A mai plecat un optzecist important în exil etern, prozatorul Constantin Stan. O poezie anonimă scrisă cu fierul înroșit

Marți, 9 august 2011. A mai murit un optzecist (debutat editorial în anii ’80) – prozatorul de primă mână Constantin Stan. E groaznic, el se adaugă prozatorilor optzeciști importanți dispăruți la o vârstă de creație de invidiat: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă. Sau Gheorghe Ene. Nu știu de ce optzeciștii mor pe capete, mai ales poeții (dar și criticii: Radu G. Țeposu, Radu Săplăcan, Al. Th. Ionescu, îmi vin primii în minte), parcă s-ar chema unul pe altul – cel puțin în cazul celor pomeniți acum, aici, toți erau buni prieteni. M-am speriat când am auzit că și Costi Stan are cancer, rar văzând la cineva atâta vitalitate cum vedeam la el, care i se citea pe chip (slab, era numai vână). Își refăcuse viața (era profesor la Jurnalism, la universitățile  din București și Craiova) și, natural, avea planuri mari. Din prima căsătorie avea un copil strălucit (azi, o personalitate independentă). Anul trecut, în toamnă, la Iași, la „Festivalul de poezie al lui Emil Stratan”, Costi Stan era vedetă, se simțea perfect, și-a lansat un roman, „Gde Buharest” (a fost nominalizat la Premiile USR). Lasă că în toamna anului 2009 a candidat împotriva lui N. Manolescu la președinția Uniunii Scriitorilor, atrăgând atenția celor de la Adunarea Generală a USR că nu se poate conduce USR de la Paris… Dintr-odată, anul ăsta, am auzit că e bolnav incurabil, nu puteam să cred. Ce stres i-a declanșat boala, care l-a pierdut în stil galopant? Conducea Secția Proză în cadrul Asociației Scriitorilor din București (a fost reales președintele ei) și avea un cenaclu de proză apreciat de toți (la MNLR). Costi Stan a fost „un om de presă”, a lucrat la Scânteia tineretului și la România pitorească, a avut o revistă a lui după Revoluție, Expresul de marți. În iunie, anul acesta, Costi Stan scria: „După 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Apoi, dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România, am revenit la literatură”. Vă dați seama, a vrut și n-a putut să scape de literatură (acesta e destinul scriitorilor de vocație)… În ultimii ani era angajat la Ziarul de duminică și Luceafărul de dimineață, unde avea rubrici. A împlinit 60 de ani pe patul de spital, pe 28 iulie, anul acesta (născut la București, a terminat română-franceză și a fost unul din liderii Cenaclului de proză de la Filologie, „Junimea”, al lui Ovid S. Crohmălniceanu), a debutat cu o carte a lui în 1979, a primit Premiul Academiei pentru romanul ”Gerda” (a primit și alte premii, ale ASPRO și ASB, de exemplu). Cordial, corect, calm, senin, credibil, Costi Stan a plecat discret acolo unde scriitorii de limbă română sunt înaintea lui în exilul etern… Constantin Stan a publicat, aflu din comunicatul USR: «„Carapacea”, 1979,  „Nopți de trecere”, 1984; „Vară târzie”, 1986; „Iubire fără natură moartă, povestiri în limba rusă, Biblioteca Română”, 1990, „Provizoriu, Sud” (proză scurtă), 2000; „Viața ca literatură”, 2001; „Deadline”, 2003. De un larg ecou critic și de premii și nominalizări s-au bucurat romanele sale cele mai recente: „Gerda” (distins cu Premiul ASB), „Iubește și mergi mai departe” și ultimul său roman „Gde Buharest”. Ultimele trei romane au fost nominalizate la Premiul Uniunii Scriitorilor… Mâine, miercuri, trupul neînsuflețit al lui Constantin Stan va fi depus, după ora 12.00, la sediul Uniunii Scriitorilor din Capitală, unde va rămâne şi peste noapte». Dumnezeu să-l țină aproape. Nu pot să uit (întâlnindu-l pe stradă, nu mai știu când) de stupefacția și disperarea lui Costi că i-au dispărut de pe computerul personal două romane la care lucra: a chemat specialiști în IT să i le găsească, hardiskul era neatins, degeaba, ajunsese la concluzia că un spărgător (hacker) i le-a aruncat la coș de al dracului, nu putea să creadă că i le-a furat cineva. Public o mărturisire de pe blogul lui Constantin Stan (blog care va muri și el de la sine; aceasta e soarta blogurilor, nu le salvează nimeni după moartea autorilor lor), scrisă în mai-iunie 2011 pentru rubrica din Luceafărul:

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea – “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeam “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi – Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie niciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!

Constantin Stan

***

Las povestea Învățătorului Noii Energii (pe care văd că deja o contestă Octavian Mihăescu, sugerând că Noua Energie nu poate veni decât de la Vrăjmaș) pentru mâine. Azi rămân trist, cu ochii în jos, recules în fața pierderii unui nou optzecist important. Profit de faptul că poeta Adriana Barna mi-a scris pe e-mail (îi sărut mâinile): „Va trimit o rugaciune tare faina! Am primit-o si eu, la randu-mi, si v-o impartasesc cu mare drag. Doamne-ajuta!” Public fotografia acestei frumoase poezii-rugăciune anonime scrisă pe lemn, cu fierul înroșit în foc – dați de două-trei ori click pe ea, să o măriți, să o puteți citi.

PS. Public fotografii primite de la Ion Lazu, făcute la Curtea de Argeș.