0

Vineri, 2 septembrie 2011. M-am întors acasă, la București (spun acasă fiindcă aici am domiciliul stabil, altfel nu mă simt bucureștean, ci moldovean). Am plecat la țanc din Bușteni, în a cincea zi: azi ploua la ora 12, munții erau acoperiți de nouri, era frig (am îmbrăcat haine de toamnă). Am întârziat în pat, îmi place aerul rece când stau sub plapumă (și iarna dorm cu geamul deschis). Nu m-am grăbit cu bagajele, când am predat cheia camerei am întrebat ce înseamnă Eidolon, numele pensiunii-hotel, mi s-a răspuns că rudele din Germania, care au investit în ea, le-au cerut să găsească un nume mai rar – în greacă înseamnă „față de oglindă”! Superbă traducere. Auziți, față de oglindă… Natural, aș fi uitat cuvântul dacă nu mi l-aș fi notat. Ne-am simțit în familie la această pensiune-hotel de peste gard de Hotelul de lux Alexandros, celebru. Interesant, am venit de la București, luni, cu doi pepeni mari și i-am lăsat în mașină, nu ne-am atins de ei, nu ne-au interesat nici o clipă. Ciudat, efortul depus pe traseele montane ne-au făcut să mâncăm puțin, nu ne era foame. Fiindcă peste drum de hotelul-pensiune în care am fost cazați e un Mega Image nou deschis, am intrat să facem cumpărăturile alimentare care sunt valabile pentru București, scăpăm de cărat de la distanță (că unde locuim noi nu sunt magazine alimentare, ci numai restaurante, terase și baruri). La plecare, am stat la coadă la reparația unui pod din Bușteni (se merge pe o bandă), la ieșirea din Bușteni spre București am urcat pe serpentine, pe asfalt, la Mănăstirea Caraiman, din Poiana Palanca, ridicată de Părintele Gherontie Puiu. Am mai scris aici despre el. Am urcat aici să-i mulțumim Domnului pentru bunăvoința arătată. Ne-am închinat în biserica veche de lemn (în stil maramureșean) și în biserica nouă, de zid, falnică (nu s-a terminat pictura murală). Am lăsat și noi un ban în lacul cu pești roșii (un lac plin de monede și bancnote de un leu sau cinci, care plutesc pe apă), eu nu mi-am pus nici o dorință (demult nu-mi mai pun dorințe; demult nu mai vreau nimic de la Dumnezeu). Doina a lăsat pomelnic, am aprins lumânări la morți și la vii (10 lumânări; mă mir, aici e 40 de bani lumânarea, în Moldova e 1 leu bucata; am cumpărat și o cărțulie de rugăciuni ale locului). Ploua… Muntele cu Crucea Eroilor, care veghează mănăstirea, nu se vedea din ceață. Se făceau pregătiri (scenă metalică, amplă, acoperită) pentru hramul uneia dintre biserici – „Înălțarea Sfintei Cruci”, din 14 septembrie, aici va fi mare sărbătoare (la fel va fi la Mănăstirea Dervent de la Ostrov, unde s-a sfințit o cruce de piatră crescută din pământ), dar și pentru Nașterea Maicii Domnului, din 8 septembrie, hram al celei de a doua biserici. În subteran, românul credincios își bucură sufletul cu aceste mari sărbători ortodoxe… Am plecat mai departe la Sinaia, ploaia s-a întețit rău, am urcat la Mănăstirea ortodoxă Sinaia. Ne-am amuzat, ultima oară când am fost aici a plouat torențial, curgeau pârâiașe la vale pe asfalt în preajma Mănăstirii Sinaia. Era frig de-a binelea, am îmbrăcat haina de blugi sub scurta cu glugă, am luat și umbrela cu noi. M-am mirat, se plătește intrarea la mănăstire, n-am mai pomenit, 4 lei de persoană, i-am spus civilului (probabil de la primărie) că eu vin aici să mă rog, nu să vizitez. Am plătit fără probleme, am admirat încă o dată mănăstirea regală (patriarhală), totul e de un gust desăvârșit, de la construcția bisericilor la sculptură și pictură. Am traversat tunelul pe sub chilii, pe care scrie într-o parte „Veniți de vă-nchinați” și în cealaltă parte minunăția românească: „Doamne, binecuvântează intrările noastre și ieșirile” (poți să înțelegi atâtea din aceste cuvinte). În biserica veche n-am putut să intrăm, se refăcea pictura (se trăgea cu pensula întocmai peste pictura ștearsă) – ea e paraclis. Mănăstirea Sinaia, închinată Sfintei Fecioare Maria are temeliile puse în secolul al XVII-lea (practic, localitatea s-a construit în jurul ei) de către Mihail Cantacuzino, spătar (care a fost atât de impresionat de pelerinajul la Locurile Sfinte, că la întoarcere a hotărât să ridice în munții Țării Românești această mănăstire, care amintește de Muntele Sinai, acolo unde Moise a primit de la Dumnezeu cele zece porunci; Mihail Cantacuzino a fondat și Biserica din București Colțea). Stema familiei Cantacuzino e peste tot (vulturul bicefal, ce ține în gheare puterea: sceptrul și crucea). S-a păstrat până azi pictura originală a lui Pârvu Mutu Zugravul (sunt la muzeul mănăstirii icoane de vis semnate de el). Ne-am închinat și la Mănăstirea Sinaia, am lăsat pomelnic, am aprins lumânări la morți și la vii. Am întârziat și la Capela lui Take Ionescu, din curtea mănăstirii, o figură clarvăzătoare a istoriei (a fost ministru al Cultelor, al Finanțelor și de Externe într-o perioadă când s-a refăcut România Mare). Teribil, a murit în 1922 intoxicat de stridii. Am întârziat și în muzeul mănăstirii (unde e Biblia în original tradusă în românește în 1688). Am plecat apoi, ploaia mocănească neimpresionându-ne, la Castelul Peleș și la Pelișor, am mâncat miez de nucă abia scos din găoacea nucilor noi (era femei cu mâinile negre care scobeau nucile; altele aveau mănuși), 5 lei un pahar de plastic, apoi am mâncat porumb copt pe loc (ciudat, se lipea de dinți; 3 lei) și susan fără gust, 3 lei (cred că deja m-am spuzit din cauza lui; treabă țigănească). Am aflat că s-a desființat intrarea pe poteca marcată care trece pe lângă Foișor și urcă pe munte. Am admirat iar statuia lui Carol I (1866-1914) și a Elisabetei Carmen Sylva, poeta, împletind (1869-1916). Am plecat spre București pe ploaie torențială, nu ne-a venit să credem când am găsit Bucureștiul uscat, cu căldură (așa cum l-am lăsat). Și uite așa s-a încheiat preumblarea la munte, Doina e fericită – pe drum, la Bărcănești, am impresia, am oprit să cumpărăm legume, să aibă de gătit.

***

Las loc și azi noului comentariu al lui Tudor Cicu la adresa unui personaj al meu, Omul-de-ocară, din proza scrisă în stil publicistic (fără control estetic) intitulată „O încurcătură de minte”. Îmi place ideea în sine, de a completa proza mea cu comentariile lui Tudor Cicu, e un experiment. Să nu mă lungesc, las pentru mâine partea a XIII-a a prozei.

«Omul-de-ocară îşi face procese de conştiinţă? Aflat „pe prag” de a lua unele decizii, Omul-de-ocară îşi aminteşte vag, cum Aristotel, în cartea a treia a Retoricii afirma că orice „asemănare” prin intuiţie, între lucruri neasemenea conduce la o metaforă în actul de creaţie. Autorul ştie, că: viziunile, visele, până şi halucinaţiile cele mai mărunte născute din închipuiri, sunt materie primă pentru naraţiunile sale. Presiunea exercitată de societate asupra sa îi stimulează elanul creator. Eseurile dictate sub transa visului, în subconştient, sunt argumente venite să arate că Omul-de-ocară nu face parte din clasoarele în care specialiştii îi ţin sub lupa zilei pe toţi cei cuprinşi de bolile somatice şi mintale. Că gândul şi nebunia sunt anomalii, ce urmează în viaţa artistului căi cu totul distincte, o ştie prea bine. Atunci, cum putem noi traduce imperioasa lui nevoie de autodepăşire? Doar prin atitudinea sa oscilantă (taman în prag de vis) împotriva unui dezechilibru al propriei vieţi, moştenit şi nu instaurat cu trecerea anilor? Faza preparatorie a actului de creaţie se petrece în inconştient, spune Omul-de-ocară. Faza de inspiraţie precede unui joc de depersonalizare… Gândul mă duce la posedaţii lui Dostoievski. Stavroghin avusese parte de un trecut zbuciumat şi o geneză plină de peripeţii. Degradat şi trimis ca simplu soldat într-un regiment de infanterie (vedeţi similitudinea cu Omul-de-ocară, alungat de la Cotidianul?), Stavroghin se complace acum într-o existenţă de „unghere”. Ca şi diavolul – la care făceam anterior trmitere – Stavroghin rătăceşte o vreme prin acele unghere şi medii sociale de la  periferie, rămănând rece faţă de lumea pe care o cercetează cu un ochi indiferent. Tentaţiilor de sinucidere ale Omului-de-ocară, Dostoievski le-a opus „decizia” unui personaj căruia i-a copt imaginaţia: sinuciderea lui Stavroghin. Dar, să nu anticipăm. Este cunoscut cazul pictorului Giorgio de Chirico, în pânzele căruia, mai târziu, neliniştea a fost înlocuită de măreţie după ameliorarea bolii. Vă închipuiţi, ce pacoste pe capul Omului-de-ocară, să i se prescrie de critica vremii, sindromul individului depresiv neurasteniform! Acest aspect ar anula frumuseţea poemului condus cu abilitate de autor, iar noi am cădea doar pradă metaforei construite cu migală. Cheia, însă, se află numai la personajul nostru».

Tudor Cicu

PS. Dragă Adriana Barna, după cum o vezi în fotografii, Doina e bine mersi. Pe munte nu s-a putut alinta, atâta tot. Apropo de paranteza ta: „Din ceea ce ne-ai povestit am inteles ca tu vii cu bateriile incarcate, iar Doina vine zdrelita toata si cu moralul la pamant. Cred ca se vede la fel chiar si din unghiul din care priveste domnul Cicu; de unde privesti tu se vede altfel?” Crede-mă, când urcă pe munte suferă toți turiștii la fel, sunt aceiași mușchi puși la încercare, diferă numai abordarea. Îți închipui că eu nu am dureri musculare, de degete și de călcâie? Altfel, face fiecare ce poate, cum poate, nu e nici o nenorocire că suntem diferiți. Să avem pardon, Doina are moralul mult mai ridicat decât mine.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.