0
2 comments

Marți, 14 iunie 2011. Sunt la Botoșani, la Zilele Eminescu și la Congresul Național de Poezie (ediția a IV-a). Organizator extraordinar: Gellu Dorian. Continui experimentul pe blog, cu această pagină de jurnal online a mea scrisă la fața locului. Fiul, Laurențiu, mi-a dat laptopul lui performant, mi-a cumpărat modem (cu Internet ”portabil” Cosmote, plătit pentru o lună – 36 lei; neinspirat, fiindcă la cazare am aflat că am Internet la dispoziție în cameră). Am sosit prea târziu la camera de hotel (Hotel Rapsodia din Botoșani), la 22.15, am pierdut primul text scris (nu cunosc dedesubturile laptopului fiului, am apăsat pe ce nu trebuia și s-a albăstrit textul, îmi e groază că-l pierd și pe acesta, scris acum). Au sosit din această seară la Botoșani Dinu Flămând de la Paris (el e laureatul de anul acesta al Premiului Național de Poezie, primit de ziua de naștere a lui Mihai Eminescu), Leo Butnaru și traducătorul Chiril Covaldji din Basarabia, Nicolae Oprea și Dumitru Augustin Doman de la Pitești, Silviu Guga de la Sibiu, George Vulturescu de la Satu Mare. Eu am venit cu prozatoarea Doina Popa la Botoșani. Am plecat din București la 11, ne-am oprit la cimitirul din Focșani să aprindem lumânări la morții Doinei. Mormintele sunt cotropite de buruieni, doar cavourile sunt scutite de prășit buruienile în cimitir. Apropo de cavouri, mi-au atras atenția două: unul trăznit, cu acoperișuri țuguiate și cu pereții plini de strofe, versuri și poeme întregi (cavoul are două busturi, unul al femeii dispărute de tânără, căreia i se dedicau versurile; cavoul  se intitulează ”Micro-templul plângerii eterne al smeritului Ing. Păun-Paul Rigolin, arhitect peisajist”). Al doilea cavou, operă de artă, ridicat de celebrul Ion Mincu, e al lui Simionescu Râmniceanu, atenție (scrie în piatră), ”prototipul lui Tănase Scatiu, personaj din romanele Viața la țară și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu (1858-1922)”. Cimitirul Sudic e plin de vișini, am mâncat vișine coapte și am urmărit șopârlele (lungi, grase). Un gropar săpa din greu o groapă, alți doi gropari dormeau sforăind pe iarbă, lângă mormânt… Ne-am oprit apoi la cimitirul din Adjud și am aprins lumânări la morții mei (și la mormântul poetului Ronald Gasparic), aici am mirosit floarea Maicii Domnului și am descoperit pe mormântul mamei Elena și al lui tata un mușuroi de furnici viguros (cu mătcile la vedere). După care am băut o cafea pe terasă la ”Atlantic” împreună cu poetul Paul Spirescu din Adjud (el a făcut cinste), așteaptă vacanța școlară, mi-a adus revista liceului unde e el profesor de filozofie, ”Nota Bene”, primele două numere din noua serie (în anii 2008 și 2009 n-a mai apărut, așa că a luat-o de la capăt, cu un nou format), mi-a spus că vrea să se pensioneze anticipat și să se mute la Chitila, la vila fiului lui, om de afaceri prosper, să se bucure că e bunic. Ne-am oprit apoi la fratele meu, la casa lui nouă din ograda casei părintești, Mariana (soția fratelui meu) ne-a dat să mâncăm. Fratele, Marian, mi-a spus că anul acesta nu mai facem pomană cu vecinii, ci un parastas restrâns, cu pachete la biserică pentru tata, Dumnezeu să-l ierte, că nu mai avem bani, vom face o prăznuire pe cinste la șapte ani. Am plecat la ora 17 din Adjud, ne-am oprit iar la Hanul Trei Iazuri să tragem aer curat în piept. De la Târgu Frumos la Botoșani m-a căpiat drumul, făcut praf, cârpit, care distruge cauciucurile (Doina, ca de obicei, a fost cu scandalul în dreapta mea, că depășesc viteza legală; nu spun că-și pune mâna la ochi când depășesc TIR-urile). Mă opresc aici, e prea târziu, să văd dacă mă descurc și cu publicarea pe blog a acestei pagini de jurnal ”de pe teren”… În această seară l-am felicitat la telefon de ziua de naștere pe poetul Radu Florescu din Piatra Neamț (altfel, miliardar în bani vechi) – a împlinit 50 de ani! În plus, am primit un SMS de la Adrian Alui Gheorghe: ”Din Alger, ca să ții minte. Un salamalek fierbinte. Să-ți ajungă pe un an…! Tuaregul Adrian”. Am crezut că e o glumă – nu, poetul e chiar în Africa!

+++

Fac aici loc unui text polemic primit pe e-mail de la Nicolae Ciobanu, dedicat lui Calistrat Hogaș:

Domnule Liviu,

            Un presentiment ciudat m-a determinat să întârzii trimiterea de faţă. Taman când să mă aşez la cină şi la tv în seara de 19 (cu zăduf, apoi cu ploaie superbă-n repeţite reprize, cu poze super floriţelor mele), doar cât să mi se-ncălzească cina, hai pe Lis Jurnal. De acolo, am copiat acest motto, pe care l-am păstuit tel quel (textul meu, fiind deja definitivat şi gata de trimis) : Nu am inteles ce inseamna ca scriitorii din Neamt il considera pe Calistrat Hogas un scriitor minor …!? La Piatra Neamt exista o casa muzeu, unde muzeograf e un scriitor, Emil Nicolae, un colegiu ii poarta numele, o strada, de asemenea, anual are loc un simpozion pe teme specifice, ii este reeditata opera periodic, pe prispa* casei sale au loc manifestari literare …! Valoarea majora nu o dau unui scriitor confratii din judet, ci impunerea in plan national, universal chiar. Asta e treaba voastra, a celor din Bucuresti …! Ma bucur ca si Vasile Baghiu il iubeste pe Calistrat Hogas, vezi ca nu e totul pierdut? (AAG, … la care apreciez mai ales maniera de scriere doct-româneşte şi la fel de mai puţin: cum ia totul fie în enorm derizoriu, fie în colossal tragic. Era mai bine când scriitorii nemţeni, romaşcani, moldoveni, români se afirmau la Ieşi, pe la Convorbiri literare, la Viaţa românească, la Familia orădeană, la Sburătorul, Semănătorul… iar nu ei – amici, rubedenii – între ei… pe un chef de câţiva lei.)

——————————–

*mai nou, pesemne că ’şezătoarele’ vor avea loc subt încăpătoarea prispă-cerdac în toată regula, de unde au dispărut lemenele de foc…, ori va dispărea şi ea, ca atâtea veritabile relicve.

Deci, Domnule Liviu,

pe marele Calistrat l-a catalogat pe o treaptă de valoare incertă şi Alt cineva (ca fiind un scriitor a cărui operă nu se citeşte, dar despre care se mult vorbeşte !!!… etc.) Dar, în adolescenţa mea, Istoria-i fiind încă la index, pentru noi, Hogaş a fost – după Creangă, Sadoveanu, Topîrceanu (prozatorul, memorialistul), Ghe. Brăescu, I.I. Mironescu (fiu de învăţător din Tazlău, ajuns mare fiziologist la Iaşi,  care – dimpreună cu cei doi dinainte au întemeiat Întâia Casă de recreere şi sănătate a Scriitorilor, la Preluci) şi alde Teodoreanu – în ale noastre preferinţe. Epigonii, desigur că minimalizează, ar aneantiza chiar, totul, sperând astfel să-şi facă loc de un (re)nume. Doar Sidonia (unul din numeroşii copii ai familiei, parcă opt), ajutată la senectute şi de custodele cel mai devotat Casei – excepţionala profesoară Alexandrina (Dridri) B. – l-au cinstit după merit pe inegalabilul Călător prin Munţii Neamţului… Multe decenii, singurul obiectiv local de faimă naţională n-au fost muzeele, nici liceele, ştrandul alacapulco, nici telegondolele: în perioada lungă a strămutării forţate şi băjenirii satelor de pe valea Bistriţei ce urma a fi inundată… Ci Casa Memorială „Calistrat Hogaş”, unde-i vedeam imensa pălărie şi pelerină (ca de garibaldist francmason), un baltag şi pistoalele inevitabile călătorilor în neprevăzut (când nu doar haiducii vestiţi se aţineau la drumuri şi poteci, mai aveai surprize cu potlogarii şi slugile, văcarii, beţivii, falşii călugări); şi ciubotele, relicvele Pisicuţei, imensa ceaşcă de ceai cu protector de mustăţi… Restul de livadă cu vreo trei nuci, un mesteacăn şi vreo doi-trei amar-cireşi, din care Dridri – custodele – pregătea după reţeta casei, lăsată moştenire de la Sidonia, faimosul „dulceţ di cireşă”. (Fie vorba-ntre noi, acolo se petrecea mare vrajă!… Nu cu mult în urmă timp, doar un biet cireş amar supravivent mai asigura provizii pentru zeci, de nu chiar sute de borcănele, din care erau ospătaţi cumpătat şi unii vizitatori, dar mai ales copiii şi participanţii la Acele sindrofii şi şezători literare, cum azi nu se mai ţin, deşi au păstrat denumirea. După retragerea la pensie a Doamnei Dridri – prietenă la cataramă cu Elena Vulcănescu, a picat şi ultimul cireş: cât de scârbă, cât de vârstă. Printre cioatele cam de sus tăiate, la un colţ de cerdac suspendat – de subt care lipsesc lemnele, de când s-a introdus „motanul” -, se mai poate vedea cum, timid încă, se profilează un cireşel… Şi, când stau de mă gândesc – cum, Doamne, Romanii sau Frâncii erau capabili să strămute copaci seculari din păduri, pentru parcurile lor, iar noi am ajuns să-i vindem la ster – o jale neconsolată m-apucă.

S-ar putea să se trăiască şi-n alte părţi rău…

Însă, răul acelora nu se simte pe-a nostră piele. De asta ne şi dor numai relele ce ni se fac, după zicală: milă ni-i de ei, dar de noi e vălelei…). Nu cunosc cadastrul vechii locuinţe. Dar, dacă de cum se încălzea vremea şi până da bruma, Hogaş avea pătucean de siestă şi chiar de-nnoptat într-un chioşc – după alţii, foişor -, realizeze că vreo două hectare tot i s-au răşluit proprietarului, dacă actuala curte-i doar cu un pic mai mare decât ce părinţii mei au avut, iar eu n-am fost capabil să păstrez, la Roman. Tot mai rele vecinătăţi şi mai parşiv aglomerate, pre mulţi foşti proprietari i-au silit să îşi ia lumea-n cap.

Totuşi, la Roman (care era cât pe ce să devină parcelă vîntoasă pe aproape 18 ha), marelui Calistrat la propriu şi la figurat – deşi n-a locuit acolo decât ca director (în casa-vilă în acel scop, pentru directori, făcută; de unde a şi fost alungat!), doar pentru că acolo s-a petrecut dintre vii, la rude -, i s-a mai pus de un Muzeu… Recent, poate nici acum o lună. Nu l-am văzut, încă. Dar, mi-e teamă să nu fie decât reproduceri (ar fi bine să fie măcar facsimile de calitate), dublete şi butaforie.

Revenim la Piatra (dată de Neamţ, deşi e pe Bistriţă : doar spre a o deosebi de Olt, de când cu chefereul răs-ante-belicoioşilor principi streini). Fiica, Sidonia Hogaş (« Doamna cu multe pisici », profesoară de muzică şi custode pe viaţă a Casei – dată memorială încă de prin anii 50, salvată astfel de la naţionalizare), ajutată de fosta-i elevă, Dridri, are o emoţionantă monografie, cu (sub)titlul ‘Bădia’. La (re)editarea ei a contribuit substanţial şi Doamna Alexandrina. Nu-i mai spun pe numele de familie, fiindcă i-a fost soarta să se cunune cu un… jalnic de egocentric cucurbitaceu. Şi-a crescut mai mult singură cei doi copii, într-o discreţie şi o demnitate greu de înţeles pentru unul ca mine. Să-ţi ştii tot timpul aproape călăul, denigratorul, dar să ai tăria supravieţuirii. Şi – prin copii, nepoţi, roadele muncii de-o viaţă – având-o pe a dăinuirii tărie, a nostră Dridri. Sub administrarea d-sale, s-au renovat Casa şi anexele, periclitate de igrasie. Şi s-a protejat trotuarul de la peretele cu strada prin stâlpi, fiindcă mîrlanilor nu le erau suficiente spaţiile parcărilor : intrau cu maşinile până-n pereţi, lovindu-i, şubrezindu-i, fiind din cărămizi lutuite… Vizavi, într-un fost (primul) hotel – cam de raport – al urbei, se instalaseră nu doar Forţele de Muncă, ci şi CN/JPensii, la care era aflux de public cu toate mijloacele de locomoţie doar într-o zi, cât nu avea la inventar Muzeul modest nici în unul-două cincinale…

Tot Dna Alexandrina, cât a fost responsabilă de sit, s-a îngrijit şi de Mormântul familiei Hogaş, din Borzoghean. Trec măcar o dată pe sezon pe acolo, fie şi pentru o candelă, fiind aproape vecin cu al socrilor. Însă, ai mei în zona săracilor. Iar Hogaşii în inima vechiului cimitir. Se pare că mestecenii i-au fost dragi doctului maxim, fiindcă erau prezenţi şi acolo. Scriu erau, fiindcă era un pâlc, iar acum nu ştiu de mai sunt doi… Mai sigur, unul, dar şi acela trist. Am pe undeva măcar o fotografie…; măcar, dar arhivele sunt pe o memorie externă, mai complicată-n acces.

Cam asta-i cu Hogaş, cu postumitatea lui loco. Actualul custode are 5-10 minute zilnice de bla-bla literaturicesc pe uo tv locală, dar – sub numele-i – nu apare măcar Muzeul ce îl custodeşte (fiind, în burtieră, meru “Scriitorul”… pseudonimic), mai mult pe închis, decât pe normal. Ca să accezi în casă, cam pre multicel trebuie să te uiţi cu mâna cu o sonerie ce ţârîie la naiba-n praznic, de n-o auzi… Aşa, că aştepţi făcând zâmbre, ori pleci resemnat, ca un turist însingurat ce te afli. Alta-I când “vine turiştii” anunţaţi. Protocoalele… Lansamentele… Şuşele calendarizate.

Dar, mai bine, la hoinăreli revenim… Munţii, pădurile, coclaurii adolescenţelor şi tinereţilor noastre îi simţeam un pic şi ai noştri. Mai peste tot, eram ca Acasă!… Doamne, frumos mai era prin pajişti şi prin fâneţe, pe drum de şleau, bătucit de tălpile goale, de ochinci, de cochite, prin colb şi noroaie în acea ţară fără de asfalt, nici gunoaie… Mirosea a Natură, de te îmbătai !

Nu peste tot erau cabane, hanuri. Dar absolut peste tot găseai om bun să te îndrume şi să te omenească, fără a ţi se uita în pungă. Îi era destul că veneai de departe, că-i vorbeai. Şi, aşa mai cunoştea şi el lumea şi avea ce povesti, la rându-i, alor săi


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Orice asemănare cu oameni, locuri şi fapte e o absolută întâmplare. Aceasta (de mai sus!) este o compoziţie de stil, cu caracter personal şi cu trăiri, convingeri proprii. Nu o imputaţie, ori un atac la persoană.
    Nu am intenţionat să devină publică, dar nici nu mă dezic, nici nu abjur nimic. E starea mea de cuget şi simţire.