Cum anul viitor e anul Apocalipsei, 2012, ne abținem să ne iluzionăm că vom mai reveni la Neptun. Senzaţia de deja vu

Duminică, 21 august 2011. Rămăsesem la rememorarea zilei de plecare din Neptun, de vineri, de la Casa Scriitorilor, unde a venit fiul, Laurențiu, cu prietena lui (care are un serviciu atât de pretențios, că abia în seara de vineri au sosit la Neptun), să-și petreacă week-end-ul la mare (azi i se plângea Doinei la telefon că n-a putut să doarmă peste noapte din cauza țipetelor unui copil din camera vecină). Ați reținut, biletul a fost de zece zile la mare, cumpărat de la Uniunea Scriitorilor, și eu cu Doina am stat o săptămână. Acestea sunt posibilitățile noastre (Doina s-a pensionat anticipat, are o pensie de mizerie, simbolică, și cu jumătate din pensie plătește o rată la bancă în franci elvețieni făcută în 2007, dublată între timp; iar fiul nu are loc de muncă) – nu ne plângem, că „așa ni s-a dat”.

În dimineața de vineri, 19 august, după o nouă noapte nedormită decât pe sărite, de la 3.15 la 8.15, m-am bărbierit și mi-am făcut bagajele. Am mâncat alune (Doina a mâncat fructe) și am băut cafea. La ora 10 am ieșit pe plajă, l-am rugat pe eseistul Marius Ghica să ne facă o poză, că avem o obligație față de Ozana Cucu Oancea, sociolog (fiica lui Nelu Oancea), care va apărea cu o carte nemaivăzută, legată de Casa Scriitorilor de la Neptun (va fi o altfel de istorie literară, a „scriitorilor-oameni”, cu evocări ale vieții lor particulare). De trei zile tot încercăm să facem poze cu noi doi (cu prozatoarea Doina și cu mine) și cei ce ne-au pozat au eșuat… După care ne-am întins pe prosopul dublu și după ne-a încălzit un pic soarele (era și azi acel vânt tăios; i-am repetat Doinei că de aia nu vin eu dimineața la plajă, că mi-e frig), am intrat în mare acolo unde nimeni nu se aventurează, unde sunt gropile în nisip (de care vă scriam la începutul jurnalului meu online scris la Neptun) și apa trece peste cap, deși geamandura e departe de ele, am înotat pe creasta valurilor. Apa mării nu e tocmai caldă nici azi. Ne-am preumblat apoi de la Vila lui Ceaușescu până la Casa Scriitorilor, mergând pe plajă, să ne uscăm (Doina a stat tot cu ochii după pietricele găurite, i-am spus că le-a adunat pe toate, n-au de unde să mai apară altele; nu, ea a adunat și pietre colorate, fără găuri, pe care-mi spune că le citește, în speranța că descoperă vreun semn, „ca în zațul de cafea”; nu spun că în ultimele două zile Doina mi-a pus, pe plajă, pe spate, pietre adunate, care să mă energizeze, că apa mării cică le încarcă iar eu le descarc; natural, și-a pus și ei asemenea pietre de tămăduit, care să scoată răul din tine; pietre abandonate mai apoi pe nisip, că doar erau descărcate de mine sau de ea de energie). Ne-am întins iar pe prosop, iar ne-am încălzit de la razele soarelui și ne-am întors în mare să înotăm – pentru ultima oară anul acesta (cum anul viitor e anul Apocalipsei, 2012, ne abținem să ne iluzionăm că vom mai reveni aici; pe de altă parte, nu ne vine să credem că e posibilă o extincție a omenirii așa, tam-nisam, chiar dacă ar fi un sfârșit de ciclu cosmic și planeta noastră ar avea grav de suferit)… Ne-am întors la camera de la Casa Scriitorilor, am făcut duș, am mâncat din ce am căpătat de la micul dejun, plus ce am mai adus noi de acasă. Ce-am tot făcut, că ne-am mocăit, abia la 14.30 am plecat din Neptun, la drum întins (pe care puțini bucureșteni îl fac la întoarcerea de la mare, pe traseul Techirghiol-Ostrov, în paralel cu granița de uscat bulgară, cu trecerea Dunării pe bac în dreptul Silistrei – aici e vamă). Voi reveni mâine…

***

Public partea a III-a a prozei mele scrise în stil publicistic (primele două părți au apărut alaltăieri și ieri, aici), adnotată extraordinar de Tudor Cicu la comentariile de ieri de aici (vedeți mai jos considerațiile sale critice, care mă onorează).

O încurcătură de minte

(II. Senzaţia de deja vu)

Omul-de-ocară a visat că a adormit cu capul pe masă într-o cafenea şi că două namile de la pază l-au aruncat pe scări… Sau n-a visat, a fost adevărat? (Autorul acestor rânduri nu s-a hotărât încă…) Asta s-a întâmplat cam cu o lună înainte de a scrie un al doilea articol politic, datat tot 19 octombrie 2004, pe care va apuca să-l definitiveze mai jos… (Ne garantează asta autorul “novelei” de faţă) Puţintică răbdare. Speră să nu se sinucidă din cauza unor duşmani imaginari, care-l agresează, alungându-l ba dintr-o cafenea, ba de la ziarul Cotidianul. A făcut o fixaţie la această dată de 19 octombrie 2004 în vis, e ceva de speriat. Scrie în vis în 24 martie 2005, de fapt, articol politic pe care îl datează 19 octombrie 2004! Nu i se pare normal, cum să i se pară? Dar nu are o explicaţie la ce i se întâmplă. A vrut să consulte un medic psihiatru, n-a avut curaj până la capăt, a renunţat… Dacă-l internează în spitalul de nebuni? E convins că se va vindeca prin scris, dacă e bolnav. După ce va scrie şi al treilea articol politic “în orb”, se va face bine. Poate să pună pariu. A avut un vis-în-vis în acest sens, i-a apărut Maica Domnului, la care se roagă în fiecare zi – deşi nu-i vedea mişcându-se buzele, o auzea că o să treacă şi asta, să nu-şi mai facă atâtea griji, după al treilea articol politic scris în vis, “în orb”, pentru un ziar de la care a fost exclus tacit. Un articol politic pe lună, nu mai mult, scris “în orb”, pentru sertar – ce Dumnezeu, doar eşti scriitor… Semăna la voce cu o fostă iubită, care a dispărut… În care vis să creadă? Oricum nu are de ales. Are el această putere de convingere asupra propriului subconştient, subconştient nemulţumit că nu mai publică la un ziar la care a semnat şi zilnic timp de 13 ani… A fost intoxicat rău de scris articole politice, asta e realitatea, se iluzionează că toxinele se vor elimina încetul cu încetul. E o chestiune de voinţă? Trebuie să mai scrie două articole politice, să se elibereze? Un articol politic “în orb” pentru sertar îl scrisese deja când a apărut Maica Domnului. Au trecut câteva luni de când a fost exclus de la ziarul Cotidianul, înainte de alegerile generale… Încotro? Azi a scris iar “ca un somnambul”, în transă, sub impulsul visului. O mai fi, într-adevăr, în toate minţile? E convins că a scris pe 19 octombrie 2004, de aceea îşi datează articolul ca atare, deşi l-a cules pe computer abia azi, după câteva luni, în 24 martie 2005. Nu-şi bate cine ştie ce capul cu acest transfer de personalizare. În definitiv, e treaba lui, scrie şi-şi datează articolele rescrise după cum doreşte. Sau poate că nici nu scrie el, ci cel care-l posedează în asemenea hal, crezând că scrie în vis. Îi e ruşine să se plângă, dar are perfecta senzaţie de “déjà vu”, trăieşte permanent sentimentul că a mai fost în locurile în care scrie şi că s-a mai confruntat cu situaţii asemănătoare, deşi realitatea este cu totul alta. Cum poate să creadă că scrie în vis, când el scrie în realitate?

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Îmi place nespus încrengătura comentariului cititorului acestui blog cu proza mea, e mai mult decât constructivă. Ramona Trifan, critic de proză, își exprimă scepticismul, dacă am înțeles bine:

„Cam ciudata reteta de intrat in transa. tocmai ca simturile tre lasate in urma, transcense”.

Pe când criticul Tudor Cicu e încântat de spectacolul vieții din paginile prozei mele, îl salut:

«Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, probabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte…), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii, să capete cât de cât o aură mitică, LIS ne aruncă în plasa amintirilor eroului său, pe un tărâm al regăsirii personajului cu realitatea de dincolo de trăirile sale prezente. Cam ceea ce îmi doream să se întâmple, în proza de dinainte, intitulată foarte sugestiv: „Morişca din cap”. Şi bine face. Avem astfel, surpriza, să descoperim un alt prezent în trecutul abia traversat de memoria colectivă, memorie exploatată atât de exact în eseul politic al anilor 2004. În fond, e tema asupra căreia, Mircea Eliade s-a aplecat cu predilecţie, în „matricea” acestei descripţii literare, cea care i-a şi adus un succes garantat. LIS nu renunţă la realism, nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie; că de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Acesta este (din punct de vedere literar) o nouă descripţie în proza de azi, una care ne va pune într-o relaţie nouă cu modernitatea scrisului. Nu degeaba, criticii vremii, îi aprecia lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a „lumii celor mărunţi”, dar, şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Are dreptate Octavian Mihăescu, să simtă şi să-i recunoască lui LIS, în descrierile de la Neptun, tonul direct al confesiunii celui care se rescrie, ceea ce îl şi face seducător pe naratorul ei. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, LIS dă un imbold prozei actuale, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. Sub acest imbold, mi-am permis să-i „rescriu” finalul povestirii anterioare şi să-l postez pe blogul său. E o destăinuire, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor».

PS. În prima fotografie, criticul literar ieșean Ioan Holban, bunic (are doi nepoți, unul e lângă el) – pe fundal, Casa Scriitorilor din Neptun. Apoi, plaja dintre Vila lui Ceaușescu și Casa Scriitorilor și vedere a mării din balconul Casei Scriitorilor. Plus fotografii cu pietre de tămăduit (pe ultima poză dați click de două ori să o măriți, să-i vedeți secretele).