0
2 comments

Marți, 19 iulie 2011. Azi a trecut la cele veșnice Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Maria din Techirghiol (care aparține de Arhiepiscopia bucureșteană, în cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei; aici, la Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol e casa de odihnă a preoților și angajaților Patriarhiei, e și cămin arhieresc, cu bază de tratament proprie; marele Marin Mincu a scris aici, venit la tratament, apropo; să nu uităm că el era cel ce a înființat la Universitatea din Constanța Facultatea de Litere și Teologie). Născut la 15 august 1914 (la Perieți-Ialomița), Părintele Papacioc și-a făcut ucenicia monahală la mănăstirile Cozia și Antim și a fost călugărit în 1949 la Mănăstirea Sihăstria, de celebrul ei stareț și duhovnic Cleopa Ilie (și de ieroschimonahul Paisie Olaru). Ambele dictaturi, cea a lui Carol II și a comuniștilor bolșevici l-au condamnat la 40 de ani de temniță grea. „Din anul 1976 devine duhovnicul Schitului Sfanta Maria-Tomis de la Techirghiol. Intr-un adevarat testament ortodox, parintele marturisea: “Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decat oricine, dar nu cu dracul! Ce intalnire are adevarul cu neadevarul? Murim! Pentru adevar, asta facem. Nu se pune problema: aparam adevarul, orice ar fi. Daca e moarte, e sfintenie, daca nu e moarte, e lasitate. Aparati adevarul! Moartea nu inseamna moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viata. Dar cel putin lucrurile se vad, pentru ca ai aparat adevarul.” În ultimii ani, eu cu Doina Popa ne-am închinat și am aprins lumânări la Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol (în biserica de lemn construită în jurul anului 1750 de obștea sătească din Maiorești-Mureș, pictată de zugravi din sat; acum, la Mănăstirea din Techirghiol e construită o biserică nouă, majestuoasă; anul trecut era încă în șantier), la întoarcerea de la mare. N-am îndrăznit să ne așezăm la coadă, la chilia celebrului Arsenie Papacioc, să ne mărturisim, știind că e bolnav. Acum doi ani l-am văzut pe prispa chiliei lui, așezat într-un fotoliu, ne-am apropiat să-i facem o plecăciune creștinească – era coadă, nu făcea decât să dea binecuvântări, vegheat îndeaproape de o măicuță. Când s-a apropiat Doina Popa, părintele duhovnic s-a tulburat, a agitat mâinile, Doina a îngenuncheat pe treapta scării clădirii și măicuța i-a spus să scoată pălăria de pe cap. Părintele Papacioc i-a pus mâna pe cap și a întrebat-o pe Doina cu tristețe: „Ce e, măi copilă, că nu e bine deloc!”. Măicuța i-a zis să-l lase așa, să nu-l întrebe nimic altceva… Doina a fost extrem de speriată atunci, m-a stresat tot drumul făcut cu mașina. Revenită la Focșani, mama ei a dat primele semne clare de Alzheimer (că nu ajungea faptul că era paralizată), boală care avea să se agraveze în mod galopant, urmând pentru Doina o perioadă exasperantă, de la un moment dat încolo pierzându-se cu firea, nu o dată s-a gândit înlăcrimată la sinucidere… Asta a confirmat clarviziunea Părintelui Arsenie Papacioc, el o avertizase „că nu e bine deloc”. Așa cum citeam între lăcrămările scrise la adresa dispariției fizice a Părintelui Arsenie Papacioc: „Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! Plangem ca am pierdut un mare duhovnic dar ne bucuram ca avem un mijlocitor la Bunul Dumnezeu!”. Avem acum un mijlocitor la Bunul Dumnezeu prin Părintele Arsenie Papacioc – ce extraordinară e limba română! Un mijlocitor!

***

Părintele Arsenie Papacioc s-a dus unde e mai bine. N-o să se supere că voi continua, pe scurt, aici, povestea nevinovată a unei preumblări banale la un lac sărat, la 112 kilometri de București, într-o zi caniculară… Voi încheia relatarea de la Baia Baciului, din Slănic Prahova, unde am fost sâmbătă, 16 iulie, cu Doina Popa, Silvia Codreanu și Petru Ionescu (în ultimele două zile i-am tot pomenit aici). Am rezistat eroic sub soarele nebunesc întreaga zi, întârziind în lacul mare sărat mai mult decât pe așternutul întins pe nisip. „Gospodarii” (cu copii și neveste după ei) stăteau la grătare, în majoritate, pe dealuri (coborârea pe cărări până la lac nu era ispititoare, așa că am îndoieli că mai aveau chef să plutească în apa sărată; le era de ajuns că au venit la un grătar la Baia Baciului). Restaurantul scump din deal a fost tot timpul cu mesele ocupate (avea la mese ventilatoare cu aburi reci). La baldachinele „turcești” (care-mi aminteau de filmele făcute mai degrabă pe Coasta de Azur), 40 de lei închirierea, era lumea bună, când și când intra în lacul sărat și se culca. Era muzică dată la maximum în locul select, piramidal, de lemn, al șezlongurilor de plastic, fiecare cu masă și umbrelă (de muzică se ocupa o tânără tip DJ, cu un laptop). Nămolul sapropelic avea succes mai ales la tineri (unii îmi aminteau de actorii nemișcați, vopsiți în fel și chip, care reprezentau statui cunoscute; e  o modă stradală în Occident, uneori cerșesc astfel, la noi ei apar în spectacole în metrou sau la târguri internaționale, inclusiv de carte). Pe la ora 15 nu mai puteai să calci cu picioarele goale scândurile pe poduri, fiind fierbinți! Oboseala mă cotropea (vă reamintesc, am plecat la drum după o noapte albă), am cumpărat apă minerală rece și cafea, am urcat la umbră, pe iarbă, în pantă, sub copaci și am ațipit simbolic pe un cearșaf. Am mâncat ce ne-am adus de acasă, sandvișuri și dulciuri (deși mie nu-mi era foame). Ne-am înroșit pieile, inevitabil (cine ne vede azi crede că am fost la mare)… După ora 19.15 am venit la dușurile calde, am așteptat să ne mai uscăm și am plecat zăpăciți de soare. Pe drumul de întoarcere la București am oprit la o pepenărie, am cumpărat pepeni uriași (îi căra mașina, nu noi).

***

E vacanță, cred că merită să vă amintiți de frumusețile naturale, lăsate de la Dumnezeu așa cum sunt. Am primit un link de la Adriana Barna (care l-a primit la rândul ei de la Cristian Ioan, probabil regizorul bine cunoscut, optzecist și el) cu un film documentar despre un trib din Amazonia, de o delicatețe nemaiîntâlnită (eu sunt cu atât mai impresionat, cu cât tocmai citesc, încetul cu încetul, o carte dură despre un dezertor care trăiește în sălbăticie, în Amazonia). Îți dau lacrimile. Linkul e însoțit de comentariul: ”…rar mi-a fost dat sa urmaresc cu mai multa atentie un mail… este absolut exceptional – ma refer la comportament, la reactii, la interactiunea cu obiectele simple ale civilizatiei noastre…” Subiect: „New Guinea natives meet white people”. Dați click pe http://erdekessegek.info/papua-torzs-talalkozik-a-feher-emberrel-186.html


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bunul Dumnezeu să îl ierte!
    Să-l păstreze de-a dreapta Fiului său, la Supremul Judeţ!

    O fi şi ăsta semn că aici, ori e iadul, ori purgatoriul…
    Prea mulţi buni pleacă şi rămân doar “bacaloreaţii” nici cu bacul trecuţi. Şi profesori de nota 1 la limba gimnastică…

  2. 1. Ştire: Citesc în „Adevărul”, miercuri, 20 iulie, 2011, pag. 56: „Comisarul care l-a arestat pe Ceauşescu prima oară, pentru patru zile (1933, de către comisarul Gheorghe Anania. n.m.), a murit la închisoarea Gherla în 1960.
    2. Argument: J. Clavel în Şogun: „-Nu există nici o şansă pentru o răzmeriţă!
    – Există una: să câştigi! Totul este bine, dacă câştigi. E o prostie să pierzi. De neiertat”

    3. Poezia şi speranţa ei. LIS: „…nu înţeleg, eu n-am reuşit decât să mă afund pe/o cărare pierdută, luptând cu/mărăcinii…” . Porniţi de la cele două realităţi de mai sus, zadarnic (ne demonstrează iată, istoria!), a mai spera – cum încerca poetul în poemul „voi, gânduri negre” – măcar cu o privire în viitor: „… să vedem ce va/mai fi mâine”… şi noi, vedem! Vedem că nu e bine de loc – dar pentru toţi, a uitat bunul părinte să ne spună asta – şi nici măcar nu avem speranţa că ne va fi cândva bine. Poate părintele Arsenie Papacioc avea anumite rezerve faţă de destinul unui om, cum avea şi prinţul Ş. logodnicul Adelaidei din “Idiotul”, faţă de Mîşkin; eu însă îi dau dreptate poetului care o spunea tranşant: chiar ne aflăm pe o cărare pierdută şi din păcate nici părintele Atsenie (Dumnezeu să-l ierte!) nu mai este cu noi ca să ne-o spună.