pe plan internaţional, astfel:
– se postulează faptul că în metropole „masele ar fi manipulate şi socialmente saturate , neinteresate în vreo schimbare fundamentală a sistemului”;
– se postulează faptul că partidele muncitoreşti, inclusiv cele comuniste, s-ar fi integrat în sistem şi s-ar fi stabilizat, de unde pasivitatea politică crescândă a clasei muncitoare din ţările capitaliste dezvoltate..
– se postulează instituţia unor societăţi non-represive, ca demers istoric al societăţilor ideale, cel puţin ca o posibilitate de perspectivă antropologică pe bază de raţionalitate psihanalitică freudiană şi sfârşitul utopiei..
Însuşi Jurgen Habermas, mult timp mentor al tineretului studenţesc contestatar vest-german, aduce critici severe mişcărilor încadrate în Noua Stângă. Având „convingerea că şi astăzi contradicţia dintre clasele socio-economice ar putea aprinde un conflict politic, aceste mişcări le consideră ca fiind orientate spre ideologizare( Jurgen Habermas).
Astăzi, această Nouă Stângă, apărută în universul teoretic al Şcolii de la Frankfurt, care absolutiza o stare momentană de stagnare şi chiar de reflux revoluţionar, dar care nu este caracteristică României prezente, care a parcurs etapa revoluţonară, îndeamnă pe „directorii de conştiinţe” ai Noii Stângi, şi pe cei din România…
Asistăm şi astăzi la un transfer continu a speranţelor revoluţionare către dezmoşteniţii istoriei, către popoarele şi grupările sociale fundamental defavorizate, spre cei numiţi simbolic, de către Frantz Fanon, „blestemaţii pământului”.
Nur um der Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben – doar datorită celor fără de speranţă ne este dată speranţa – , sunt cuvintele amare ale lui Walter Benjamin, rememorate de Herbert Marcuse în finalul monumentalului eseu sociologic „Omul dimensional”… Să receptăm, dar caracterul preponderent spontan al Noii Stângi , ostilitatea sa manifestă faţă de orice formă verificată de organizare politică etichetată apriori drept o încorsetare birocratică a libertăţilor de acţiune, drept o frână inutilă, impusă.
În faţa unei politici represive , a unor tentative de a demonstra funcţia politică, socială şi istorică a utopiei, apar experienţele de înoire a formelor comunitare instituţionalizate, familie, învăţământ.., chiar şi prin actul social revoluţionar…
Am receptat actul revoluţionar român decembrist. Receptăm şi astăzi determinaţii social-economice ale mişcărilor de tineret protestatoare în oraşele Greciei , oraşele Spaniei, în suburbiile Parisului, dezvăluind crize ale sistemului politic în învăţământ, în persistenţa şi accentuarea şomajului intelectual, criza instituţiei familiei, concubinajul, prostituţia, droguri şi crime, fenomene antisociale care tensionează societăţile tributare acestora până la stările inerente de erupţii şi de înflăcărări sociale revoluţionare… Aici putem admite teza lui Ernest Blok, un filosof răsfăţat de Noua Stângă , cel care avea să redescopere trăsăturile specifuice oricărei utopii şi cel care apreciază rolul critic al acestei mişcări faţă de instituţiile ordinii stabilite, de înrădăcinare consecventă a utopiei în imaginar, ca înţeles drept” ceea ce tinde să devină real”, dar nu poate fi – Andre Breton- şi după care aceste mişcări , dincolo de obiectivele cunoscute, se reataşează principiului legii naturale, cel al al oamenilor care refuză invariabil şi imposibil de controlat, să se înjosească şi să accepte „ capriciile stăpânilor lor”(Ernst Blok).
În acelaş timp, cadrul politic al societăţilor evoluate are cunoştinţă de faptul că tragedia mişcărilor de stânga provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din supralicitarea rolului „voinţei istorice” şi, respectiv, din nedorinţa sau neputinţa de a înţelege „necesitatea de a ţine seama în mod strict obiectiv de forţele claselor sociale şi de relaţiile dintre ele, înainte de a porni la orce acţiune politică…
Dar Noua Stângă este impregnată ideologic cu concepţii obiective coordonate şi nu haotice , iar ideologia sa a căpătat inevitabil în praxisul social o coloratură pronunţat obiectivă şi nu utopică… tendinţele unui astfel de tip de mişcări ideologice-politice sunt date de tendinţele proinstuţionale şi neanarhiste,obiective, de echilibru , fără a accepta existenţa unor stări de spirit înclinate spre întreprinderi senzaţionasle, nejustificate sau spre „trăiri periculoase” la unele elemente radicale influente în profesiunile de credinţă invocate de Noua Stângă…
În contextul raţionalităţii sociale, forţele care pot realiza o coeziune socială şi care se pot prezenta ca un catalizator al acestei mişcări progresiste, singurile care pot fi autentificate ca principial antiautoritare şi revoluionare sunt, în primul rând, tineretul studenţesc, cu gândul la lipsa locurilor de muncă, anumite pături intelectuale avide de cultură şi de guvernarea adevărului , alte pături sociale capabile să discearnă că au fost frustate de libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, de sistemul democratic-reprezentativ şi de imixtiunea politicului în actul de justiţiei, etc.. .
Aceste forţe s-au identificat şi s-au dezvoltat , începând cu anii 1966 în Occident , în condiţiile de atunci şi continuă dezvoltarea, în condiţiile capitalismului de acum în tot spaţiul european , dezavuând terorismul şi violenţa produse de anumite grupări instigatoare la violenţă şi teroriste, inclusiv unele mişcări etnice şi unele grupări care susţin anumite acte sectare antisociale, în afara cadrelor constituţionale. Acţiunea acestora urmăresc interesele unor grupări malefice, emană mult subiectivism şi pot deveni argumenteb propagandistice burgheze îndreptate împotriva miscărilor de stânga care au un fundament ideologic şi o gândire negativă imanentă raţiunii dialectice.. Să relevăm faptul că în identitatea categorial filosofică subiect- obiect, negaţia ca negaţie este suprimată în reciprocitate şi anulează, astfel , orice tendinţă de depăşire, orice acces al factorilor exteriori.. de aceea, Herbert Marcuse punea problema ca gândirea negativă să fie introdusă în sistem din exterior, ca ideologie şi care , însumată cu potenţialul negativ imanent al sistemului social, al elementelor încă nesupuse „ logicii dominaţiei”, să deştepte categoriile sociale defavorizate din somnul lor „oportunist”, înspre agregare şi coeziune socială. Ineficienţa spontaneismului este recunoscută chiar de exponentul filosofic „en titre” al Noii Stângi, Herbert Marcuse, cel care concluzionează transformarea spontaneităţii imediate în spontaneitate organizată. Îndoctrinarea şi manipularea intensă a subiecţilor umani reclamă o contraeducaţie şi o organizare în apărare..
Muncitorii, ca parte siocială importantă, observă sociologul filosof Georg Lukacs , reprezintă încoronarea identităţii subiect – obiect în procesul transformărilor istorice(Lukacs). Herbert Marcuse, ca teoretician al Noii Stângi de la Frankfurt
constata în anul 1973 că această clasă , a muncitorimii, este tot mai mult absorbită de „Societatea de consum”şi prin această absorbire se conduce la dispariţia negaţiei lăuntrice a sistemului, totodată la năruirea dimensiunii transcendente a gândirii , din exteriorul subiecţilor, într-un cuvânt se conduce la unidimensionalizarea ştiinţei umane, rămânerea izolată a acesteia în universul represiv al capitalismului!??…
Dar speranţele pot deveni şi certitudini. Şi nu întâmplător în anul 1975, la vârsta senectuţii sale, Herbert Marcuse vorbea despre Noua Stângă ca despre un proiect viabil, cu perspective sociologice revoluţionare , un cadru socio-politic de schimbare şi transformare a lumii, drumul către atingerea unui stadiu calitativ nou de civilizaţie… Iinstrumentalizarea individului prin avansul tehnologic-industrial şi încălcarea libertăţii individuale de către regimurile totalitare, naşterea capitalismului şi mirajul bogăţiei , inegalitatea claselor sociale , toate acestea se constituie termeni în ecuaţia marcusiană acuzată de reificare şi neadecvare metodologică, dar pe care nu o văd deloc umanist-utopică, ci de salvare a principiilor marxist – societare- raţiunea în acţiune, organizarea raţională şi armonioasă a societăţilor, credinţa în sfârşitul conflictelor care au denatuurat perspectivele sociale şi actologia umanităţii, înclusiv cele de natură religioasă, morală, demersul în educarea înaltă morală şi spre o cunoaştere fenomenologică şi metafizică aprofundată a tineretului, asigurarea civilizaţiei, rostul existenţei subiective, al muncii sociale libere, posiobilitatea eliberării sociusului entiv de sub constrângerile sociale internalizate şi masochistizate în supra-eu, adevărata demnitate şi fericire a omului pe pământ. Este ecuaţia noii ordini sociale în care pierderea prin înstrăinarea omului se va transforma, inclusiv pe calea revoluţionară a celor care controlează progresul tehnologic, intelectuali şi studenţi, alte categorii şi subcategorii sociale capabile de pozitivarea raţională a termenilor societari, în grupări sociale progresiste, armonios structurate, entuziaste, cu valenţe umane marcusiane ideale, incontestabile. Un exemplu elocvent al viabilităţii ideologiei marcusiene şi a întregii Noii Stângi a fost dat de tineretul revoluţionar român în anul de graţie 1989… La Revoluţia Română din decembrie 1989 , pe lângă specificitatea cauzal- obiectivă a evenimentului am asistat şi la un izomorfism ideologic , prin pasiunea distrugerilor şi prin lichidarea opresorilor, cu cel al Revoluţiei paşoptiste , de la ruşi.. „Am constatat că pasiunea distrugerii este creatoare” exclama anarhistul rus M. Bacunin iar liderul stângist american Abbie Hoffman spunea : „Revoluţia cu orice preţ, numai ca să putem vedea”.
Întărirea neostângismului în România de astăzi ar estetiza doar acţiunile revoluţionare şi ar transforma abuziv revoluţia din Decembrie 1989 într-un scop în sine, outonomizând mijlocul faţă de scop, un fel de neconformism mic burghez , formă recuperabilă şi utilizabilă de către sistemul represiv capitalist în tentativa sa de neutralizare a autenticităţii pozitivismului dialectic al negaţiei revoluţionare. Mai precis, avem aici de a face cu o tranziţie bruscă, de la un sistem valoric social-comunist către un alt sistem, abia în curs de structurare edificat pe aleatorisme, subiectivism social şi pe valori nedemocratice conformiste- oportuniste. În aceste condiţii oricare ruptură posibilă cu determinaţii subiective nu poate fi nicidecum rodul unei decizii obiective, iar pesimismul freudian în materie, ar substitui definitiv umanismul marcuseian , ar deveni clinic social şi ar primi statutul de realitate socială remanentă.
În concluzie, pentru denudarea de metaforă a utopiei marcuseiene, de sorginte nou-stângistă, în planul social şi politic general, trebuie militat în orice condiţii societare, cronologii şi spaţii topologice social-umane, prin toate pârghiile politice şi sociale pentru asigurarea funcţionalităţii permanente a mecanismelor din ansamblul social, oricare ar fi acest ansamblu, pentru ca demnitatea individului, ca socius uman şi implicat social să fie asigurată constituţional, pentru ca să guverneze libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, sistemul democratic-reprezentativ şi parlamentarismul, separaţia puterilor în stat şi legiferarea sancţionării exemplare a oricărei încercări de implicare şi de influenţă a politicului în actul de justiţiei . Sunt acestea principiile sacre ale liberalismului născute în mod utopic şi în flăcările utopismului uman al Noii Stângi, principii care se impun a se constitui democratic- legislativ, aplica neabătut şi statua în sacralitatea lor, spre domnia binelui social civilizator în oricare din cadrele sociale ale oricărei naţiuni constituţionale. G.A.S.
BIBLIOGRAFIE:
¤ Apostol, Pv., Banu, I., ş.a. , Dicţionar de filosofie, editura politică, 1978
¤ Aristotel, “Categorii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
¤ Aron, R., Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1967
¤ Andrei, Petre, Sociologia generală, Editura Scisul românesc, 1936
¤ Bachelard , G., Preocupări raţionaliste în fizica contemporană, Presses Universitaires, Paris, 1951
¤ Bacon, Fr., Noul organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957
¤ Benjamen, W., Wikipedia, enciclopedia liberă, 2014
¤ Boboc, Alexandru, “Filosofia contemporană. Orientări şi tendinţe în filosofia marxistă din secolul XX”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
¤ Boboc, Alexandru, Şcoala de la Frankfurt şi problematica umanismului, revista “Forum”, nr. 2/1974
¤ Bor, N., Asupra noţiunilor de cauzalitate şi complementaritate în Epistemologie, ed. Politică, Bucureşti, 1974
¤ Carnap, R., Semnificaţie şi necessitate, cap.:empirism, semantică şi ontologie, Editura Dacia, 1973
¤ Compte, A., Discours sur l-esprit positif, Paris, S.P.I., 1908
¤ Dancy, J., Dicţionar de Filosofia cunoaşterii, Editura Trei, cuv. În. Mircea Flonta, 1999
¤ Durkheim , E., Fouconnet, Ch. Sociologie et sciences sociales, în l-Anne sociologique, 1902
¤ Filosofia greacă până la Platon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
¤ Freud, S., Prelegeri de psihanaliză, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
¤ Froom, E., Espoir et revolution, Ed. Stoks, Paris, 1970
¤ Georgescu , St., Epistemologie, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
¤ Ghiţă, Izabela, Freudo-marxism utopic, o critică a teoriei critice, Univ. Bucureşti, 2014
¤ Gonseth, F., Idoneismul, filosofie a deschiderii, Editura Politică, Bucureşti, 1972
¤ Gonseth, F , Remarqze sur i-idee de complementarite , în “Dialectica”, 7/8, 1948
¤ Gramsci, A., Opere alese, editura politică, Bucureşti, 1969
¤ Habermas, J., Teoria analitică a ştuiinţei şi dialectica, în” Cunoaştere şi comunicare”, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
¤ Hegel, G.,W.,F., Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
¤ Hegel, G.,W.,F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968
¤ Grumberg, L., Opţiuni filosofice contemporane, Ed. Politicp, 1981
¤ ISAC, Ionuţ, File din “Itinerariul stiinţific şi filosofic al lui Ferdinaand Gonseth, vol.IX, 2010
¤ Kant, Immanuel “Critica raţiunii practice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 12982
¤ Lukacs , G., Ontologia existenţei sociale, ed. Politică, Bucureşti, 1957
¤ Mannheim , K., Ideologie et utopie, Paris, 1956
¤ Marcuse, H., Contre-revolution et revolte, ed. Du seuil, Paris, 1973
¤ Marcuse, H., L-homme unidimensionnel, Ed. De Minuit,Paris, 1968
¤ Marcuse, H., Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucuresti, 1977
¤ Mauss, M., Sociologie et anthropologie, Paris,P.U.F., 1966
¤ Piaget, Jean, Wikipedia.org, Enciclopedia liberă, 2014
¤ Piaget, Jean, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
¤ Piaget, Jean, Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris, 1967
¤ Platon, “Sofistul”, Opere, vol.VI, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986
¤ Platon, Menon, Opere II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
¤ Popper, K., Orientări contemporane, Epistemologia fără subiect cunoscător, Editura Politică, Bucureşti, 1974
¤ Tismăneanu, Vl., Noua Stângă între utopie şi desperare, Revista de filosofie, nr 4/1974
¤ Tonoiu, V., Determinism şi cunoaştere, Ed. Politică , Bucureşti, 1967
¤ Uscătescu, G., Kierkegaard et Unamuno, ou l-interiorite secrete, Obliques, serie luxe, Paris, 1981
APUS CU CERB
Gheorghe Apetroae Sibiu
În largul poienii din pădurea albastră,
la izvoarele serii colorate de toamnă
cerbul, plin de trufie, în inima turmei-
arcaş dibaci al coroanei tenebre,
adulmecă bolta, suflarea şi-aprinde,
săgeată cu vârful de sceptru s-aruncă,
ia stelele-n coarne şi cerul la fugă…
toţi arborii vremii îi vreamătă-n vene!…
De vânt, mânaţi flămânzi înspre creste,
cânii Proserpinei îl scot din turmă,
colţii-raze-i înfing în coapsele-i albe,
gambele-i sfâşie…
stele, în salbe, copitele-i scapără…
sângele serii îi curge de sub chişiţa neagră
şi cu ultima spasmă din ultimul muget
astrul alunecă sub stei răpus, printre ciute,
cade-n cutremur sub stânci andaluze…
Departe rămase, din vreme trezite,
de urletul apelor însângerate de seară
ciutele-şi sorb vreri din izvoarele nopţii
şi-mbătate de vise pe pajiştea luminii
în mersul bolţii pasc zorii veciei –
flăcări de sânge dianic aprinse!…
… cu centaurii nopţii petrec cerbu-n uitare
şi-n valuri de raze, împreună se scaldă!…
E nuntă-n tot cerul sub un văl de uimire
şi un rai de plăceri, poiana albastră-a luminii
ZILELE ANTROPOLOGIEI ROMÂNEŞTI, Sibiu, 26.09.2014.
Secţiunea Litere şi Arte – Tema de cercetare: “Poeziile lui Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor specifice imagologiei culturale”…Raportor: Clementina Mihăilescu, doctor în filologie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Coordonatorul secţiunii: dr. în filologie LAURENŢIU BĂLA, Universitatea din Craiova
Pentru a demonstra că abordarea noastră este in consonanţă cu metodologia elaborată în studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această temă se impun a fi luate în discuţie.
Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de reprezentare sau a discursului, aşa numitul “spectant” (Wellek, 8). Din acest motiv, imagologiştii sunt interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care caracterizează propria noastră identitate.
Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.
Wellek susţine că “imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora” (8). Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative.
Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.
Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi bachelardiene.
Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei “Noime”:
Lângă paternitate să rămâi,
cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,
iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…
I-ai colorat gândurile vorbite
cu cinabrul pietrei,
în El aprins
de întâlniri sub privirea infinitului:
armoniile vieţii paterne…
Adolescentul bătut dar neînvins
de gânduri izvorâte dintr-un cer
de mistere,
şi atins de carnalul valurilor, rebele
dorinţe vii
le ţii şi le alergi de atunci, noime
pârguite de soarele, aromind
lanurile alămite de nori travertini,
cu culorile vii ale gândurilor…
Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise, redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “un centru de gravitaţie poetică”(125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.
Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră.
Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam…
E pajura ce-i poartă
în aripi
izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări
din Cartea Unirii…
Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
întinsele rădăcini
şi trunchiul de Eroi:
arcul noii generaţii…
Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
marea şi cerul
stau mărturii de safire,
Poporului român, Erou!
Această poezie ne poate servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin”, ca un „cântec de arbore întins peste neam”, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor” (Bachelard, 160), „poporului român, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde „trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, „stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!”
Poezia „Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:
Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,
lăsaţi-vă prezentul pentru început
şi luaţi de model neînceputul
întoarcere-i pedepsită pe rug…
Pentru a interpreta această strofă din perspectiva „fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca „un exces al imaginaţiei” (162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui „început / neînceputul”.
Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus „zările în care înoată misterele”.
Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului naţional, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul oricărui român despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie transcendentală” (162) ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.
Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în ansamblul său şi care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte.
În poezia intitulată „Timpuri în imagini”, poetul Gheorghe Apetroae deşi face un apel la un vocabular care vizează lucruri precise din lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în atmosfera poeziei sale, nu suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Rusu numea „viziunea lăuntrică”, „sensul existențial” (142) care nu are un caracter strict individual, ci mai degrabă este emanaţia conştientului colectiv.
Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit trecerii”, pătrund la rădăcina spirituală (142) a cuvântului viață. O citire lirică pune în ecuație cuvintele „vieții” și „trecerii” care trădează o atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul colectiv în ansamblul său.
La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile calde”, „pădurea” „acasă”, „ploile”. Ele ne surprind sensibil în următoarele versuri:
În verile calde
coboram pădurea acasă,
albastră de lumină,
după ploile repezi
flagelată
de zbucium și de neguri.
Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica externă a lucrurilor și fenomenelor naturale. Această înlănțuire corespunde și „logicii interioare” (Bachelard, 144), fiind în armonie perfectă cu simțirea adâncă a poetului.
Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este expresia sensibilității românești, iar reprezentările sale în plan poetic sunt expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu numai. Sensibilitatea care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei.
Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem interpreta ca o „coborâre în real”, (Bachelard, 145) căci ce altceva ar putea reprezenta versul „coboram pădurea acasă”. Nu este vorba însă de un real obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră de lumină”, „flagelată / de zbucium și de neguri”. Antinomia „lumină / neguri” demonstrează cum imaginația surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a ne conduce în strofa a doua spre lumea interioară.
De pe stânci admiram,
albind, credința mea,
ce creștea în mâhnire,
unsă cu mirul de brad,
în canicula verii,
a buștenilor, în balans
purtați de puhoaie,
amirosind a rășini.
La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal „de pe stânci, admiram, / albind, credința mea”. Și totuși destinul uman este încrustat în brad, în concret, „căci credința mea ce crește în mâhnire” este „unsă cu mirul de brad”. Viața este redată metaforic prin imaginea buștenilor „purtați de puhoaie”. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în sine mirosul „mirului” și al rășinii, ambele expresia curajului.
Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia, răzbat accente ale zbaterilor spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale poporului român.
Câteodată fremătau sinistru,
în furtunile grele
pădurile albastre
de blesteme mii.
Pentru a păstra viu „lirismul culorii” (Bachelard, 146) din imaginea pădurii „albastră de lumină” din prima strofă, în strofa a treia, poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în zăvoaiele de cireși și mălini” „fulgere sinistre, revărsate din cer”. „Lumina cerului lucrează în materie”, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii” (45).
Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile reflectate în imagini din poezia cu același titlu analizată mai sus, sunt etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne simțim tulburați în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului românesc ci și sufletului universal.
Dr. CLEMENTINA MIHĂILESCU