Miercuri, 22.02.2012. Probă de cinism condamnabil: „Nu am discutat despre marirea pensiilor si salariilor… Insa atat noi, cat si Fondul, prin tot ceea ce facem, ne gandim la bunastarea cetatenilor la modul cel mai sincer cu putinta”, a declarat premierul M.R. Ungureanu dupa intalnirea cu reprezentantii creditorilor internationali. Citiți încă o dată: premierul SIE Ungureanu se gândește la… bunăstarea românilor când se întâlnește cu FMI, fără însă să discute de mărirea pensiilor și salariilor. Nimic mai dezonorant, ce caută acest personaj infantil în fruntea Guvernului României? 
Ieri toată presa a explodat, publicând salariile minime garantate în țările membre Uniunii Europene: „Angajaţii din România au un salariu minim garantat de 162 de euro pe lună, ceea ce îi plasează pe penultimul loc al unui astfel de clasament, în faţa vecinilor bulgari care au un salariu minim lunar de 138 de euro, conform datelor oficiale ale Biroului de Statistică al UE, Eurostat. Cel mai mare salariu minim lunar acordat în Europa este cel garantat, prin lege, salariaţilor din Luxemburg, respectiv de 1.801 euro, adică de 11 ori mai mare decât cel din România. În Ungaria, salariul minim garantat lunar este de 296 de euro. Statisticile Eurostat se referă însă la doar 20 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. În cazul Greciei, salariul minim garantat lunar este de 877 de euro. Guvernul de la Atena s-a angajat însă să îl reducă la 750 de euro pe lună, măsură care face parte din programul de austeritate impus de FMI-BCE-UE, în schimbul salvării statului elen de la faliment”. Am mai atras atenția aici asupra 
acestui aspect – în timp ce FMI (alături de întreaga Comisie Europeană și Banca Mondială) se dă de ceasul morții că Grecia intră în faliment și că a luat măsuri draconice de austeritate, îndatorând-o pentru șapte generații, în Grecia salariul minim e de… 877 de euro, și va fi redus la… 750 de euro! Ați citit bine, 750 de euro. Pe când în România același FMI nu acceptă să crească salariul minim la… 750 de lei! Ați citit bine, nici 750 de lei. Bătaia de joc a regimului Băsescu, acum manipulat anticonstituțional de serviciile secrete, e bătătoare la ochi. Și cu toate acestea, acest intelectual corupt de putere, compromis și de trecut și de prezent (nu și de viitor, care sună bine), M.R. Ungureanu, își permite să declare că el se gândește numai la bunăstarea românilor! Nu vi se face greață? Amărâții din Piața Universității își dau sufletul protestând degeaba împotriva sărăciei și corupției, a incompetenței și iresponsabilității celor de la putere, „băieții cu ochi albaștri” își văd de treabă. Apropo: am trecut și azi prin Piața Universității, am uitat de fiecare dată să 
specific aici că sunt mai multe femei decât bărbați care scandează Jos Băsescu!, Ieși afară, javră ordinară!, Demisia!, Alegeri anticipate!, Toată lumea știe, ne conduce SIE! – au intrat în a 40-a zi de protest. Nu încetez să le susțin moral demersul, datorită lor mai există o șansă de îndreptare. Credeam că nu se mai poate face nimic, iată că se poate. Măcar să protestăm pașnic dacă nu știm să punem mâna pe par. E o rușine că trăim de azi pe mâine, că statul își sacrifică poporul, că avem o clasă conducătoare de ocupație (susținută de interesele străinilor în România). Protestul lor a fost justificat, o recunosc inclusiv cei contestați în stradă. Nesperat, acest protest care durează în acest an de 40 de zile (mai e puțin și ajunge din urmă protestul fără precedent din Piața Universității din București din aprilie-iunie 1990, de 52 de zile) a avut eficiență, a fost reinstalat pe post Raed Arafat și a fost retrasă legea sănătății (de care nu se mai scoate o vorbă; de aici a început protestul), a fost anulată taxa auto (a fost transferată viitoarei guvernări) și a fost trimis la plimbare întregul Guvern Boc. Din nefericire, 
au rămas neîndeplinite dezideratele alegerilor anticipate prezidențiale și parlamentare. Într-un nou manifest sosit din Piața Universității se subliniază: „Nu credem că regimul clientelar SIE+PDL+UDMR+UNPR+alte minorităţi va ceda uşor. Pentru asta trebuie inteligenţă şi onoare… Cerem prin pieţe, şi nu numai, AUTODIZOLVAREA PARLAMENTULUI, care şi-a pierdut demult legitimitatea. De aceea noul Guvern (SIE+PDL+UDMR+UNPR+alte minorităţi) este ilegal. Cerem insistent demisia lui Traian Băsescu, cappo di tutti capi! Numai prin anticipate PREZIDENŢIALE şi PARLAMENTARE revenim la normalitate”. Clar, protestatarii știu în continuare ce vor. Ce va mai fi?
Am primit și un surprinzător mesaj, îl transcriu ca atare, poate sunteți interesați de inițiativă:
Buna ziua,
Va contactez in calitate de Administrator al site-ului www.lozinci.ro (primul 
centralizator de lozinci de la manifestatiile de amploare din Romania).
Lozinci.ro este un proiect social, non-profit si apolitic ce-si propune sa centralizeze mesajele protestatarilor de la manifestatiile publice.
Va adresez si d-voastra rugamintea de a sustine acest proiect (cateva idei gasiti in pagina: http://www.lozinci.ro/sustine-
La randul meu, voi publica un link catre site-ul d-voastra in sectiunea „Multumiri” din pagina mai sus amintita.
Astept raspunsul d-voastra.
Cu stima,
Ionut Florin PETRE
N-am nevoie de nici o mulțumire. Îl public aici fiindcă ar putea să aibă legătură cu protestele din stradă de acum.
Pe de altă parte, e interesantă abordarea variantei protestului din stradă nesusținut de Uniunea Scriitorilor, Alexandru Petria răspunde atacului nesemnat din România literară la adresa lui, dați click pe: http://alexandrupetria.
***
Poeta Maria Pal mă felicită de ziua de naștere într-un stil cu totul original – îmi dedică un poem, îi sărut mâna, nu merit (am tot ezitat dacă să-l dau de gol aici; de ce nu, contează poemul):
LA MULŢI ANI! Sănătate şi împliniri pe toate planurile.
Spuse mai multe în cadoul micuţ…
Maria Pal
Nu mai iubeşti
POETULUI LIVIU IOAN STOICIU
surd la sâsâiturile trimise de timp
ca Adam şi Eva înainte de-a cunoaşte mărul
asculţi bezna cum se ramifică în carnea ta
în pereţii abia văruiţi în frica din lucruri
în cafeaua din dimineţile tulburi //
şi nu mai iubeşti marea cu vuietul ei schimbător
cu zeii de sare //
calm
măsori înălţimea de la care-ameţesc frunzele
când creşte-n văzduh primăvara //
surd la sâsâiturile scoase de frică
scrii pe retină rugile neascultate de nimeni
senin şi-ndepărtat ca zmeul copilăriei
Maria Pal
Dle. Lis, la noi salariile mari sunt garantate, nu cele mici.
Are dreptate @Mihai Rogobete !
In ce tara, la stat, mai intalnesti salarii de 29.000 euro pe luna ? Astea sunt fiare ranite care ataca furibund, incercand cu ultimele puteri sa sfasie ( amenintand si discreditand) pe cei care i-au demascat si pe care nu-i pot cumpara !
Romanii ar trebui sa le ridice monumente celor de la Antene pentru lupta lor curajoasa cu un dusman al poporului roman, mai perfid si mai periculos decat cel cu care au luptat cei de la Europa Libera !
Cu toate greselile pe care le mai fac unii dintre ei, merita tot respectul romanilor, care daca nici cu aceste rechizitorii exceptionale, prin care ies la iveala toate crimele economico -financiare ale hidrei portocalii, scoase pe tapet de Antene, nu se trezesc de cap, inseamna ca-si merita soarta !
Fragmente din SCRISOAREA DESCHISĂ TRIMISĂ DE D-L BATA MARIANOV,
fost coleg de facultate şi de an al d-lui Andrei Pleşu
(Facultatea de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, anii 1966-1971)
Către Sorin Ilieşiu, membru al Grupului pentru Dialog Social
Marea păcăleală
Dragă Sorine, am aflat despre recentele tale luări de poziţie în legătură cu situaţia din România, în incitante emisiuni la televiziune. Le-am aflat prin internet şi alte medii electronice, dar şi din relatările prietenilor din ţară şi exil. Era vorba (cum ar putea fi altfel?) despre personaje controversate ale perioadei postdecembriste, implicate în evenimentele recente. Am tras concluzia că situaţia se clatină rău de tot şi că, în sfârşit, românii nu se vor mai lăsa multă vreme ”aburiţi”… (…)
Cu toate reticienţele pe care le-am păstrat în faţa tinereţii oportuniste a lui Andrei Pleşu (atributul de oportunist e cel mai blând), totuşi m-am bucurat pentru evoluţia sa ulterioară. O apreciam ca fiind o schimbare pozitivă şi destul de ”iluminată”. În decursul acestor 22 de ani de ”tranziţie” în care, de fapt, nici nu ne-am mai văzut, am vorbit de câteva ori la telefon, scriindu-i şi câteva scrisori– la care, bine înţeles nici nu mi-a răspuns. Sentimentele mele faţă de el, cu toate bunele mele intenţii, au fluctuat incert. Spre deosebire de tine, eu nu i-am cerut nici un fel de ”socoteală” asupra biografiei sale; deci, nici nu a trebuit să-mi răspundă atăt de sever cum a făcut-o cu tine: ”N-am a-ţi da socoteală…!” De fapt, într-un fel, omul are dreptate: el crede că evoluţia lui a fost una dreaptă şi luminoasă, din moment ce toată lumea îl laudă (sau l-a lăudat, până nu de mult). În acest caz, are dreptul să se mire de ce vin unii să-l tragă de mâneca cu fel de fel de întrebări: ”Ce treabă are ”x” sau ”y” să se amestece în biografia mea ?”, îşi va spune dumnealui. Numai că situaţia se poate schimba total în cazul în care cel în cauză s-a expus public aşa de intens cum a făcut-o el. Dacă cineva îşi arogă hedonic şi fără reticienţe postura de creator de opinie şi pe cea de purtător de cuvânt al conştiinţei neamului, se poate aştepta şi la faptul ca cineva, cândva, să-l întrebe de una sau de alta… (…)
În ce mă priveşte, până acum, n-am spus mare lucru împotriva lui — de fapt, aproape nimic (cu excepţia acelei scrisori în legătură cu bombardarea Serbiei, cînd el era ministru de externe). (…)
Faţa lumii se schimbă puternic, nici cea a României nu poate rămâne la fel. A apărut, chiar în viaţa publică, o generaţie tânără, decomplexată faţă de trecut, informată şi, de ce să nu recunoaştem, cam disperată. Pentru aceştia, ”piruetele biografice” întortochiate şi contradictorii a lui Andrei Pleşu (şi ale altora ca el), foarte iscusit împachetate într-un fals martiriu de ex-disidenţi, începe să nu mai fie o garanţie morală. În orice caz, nu una care să mai justifice imbatabilele poziţii pe care şi le-au monopolizat neruşinat. De douăzeci şi ceva de ani asta fac: s-au aşezat boiereşte pe sfântul tron cultural şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de sanctuar. Cenzurează şi admonestează la fel de drastic cum se făcea şi pe vremea ”odiosului”. Aşa stând lucrurile, mă gândesc că aceşti copii or avea tot dreptul să le tragă picioare în fund celor care au contribuit substanţial la aducerea ţării la sapă de lemn.
Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – ”Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea ”disidenţilor” români din vremea ”iepocii de aur”, o băşcălie fără pereche. Dacă ne vom lamenta şi întreba mereu, de ce nu avem o societate civilă demnă şi responsabilă, fără a găsi răspunsul potrivit, vom continua să orbecăim prin conurile de umbră ale istoriei pe care ne-o vor dicta alţii. Nu vom înţelege nici de-acum înainte mare lucru dacă nu vom porni cu analiza de la acea băşcălioasă înclinaţie de vituperare. Teatrul absurdului nu se putea naşte decât în România!
Dă-mi voie să-ţi povestesc doar două episoade – poate de mult uitate de alţii – din trecutul ”de generaţie”, al meu şi al ”ayatolahului” sufletesc al românilor: eram, cred, prin anul 5 la Institutul de artă ”N.Grigorescu”, eu student la sculptură, iar Andrei Pleşu la Istoria şi teoria artei. Era, nu cu mult, poate doar un an după Mişcările studenţeşti din 1968. Dictaturii lui Ceauşescu i se făcuse frică ca nu cumva, chiar tardiv, scânteile de la Paris şi alte locuri fierbinţi, să ajungă şi la noi. Atunci, preventiv, s-a mărit presiunea asupra noastră: diverse prelucrări ideologice, măsuri drastice pentru orice abatere, exmatriculări etc..
Într-o după amiază am fost convocaţi la Centrul studenţesc ”Grigore Preoteasa” – toată suflarea studenţească de la cele trei institute artistice: Arte plastice, Conservator şi Teatru. Prezenţa era absolut obligatorie. Cel care ar fi lipsit se putea alege cu urmări grave – ni se spusese înainte. Noi, grupul de sculptori – cărora li se spunea ”Gibonii” -, eram ca deobicei undeva prin ultimele rînduri, ca să fim cât mai departe de ”oficiali”. Şi, bineînţeles, circula din mână în mână, pe ascuns, nelipsita noastră sticlă de votcă. În prezidiu, la tribună, cine crezi că se afla alături de tovarăşii de la Comitetul Central UTC? Nimeni altul decât colegul nostru, viitorul ”teoreticean” Andrei Pleşu. Până au vorbit ceilalţi tovarăşi nici nu ne-am sinchisit, dar, când a luat cuvântul Andrei, am ciulit cu toţii urechile. Răposatul Mihai Mihai, care stătea lîngă mine, îmi dădu un ghiont: ”Mă, fii atent, ăsta vorbeşte împotriva noastră !”…
Andrei Pleşu era pe-atunci ”ucenicul vrăjitor” al maestrului Frunzetti, marele păpuşar al culturii române şi se pregătea să rămână asistentul acestuia. Deci, cu alte cuvinte, avea de urmat o strălucită carieră universitară pentru care, nu-i aşa, trebuia să ”dea puternic din vâsle”: era, în acelaşi timp, secretar UTC (PCR ?), secretar al Asociaţiei studenţilor din artă sau mai ştiu eu al cărei drăcovenii… Ce spunea Andrei Pleşu atunci? Pot reproduce doar vag, din memorie: zicea, printre altele că, într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dacă bine îmi aduc aminte, chiar arăta de la tribună cu mâna înspre noi (nu mai sunt, totuşi, chiar aşa de sigur de acest amănunt; la urma urmei, au trecut vreo patruzeci şi ceva de ani de-atunci…) ”Dar, aşa ceva – spunea el în continuare – nu se va mai repeta în viitor!”. Îşi luase angajamentul în numele nostru, al tuturor studenţilor artişti, el, colegul nostru de generaţie şi viitorul teoreticean Andrei Pleşu.
O a doua secvenţă, cu şi despre el: era după ce se întorsese de la ”domiciliul său forţat”, de la Tescani. Eram personal de faţă, la o masă de cârciumă (cred că, era deja alcătuit ”Grupul 8+1” ); Andrei Pleşu ne povestea cu stilul său hâtru, din amintirile de ”arestat”. Cică îl păzeu doi ofiţeri de Securitate, unul de grad mai mic, probabil căpitan şi altul de grad mai mare, să zicem maior. Căpitanul avea şi sarcina să facă de mâncare pentru toată lumea. Andrei juca table cât era ziulica de lungă cu maiorul. La un moment dat, în timp ce băteau zarurile, se apropie căpitanul de ei –avea un şorţ alb legat peste pantalonii de uniformă– şi-i spune conspirativ lui Andrei (nu maiorului!) frecându-şi palmele cu satisfacţie: ”Nea Andreiaş, am făcut rost de o brânzică extraordinară” (Andrei îl imita cu talentul său de actor înnăscut). Căpitanul îşi duse trei degete la gură, ale căror vîrfuri le sărută zgomotos ”Nea Andreiaş, pe legea mea, aşa ceva n-ai mai mâncat de mult. Ce zici, facem o mămăliguţă cu brânză şi, mai trântim şi două ochiuri pe de-asupra?” După aceea, Andrei, imitându-se pe sine, ca un adevărat Domn Goe ce era, îi răspunse plictisit: ”Lasă-mă, dom´le, în pace, nu vezi că sunt ocupat ? Fă orice, numai să fie ceva bun !”…
Mi-am amintit de toate poveştile acestea nu de mult, în timp ce citeam din cartea bietului Adrian Marino: opt ani de ocnă grea şi încă cinci-şase de deportare în Bărăgan… Andrei Pleşu, erou naţional al rezistenţei anticomuniste, iar Adrian Marino, un veşnic marginalizat (?)… Mi-am mai amintit şi de detenţiile altor disidenţi, de pe alte meleaguri, mai puţin băşcălioase ca ale noastre (Havel, Adam Mihnick sau alţii). (…)
În luările tale de poziţie era vorba de Leonte Răutu şi de alţi ideologi de sorginte comunistă. Pe Răutu îl numeşti ”groparul culturii române”. Sunt de acord cu tine că poate fi numit aşa, numai că, mă mir de naivitatea de care dai dovadă, crezând că odraslele lor – colegi de-ai tăi din Grupul de Dialog Social -, care, încă mai mănâncă ”pâinică culturală” de la mămuca Românie, pot fi total altceva decât au fost părinţii lor (?). Andrei Oişteanu, de exemplu, e văr primar cu fata lui Leonte, respectiv cu Anca Răutu (actualmente Oroveanu), care Anca, la rândul ei, este mâna dreaptă a lui Andrei Pleşu, adjunctă la Colegiul Noua Europă (Fundaţia Noua Europă). Toţi aceştia se ştiu de mici, din Cartierul Primăverii, au mers la aceeaşi şcoală, s-au jucat ”de-a doctorul” când erau de-o şchioapă. După aceea, mulţi dintre ei au ajuns la Facultatea de Istoria şi teoria artei — i-au băgat tăticii şi mămicele lor acolo, că dădea bine la imagine. Era şi fata lui Borilă printre ei, pe care o curta Valentin Ceauşescu, venea şi el destul de des la vestitele petreceri ale Institutului de artă unde, la un moment dat, găseai mai mulţi ghitarişti pletoşi decât la Conservator. Celor din ”Primăverii” nu le făcea nimenea nimic, numai pe noi ne fugărea miliţia să ne taie pletele şi să ne radă bărbile… Sorine, toţi aceştia sunt din una şi aceeaşi gaşcă. Sunt la cataramă cu Petre Roman (puţin mai mare ca ei), fiul lui Valter Roman, şeful politic al armatei române de pe vremea lui Stalin (atunci când părinţii noştri erau la ocnă, ca deţinuţi politici)… Ce fac aceşti domni şi doamne acolo, la Fundaţia ”Noua Europă” — înfiinţată special pentru ei, ca să aibe lefuri frumuşele? La ora actuală nu fac nimic remarcabil: doar taie frunze la câini pe banii ”tăiaţi” de Băsescu din amărâtele de pensii ale lui nea Grigore şi tanti Mărioara… Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală… Ce crezi, are nevoie Băsescu la Institutul de cercetare a crimelor comuniste de un om ca Marius Oprea care să umble pe dealuri şi păduri, prin vânt şi ploaie, căutând gropi comune ale celor împuşcaţi de comunişti? Hai să fim serioşi! Băsescu, ca toţi inculţii, are nevoie de obedienţi, de oameni pro-forma, care să nu facă nimic altceva decât să-l laude pe el, prezentându-i imaginea publică în culori, dacă nu chiar aşa de strălucitoare ca pe vremea lui Pingelică, atunci, cel puţin ”acceptabile”… Ce să mai spun, Sorine? Halal de Dialog Social cu toţi aceştia… (…)
Da! Vreau să fiu bine înţeles: la sfârţitul acestei scrisori — care nici nu ştiu cât de deschisă sau publică va ajunge –, vreau şi eu să-i cert pe intelectualii-trişori (…). Îi învinuiesc de colaboraţionism şi pupincurism politic. Acum este vorba — nu mai încape nici o îndoială — de cei cărora li se spune ”intelectualii lui Băsescu”; mâine sau poimâine, când acela nu va mai fi la putere, ne vom pomeni, poate, cu alţii care vor face la fel. Dar să nu-mi spună dânşii mie (cei de azi) că, vezi Doamne, dacă era Geoană la Cotroceni, era şi mai rău. Poate era mai rău, sau poate, numai, la fel de rău (?)… Şi pe vremea lui Ceuşescu am auzit slogane asemănătoare: ”Bine că-l avem pe Ceauşescu că altfel rămâneam cu ruşii agăţaţi de gât” …Ce importanţă mai are cine e la Cotroceni şi, mai ales, ce viitor ne aşteaptă dacă această ţară nu mai are spirite curajoase, generoase şi, într-adevăr liber cugetătoare?…
E adevărat, din păcate, suntem o cultură mică: scriitorii şi artiştii acestei ţări nu beneficiează de o amplă piaţă de desfacere a valorilor simbolice. Şi, din nou spun ”din păcate”, ca să poată supravieţui, ei trebuie să se agaţe de câte-o ”ţâţă bugetară”. Dar atunci măcar s-o facă demn şi cât se poate de onest şi nu isteric ca Patapievici sau alţi mihăieşi…
Numai bine la toată lumea!
Bata Marianov, sculptor alfabetizat
Frankfurt pe Main, 8 februarie 2012
Mi-am permis sa pun fragmente din aceasta scrisoare pentru a-i arata autorului ei, dar si noua in general ca temerile sale :
„Ce importanţă mai are cine e la Cotroceni şi, mai ales, ce viitor ne aşteaptă dacă această ţară nu mai are spirite curajoase, generoase şi, într-adevăr liber cugetătoare?…”
Da ! Atata timp cat mai exista un Liviu Ioan Stoiciu nu este inca totul pierdut in aceasta tara !
P.S. Numai ca in privinta acestei structuri parazitare (GDS) trebuie sa se instituie un control cu adevarat civic, mai ales ca are cam aceeasi compozitie etnica cu a primului guvern roman 😆 Petre Roman !
Sa-i mai imprastiem putin, ca prea s-au strans ca paduchii lati doar in locurile paroase/banoase si sug cu nesimtire la banii publici.
Faptul ca Sorin Iliesiu a fost dat afara pentru convingerile lui politice si un sobor de Tismaneni, Oisteni, Patapievicieni corciti cu niste Mihaesti ,Plesi si Cartaresti ajunge sa taie si sa spanzure (deocamdata numai la figurat in cultura romana si in societatea civila facandu-ne sa ne simtim straini in propria tara, trebuie sa duca la o reactie imediata, chiar inainte de caderea intregului sistem mafiot ce vrea sa puna stapanire pe tara !
Draga d-le Radu Humor, ati facut intradevar un „lucru mai mult decat civic”,ati aratat adevarata fata a acestor lacuste reciclate.Acestor,”esentiali”care au pus mana pe tara, trebuie sa le aratam ca noi santem mult mai puternici.M-ati trimis mai deunazi pe blogul lui DT, dar ce sa vezi:delete.Tot ce comentasem vizavi de faptul ca (DT), medita la tragerea de bracinar…a fost sters in drum spre Timisoara. Redau mai jos textul cu pricina….
„Nu aveti nimic sa va reprosati ?”…
Visam ca „elita, elitele” sant alaturi de napastuiti. Dar vai, acestea sant ff ocupy de „tragerile de bracinari”ale lui DT.
Sa va binecuvanteze cu „busuiocul” versurilor sale, insusi ION CREANGA, ca prea sarira-ti ca moliftele, in vreme ce altii nu mai prididesc a manui lopetile printre nametii patriei si nu stau ca mustele catarati pe blogul Omului aiesta: „iasmele otravitoare,
Duhul rau si necurat,
Vai! Destul ne-au supt puterea
Si vieata ne-au secat.
De pe ochi vostri rupeti
Panza-ntinsa de dusmani!
Voi cu inima crestina,
Nici un ac de la Jidani.
Adevaratii „formatori” sant cei care rezoneaza cu poporul caruia-i fac parte.
Dle FIR
Din pacate nici Dorin Tudoran nu mai este ce pare a fi (si asta doar pentru unii, care nu-l vad cat de gol este si continua sa-l trateze ca pe un dizident 🙄 )!
Se pare ca tot ce a emigrat (indiferent din ce motive si mai ales cum 😉 ) a fost atins/ajuns de mana lunga a iudeo-masoneriei, platindu-si scump blidul de linte !
Singurul dintre cei mai cunoscuti care nu a acceptat blidul de linte este respectabilul Paul Goma, o constiinta/nuca prea tare pentru falcile/boturile lor manjite de toata mizeria acestei lumi.
Si de aici si tot felul de probleme insurmontabile peste care de unul singur, fara a fi ajutat de niste romanii patrioti Paul Goma nu poate trece !
Cine prefera burta plina in loc de suflet cinstit, mai devreme sau mai tarziu se va trezi cu un imens gol nu numai in pantece, ci si in locul unde ar fi trebuit sa existe o constiinta de om demn si iubitor de neam si tara !
Din fericire nu sunt atat de multi, dar intens si parsiv mediatizati par o multime dezlantuita sa sfasie, care de unde apuca, Romania, mai ales acolo unde isi dau seama ca banii si alte meschine rasplate nu folosesc la nimic izbindu-se de constiinte ce nu accepta nici un compromis.
Este timpul oamenilor mici, al celor lipsiti de caracter si orice valoare in domenii pe care au ajuns sa le conduca !
Din pacate nu spre impliniri, ci spre a le distruge sau compromite iremediabil.
Cei care s-au angajat in lupta aceasta surda cu dusmanii Romaniei au nevoie sa simta de partea lor daca nu ajutorul direct, macar acceptul si sprijinul nostru pentru cauza lor, pana la urma a noastra a tuturor romanilor, mai putin cozile de topor nelipsite din peisajul romanesc.
Vorba cuiva :
N-au astia atatea topoare cate cozi se gasesc pe la noi
Felicitări pentru material: autorelui, mesagerului!
Sper să ajungă şi subt rîturile nesimţiţilor. Nu doar al vizatului!
Pretindea balonaşul negru că juca bambilici cu securiştii? … Eu ştiu că nu chiar întotdeauna. Între o măligă cu scrob (că tare-i mai plăceau!) şi alte bucate, scria din vreme-n vreme şi-n rest sforăia de-i pica-n cap tavanul… Securişti la Tescani, pe ai cui bani şi încă bucătari?
Ăia aveau alte „surse”. Care – întrebate telefonic, dacă-i scos la „corvezi”, trebuind să măture, să grijească pe-afară – spuneau c-o oftare, două, de rezon: daa, o daa, munceşte, săracu’, munceşte aşa cum aţi ordonat.
C. Dissidentu’ (pe-atunci, ca ş-acum)
Când vor cădea javrele elitiste, plantate de ştim toţi cine, abia atunci cultura română va fi liberă cu adevărat. Abia atunci se va putea întoarce la ce a fost cu adevărat. La ora asta sunt atacaţi pe mii de saituri şi în zeci de reviste, vremea lor se apropie de sfârşit.
Domnule Stoiciu,
V-am observat mai atent în trei etape.
În 1990, cînd scriaţi în „Contrapunct”, între altele un serial despre reprimarea Pieţei Universitatii. Mi-a plăcut.
În 1987, eram culegator de texte la Cotidianul, iar dvs. ceva din categoria redactor.
Astăzi scrieti aici, iar subsemnatul va citeste.
As spune, ca o concluzie ce poate gresi, ca-i totusi important modul cum iesim din scena…
Eu cred ca anii scursi e sanatos sa ne aduca intelepciune, matura detasare si putinta de observare a lucrurilor.
Cu stima,
Mircea Ordean