0
7 comments

Luni, 6 decembrie 2010. Primesc peste zi pe Facebook (în continuare nu ştiu ce hram poartă acest „serviciu” pe Internet; n-am timp să stau pe el, să comunic măcar cu toţi cei care „mi-au cerut prietenia”, chiar aşa se afişează invitaţia – şi eu îmi dau acordul bucuros) două atenţionări: că se împlineşte un an de la realegerea lui Traian Băsescu, preşedinte al României. Prima, „România bunului simţ”, cu trimitere la un blog, „horatiubuzatu.wordpress.com”, necunoscut mie, cu un editorial intitulat „Un an cu Băsescu”, încheiat cu „Ziua de 6 decembrie pe care o comemorăm azi şterge din frumuseţea primei zile a sărbătorilor de iarnă. Sau, aşa cum foarte inspirat a remarcat cineva, ziua de azi este una de doliu politic”. Aşadar, azi… comemorăm realegerea lui Băsescu. E o idee. A doua atenţionare primită pe Facebook e intitulată „6 decembrie – Zi de doliu politic” (ea are trimitere la blogul „stareanatiunii.com” şi cuprinde la ziua de azi o cronică în versuri intitulată „Revolta Ciuruiţilor”, semnată de Marius-Adrian Porojnicu, necunoscut şi el mie; aici e publicat şi un straniu aranjament video dedicat conducătorilor vremurilor de azi, potrivit la versurile autorului: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=JuFYgpJ4mu8#! – daţi click).

Au trecut şase ani de când Traian Băsescu taie şi spânzură în ţara asta după propriile-i hachiţe. Dumnezeu n-a ţinut cu noi anul trecut, ni l-a lăsat pe cap să ne chinuiască, să ne pară rău că suntem români şi că nu putem să emigrăm, să scăpăm de el. După 20 de ani de postcomunism (libertate şi democraţie, nu?), sărăciţi „cu metodă” de Băsescu, ne întoarcem de unde am plecat – la mizerie morală şi la nivel de trai nedemn. N-am scăpat de comunişti, Băsescu e omul lui Ceauşescu şi al Securităţii, care se răzbună în timp. E incredibil, dacă te uiţi în urmă, să conştientizezi cum a crescut an de an acest fost tovarăş comunist şi securist, Băsescu (agent al Securităţii lui Ceauşescu acoperit la Anvers). După Revoluţie s-a păstrat la vârf continuu („sistemul ticăloşit” trebuia să fie apărat de unul ca el, din interior), ştiind să ia poziţie de drepţi, un oportunist abuziv, care a instrumentat mineriadele (aflat la Ministerul Transporturilor), l-a alungat pe „reformatorul” Petre Roman din fruntea FSN (care se confunda cu mişcarea revoluţionară din decembrie 1989; Băsescu a făcut Revoluţia acasă, ascuns), apoi a îngropat la guvernare PNŢCD, „conform ordinelor”, şi mai târziu l-a înlăturat „plângând” pe Theodor Stolojan de la candidatura la preşedinţia ţării, să pună piciorul în prag românilor naivi, care au crezut în minciunile lui… Îl auzeam azi la ştiri pe contracandidatul lui Băsescu la prezidenţialele de anul trecut, Mircea Geoană, mărturisind că a mers la mogulul S.O. Vîntu să-i ceară întrebările moderatorului de la Realitatea TV, Robert Turcescu (care le făcuse cunoscute lui Băsescu, nu şi lui Geoană), să fie pe picior de egalitate cu Băsescu, la confruntarea directă de dinaintea turului II – dar nu numai că nu i s-au dat, securiştii l-au înfierat că a mers la mogul acasă. Adică a fost lucrat ca la carte de securiştii lui Băsescu… Sigur, Geoană îşi merită soarta, dacă avea atâta minte să spună atunci în direct că Băsescu joacă necinstit, servit de Robert Turcescu şi de serviciile secrete, ar fi câştigat în simpatie. Dar atunci Băsescu şi-a jucat infernal cartea, a spus că el e o victimă a mogulului S.O. Vîntu şi a fost crezut (când, de fapt, era invers, o victimă a mogulului Vîntu era Geoană). Mărturisirea asta dă încă o dată de gol caracterul infect al lui Băsescu. Nu-mi e simpatic nici Geoană (prea stilat, cu stagiu de opt ani de educaţie în SUA, mă bufnea râsul când auzeam că el ar reprezenta comuniştii lui Iliescu), cu atât mai puţin PSD-ul pe care-l conducea atunci (şi care l-a trădat între timp, alungându-l din funcţia de preşedinte al PSD), dar pot să pun pariu că românilor le-ar fi fost mai uşor azi dacă era Geoană ales preşedinte al ţării, el n-ar fi acceptat în ruptul capului umilirea în ultimul hal a populaţiei majoritare a României, de azi. De altfel, cred că alegerea lui Geoană preşedinte al României ar fi adus la guvernare un guvern PSD-PNL care nu şi-ar fi bătut joc de români, ci ar fi găsit soluţii economice care să scoată ţara din prăpastie (adusă de guvernarea lui Boc din decembrie 2008). Eu continui să cred că România are nevoie de liberali la guvernare în vremuri de restrişte (Călin Popescu Tăriceanu a fost un premier remarcabil; faptul că l-a pus cu botul pe labe pe preşedintele Băsescu cât a fost premier, a fost benefic pentru România). Sincer, îmi e silă să mai scriu despre Băsescu, îl consider o piază rea a României, de când a preluat şi şefia guvernului, în stil comunist, e odios… Bat în lemn, vă amintiţi de odiosul Ceauşescu. Ne merităm soarta, pe Băsescu ni l-am ales în „libertate”.

Pe 1 Decembrie se făcea mare caz de patrie şi neam, care sunt confundate azi de Băsescu cu sacrificiul continuu (cu două zile înainte, la Palatul Cotroceni, la recepţia de Ziua Naţională, Băsescu a amintit de sacrificiile făcute de români în trecut pe câmpul de luptă, comparându-le cu cele pe care România le face acum din cauza crizei economice). Am primit pe e-mail un poem al Aurei Christi intitulat „Patria…” (ea e basarabeancă, are motive să vadă altfel patria) şi un comentariu despre ţară al poetului piteştean Aurel Sibiceanu, le redau aici, să observ că n-avem reţineri în faţa cuvintelor mari:

Patria mea, o fereastră…

Patria mea? O fereastră simplă şi gravă,

deschisă mereu înspre mine, aşteptând

să mă ofer aerului ce-mi recunoaşte

irisul, mâna, ezitarea şi gândul,

fără să mă întrebe: de ce? până când? //

Patria mea? O zi de iarnă fără iarnă,

cu astrul meu familiar, cu destinul în care,

stârnită de îndoieli, am intrat…

O iarnă lipsită de ceea ce numim iarnă.

O iarnă din care nu-mi doresc decât să cad. //

Patria mea va fi fost cândva un vers al tău, al meu,

citit înainte de culcare de Dumnezeu.

Aura Christi

*

1. Ţara mea = acel “Illo tempore”, consacrat de Eliade, în sensul mitic,  unde între geografie, istorie, oameni, limbă şi credinţă era un raport ideal. Aceasta este o dimensiune metafizică şi o primim fără să ştim când şi cum. De aici şi tentaţia ca fiecare generaţie să exclame, la un moment dat, de regulă după trecerea de 50 de ani: “Pe vremea mea…”

2. “Ţara mea” – în contextul schimbărilor, voite sau nevoite, altfel spus, “sub vremi”, sub capriciile istoriei.  Aici avem de-a face, de la o vreme, cu o cedare, cu o înstrăinare a brumei de zestre, pe care înaintaşii au întocmit-o cu migală. Rătăcirea comunistă, îndepărtarea de Dumnezeu, cârmuitorii cei nevrednici şi hulpavi, ispita alterităţilor de tot felul, tendinţa lumii de a deveni un sat planetar, toate astea au făcut din România  Apa Vavilonului, unde cei în care se mai cuprinde o Românie metafizică şed şi plâng… Ieri am citit câteva zeci de pagini din manualul de istorie,al  lui P.P. Panaitescu, din  “Oameni cari au fost”, a lui Iorga, am ascultat istoria noastră în format audiobook, scrisă şi citită de Neagu Djuvara… Am gândit la Româniile în care am trăit, la România de când nu voi mai fi, a Alexuţei şi a lui Mihai, nepoţii mei dragi… Deşi singur, iacătă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut aleasă însoţire… La mulţi ani!

Aurel Sibiceanu


Like it? Share with your friends!

0
7 comments

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Minunată poezia Aurei Christi, minunate şi profunde gânduri despre patria metafizică, ale lui Aurel Sibiceanu. Şi tu, Liviu, ai pus pozele celor doi sfinţi alături alături de două poze ale Dracului Gol!

  2. Bună ziua (deşi-i una de 13…)!

    Locuiesc câţiva km mai la deal de cantonul cfr (ce-a mai rămas din el şi din CFR?) al originei d-voastre. La mijloc de cale între un Muzeu (fostă primărie) şi-un Ceahlău (încă hotel). Vă ştiam demult după nume, însă arar v-am citit. Nici legendele (vii, unele), nici basnele nu mă tentează. Prefer să ştiu (şi) omul de după cuvinte. Cei mai mulţi m-au (des)amăgit.
    Aseară v-am descoperit Jurnalul, nu mai ştiu pe ce cale, dar mă bucur să (vă) citesc “necheptănat”. Am revenit şi azi, spre a ceti ce aţi rezumat în ziua de 6, lună, an curent.
    Moş Neculai, ar fi trist să afle în ce vor unii să-i transforme Ziua. Dar, n-ar fi singura deziluzie pe-a sa contă. Nici Întâi Dechemvrie nu-i cu nimic vinovat, pentru ce a ajuns. Nici ţara, pentru imnul şi conducătorii – puţin spus – prost aleşi.
    Hai, mai bine, să lăsăm Ziua Aceasta, la fel ca Ajunu-i : Copiilor!… Care am fost, care suntem şi celor care ne vor urma.
    Nimeni nu-i veşnic. Nici Răul măcar, cum nici Binele, nici alte spirituale bunuri nu sunt.
    Măcar, de am fi lăsaţi să ne bucurăm că trăim…

    Cu dorinţa de a (mai) reveni, sper să fiţi “alarmat electronic” de inserarea acestui tardiv salut.

    Un admirator de Foarţă & Piţu…, dar cu propriu-i stil, inclusiv de tari.

  3. Bună ziua (deşi-i una de 13…)!

    Locuiesc câţiva km mai la deal de cantonul cfr (ce-a mai rămas din el şi din CFR?) al originii d-voastre. La mijloc de cale între un Muzeu (fostă primărie) şi-un Ceahlău (încă hotel). Vă ştiam demult după nume, însă arar v-am citit. Nici legendele (vii, unele), nici basnele nu mă tentează. Prefer să ştiu (şi) omul de după cuvinte. Cei mai mulţi m-au (des)amăgit.
    Aseară v-am descoperit Jurnalul, nu mai ştiu pe ce cale, dar mă bucur să (vă) citesc “necheptănat”. Am revenit şi azi, spre a ceti ce aţi rezumat în ziua de 6, lună, an curent.
    Moş Neculai, ar fi trist să afle în ce vor unii să-i transforme Ziua. Dar, n-ar fi singura deziluzie pe-a sa contă. Nici Întâi Dechemvrie nu-i cu nimic vinovat, pentru ce a ajuns. Nici ţara, pentru imnul şi conducătorii – puţin spus – prost aleşi.
    Hai, mai bine, să lăsăm Ziua Aceasta, la fel ca Ajunu-i : Copiilor!… Care am fost, care suntem şi celor care ne vor urma.
    Nimeni nu-i veşnic. Nici Răul măcar, cum nici Binele, nici alte spirituale bunuri nu sunt.
    Măcar, de am fi lăsaţi să ne bucurăm că trăim…

    Cu dorinţa de a (mai) reveni, sper să fiţi “alarmat electronic” de inserarea acestui tardiv salut.

    Un admirator de Foarţă & Piţu…, dar cu propriu-i stil, inclusiv de a trăi.

  4. Bună ziua (deşi-i una de 13…)!

    Locuiesc doar câţiva km mai la deal de cantonul cfr (ce-a mai rămas din el şi din CFR?) al originii d-voastre. La mijloc de cale între un Muzeu (fostă primărie) şi-un Ceahlău (încă hotel). Vă ştiam demult după nume, însă arar v-am citit.
    Nici legendele (vii, unele), nici basnele nu mă tentează. Prefer să ştiu (şi) omul de după cuvinte. Cei mai mulţi m-au (des)amăgit.
    Aseară v-am descoperit Jurnalul, nu mai ştiu pe ce cale, dar mă bucur să (vă) citesc “necheptănat”. Am revenit şi azi, spre a ceti ce aţi rezumat în ziua de 6, lună, an curent.
    Moş Neculai, ar fi trist să afle în ce vor unii să-i transforme Ziua. Dar, n-ar fi singura deziluzie pe-a sa contă. Nici Întâi Dechemvrie nu-i cu nimic vinovat, pentru ce a ajuns. Nici ţara, pentru imnul şi conducătorii – puţin spus – prost aleşi.

    Hai, mai bine, să lăsăm Ziua Aceasta, la fel ca Ajunu-i : Copiilor!… Care am fost, care (mai) sunt(em), precum şi celor care ne vor urma.

    Nimeni nu-i veşnic. Nici Răul măcar, cum nici Binele, nici alte spirituale bunuri nu sunt.
    Măcar, de am fi lăsaţi să ne bucurăm că trăim…

    Cu dorinţa de a (mai) reveni, sper să fiţi “alarmat electronic” de inserarea acestui tardiv salut.

    Un admirator de Foarţă & Piţu…, dar cu propriu-i stil, inclusiv de a trăi.

    1. Vă salut cu drag, încântat că descopăr un apropiat al Cantonului din Dumbrava, unde m-am născut. În tinereţea mea trăia un critic, a fost uitat – Nicolae Ciobanu se numea, ca dumneavoastră. Mulţumesc pentru vorbele bune. Dacă înţeleg bine, suferiţi pentru literatura română, asemenea nouă, păcătoşilor. Sper să vă reîntâlnesc semnătura aici.

  5. Promit (nu solemn!) să caut acel Canton sau ce-a mai rămas din el.
    248 e număr de ordine, ori e de la km de cale ferată?
    Unde aflu (şi) alte detalii topografice?…
    Un fost ucenic cheferist.

  6. Păi, m-am născut la Cantonul CFR Dumbrava (de la cinci kilometri de Piatra Neamţ) şi am copilărit la Cantonul 248 Halta CFR Adjudu Vechi, la 248 de kilometri de Bucureşti. Din Cantonul de la Dumbrava nu stiu ce a mai rămas, dar din Cantonul 248 ştiu sigur că n-a mai rămas nimic (a fost furat cărămidă cu cărămidă după ce a fost pusă aici barieră electrică şi n-a mai fost nevoie de cantonier). Mulţumesc pentru interes, rămâneţi vă rog la interesul literar.