Miercuri, 25 mai 2011. „Cui i-e frică de CNSAS?” se intitulează editorialul din această săptămână al României literare, semnat de Nicolae Manolescu. Domnia sa observând că s-a trecut la o campanie de presă împotriva existenţei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Am atras şi eu aici atenţia asupra acestui aspect, că nu e vinovat CNSAS de turnătoriile unuia sau altuia – ce naiba? Sau de compromisurile făcute în secret de scriitori, vinovate sau nevinovate (să rămânem numai la scriitori), date de gol de către CNSAS. Am acceptat cu toţii că trebuie să se facă şi puţină curăţenie morală în lumea noastră postcomunistă. Apariţia Proclamaţiei de la Timişoara (venită după model nemţesc postcomunist), în martie 1990, ne-a dat mari speranţe că suntem dispuşi să cunoaştem adevărul şi să ne căim pentru păcatele publice făcute. În 21 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara, nu s-a reuşit decât să se pună la punct această lege a deconspirării şi a instituţiei ei, CNSAS, care o pune în practică (bine, rău). 
E o lege a deconspirării şi un CNSAS pentru care s-au dus ani la rând lupte crâncene, sistemul ticăloşit făcând tot posibilul să o îngroape. Fără să existe şi o Lege a lustraţiei (care ar fi încununat Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara), legea deconspirării şi CNSAS rămân singurele câştiguri reale în planul însănătoşirii morale a românilor. Ne place sau nu, asta e situaţia. Colaborarea cu PCR-Securitate (cu dictatura lui Ceauşescu) trebuie blamată, cu atât mai mult la un scriitor, care e persoană publică şi model, o conştiinţă de care trebuie să se ţină seama. CNSAS e o instituţie ca oricare alta, care funcţionează după o lege a deconspirării perfectibilă. Îi dau dreptate lui N. Manolescu: „În lumea pe dos în care trăim, vina o poartă cei ce pun degetul pe rană, nu cei care ne-au rănit. Ba vrem adevărul, ba ne temem de el. Şi când zicem că-l vrem, îl vrem numai pentru căţei, vorba fabulistului. O tot scăldăm astfel, fără să tragem nici o învăţătură”. Căţei? „Atunci când e vorba de mari scriitori, ar trebui să închidem pudic ochii la ceea ce citim în dosarele lor? Tocmai de scriitori, şi încă de cei mari ne luăm?”, continuă preşedintele Uniunii Scriitorilor… 
N. Manolescu amintind de „clienţii unei instituţii de care depinde sănătatea morală a tuturor” – se referă la CNSAS… Mă întreb azi ce ne-am face dacă n-am avea această lege a deconspirării şi CNSAS, cu ce ne-am mai lăuda în plan moral, public? Vă las să-i citiţi lui N. Manolescu editorialul în întregime în România literară. Personal, regret că N. Manolescu nu lămureşte problema disidenţei lui Nicolae Breban nici în acest articol şi că mai rău se scufundă în necunoscut: «Comentariul meu pe marginea acestuia (a Cazului N. Breban, colaborator al Securităţii) nu conţinea vreo acuzaţie, căutând, din contra, să nuanţeze concluziile CNSAS. Afirmam că singurul lucru care îl incriminează pe Breban este de a se fi lăsat manipulat de Securitate. Un al doilea comentariu l-am socotit necesar după ce Breban a publicat o scrisoare deschisă de o rară vehemenţă, în care nu numai susţinea că a-l considera „agent de influenţă”, cum scrisese Dorin Tudoran cu ani în urmă, reprezintă o calomnie, dar şi că el ar fi fost inamicul numărul unu al regimului comunist, pe care l-a înfruntat, şi al Securităţii, cu care s-a răfuit»… Interesant, aflu azi că Dorin Tudoran l-a considerat întâi agent de influenţă pe N. Breban (deşi cred că Monica Lovinescu a fost aceea care a impus acest „agent de influenţă”, inexistent în scriptele oficiale comuniste şi nici în legea deconspirării). Ciudat, apoi, răspunsul pieziş al lui N. Manolescu la întrebarea: de ce el, N. Manolescu, nu s-a opus regimului comunist, măcar atât cât s-a opus N. Breban (de altfel, scriitorii sunt convinşi că reacţia lui N. Manolescu e de gelozie faţă de opoziţia lui N. Breban, opoziţie anticeauşistă pe care N. Manolescu refuză să o accepte, în continuare). Întrebare pusă şi în Observator cultural, la dezbaterea „Scriitorii şi Securitatea” (cu trimiteri de titluri activate online – când vă găsiţi timp, citiţi pe http://www.observatorcultural.ro/Scriitorii-si-Securitatea*articleID_25307-articles_details.html (plus partea a doua a unuia dintre titluri http://www.observatorcultural.ro/Deconspirarea-scriitorilor-mod-de-intrebuintare-(II)*articleID_25346-articles_details.html şi http://www.observatorcultural.ro/Scriitorii-si-Securitatea.-Probleme-spinoase*articleID_25283-articles_details.html), întrebare la care nu răspunde Nicolae Manolescu. Auziţi ce scrie N. Manolescu: „Spre deosebire de N. Breban, nu mi-am dat, e drept, demisia, în semn de protest, din nici o funcţie în timpul comunismului, fiindcă n-am avut nici una. 
Şi dacă tot vorbim de demnitate şi curaj, daţi-mi voie să întreb dacă dezonoarea alegerii lui Breban ca membru al CC al PCR a fost spălată cu adevărat de o demisie care l-a condus direct la un foarte probabil şantaj al Securităţii. Date la întors, lucrurile nu devin mai curate: un alt comentator îmi reproşează că n-am sărit în ajutorul lui Goma, cum ar fi făcut Breban. Da, cum se vede din dosar, Breban a sărit, dar nu în sprijinul lui Goma, ci în al generalului Pleşiţă, care i-a încredinţat misiunea partinică de a-l compromite pe rebelul disident”… Rămâne întrebarea: de ce N. Manolescu nu a avut măcar curajul lui N. Breban de a se opune lui N. Ceauşescu? De ce nu l-a apărat el pe Paul Goma? Şi mai rău: de ce N. Manolescu nu-i recunoaşte lui N. Breban disidenţa? Sigur, N. Manolescu poate să răspundă că şi el şi N. Breban au rezistat prin cultură, cum au putut – dar n-ar trebui nuanţat?
Am primit pe e-mail pe 16 mai un text al lui Virgil Tănase de la Paris, în care CNSAS e pus sub semnul întrebării. O asemenea atitudine îl îngroapă pe N. Breban, nu-l apără. Nu l-am publicat atunci, părându-mi-se că-i face deservicii lui N. Breban, de fapt. I-am tot repetat Aurei Christi că problema nu e CNSAS (care funcţionează după o lege perfectibilă) şi că ar face o mare greşeală să conteste CNSAS ca instituţie la Curtea de Apel, când se judecă acuzaţia CNSAS că N. Breban a colaborat cu Securitatea… În aceeaşi greşeală cad toţi cei ce au fost deconspiraţi de către CNSAS. 
Public mai jos această scrisoare deschisă a lui Virgil Tănase, de curiozitate (şi să înţelegeţi editorialul lui N. Manolescu din această săptămână). Sigur, e şi asta o opinie-reacţie la interpretările CNSAS:
Dragă Nicolae Breban,
Suntem, în viaţă, doar câţiva, de numărat pe degetele unei singure mâini, care avem dreptul nu să judecăm – nu ne-am îngădui – dar să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989.
Ne-am câştigat acest drept înfruntând, cu riscul libertăţii şi, în ceea ce mă priveşte, şi cu cel al vieţii, societatea totalitară atunci când mai eram în ţară – şi nu la adăpost în hucuirile Occidentului, acolo unde iarăşi, puţini dintre noi s-au ridicat deasupra simplei lătrături, nemuşcătoare fireşte, pentru a stârni într-atât furia autorităţilor de-aici încât braţul înarmat cu satâr al acestora să vrea a ne lovi până şi acolo.
Cu vorba grea de tot acest trecut ţin să-ţi spun astăzi că am considerat întotdeauna CNSAS-ul o instituţie imorală şi ticăloasă. Mi se va răspunde că ea este legală etc…, ceea ce nu este un argument pentru mine care am avut deja dreptate împotriva legalităţii – socialiste pe atunci – pe care mă îndemnau s-o respect aproape în unanimitate cei din jurul meu – şi nu m-ar mira să am iarăşi dreptate împotriva opiniei publice.
Activitatea CNSAS-ului este imorală pentru că introduce – abuziv, cu siguranţa unui materialism care chiar dacă nu-şi mai spune ştiinţific, e de-o aceeaşi natură vulgară – criterii faptice, „obiective”, minerale, acolo unde nu există decât conştiinţa fiecăruia, o alcătuire dintr-o altă materie, a cărei funcţionare n-o cunoaştem, sâmburul tainic – „cămara sufletului meu” spune Cartea – unde este imoral să pătrunzi cu bocancii chiar lustruiţi democratic ai defunctului Bocănici („… bocăne cu bocancii Bocănici”, pentru cei care-şi mai amintesc!). Nimeni nu ştie unde este capătul de îndurare al fiecăruia dincolo de care este imoral de a pretinde cuiva să reziste – şi mulţi dintre „curaţii” de azi sunt funciarmente ticăloşi pentru că virginitatea lor nu se datorează decât cumplitei laşităţi care i-a îndemnat să putrezească în neînsemnarea lor, dar care, nu mă îndoiesc, aceştia, şi-ar fi dat pantalonii jos la cea mai mică solicitare a monstrului, dacă acesta ar fi avut de ce-i băga în seamă.
Activitatea CNSAS-ului este ticăloasă pentru că, în virtutea atitudinii mai sus pomenite, această instituţie întreţine, probabil deliberat, o confuzie între cei cu adevărat mârşavi şi cei care au luptat contra puterii până la limita puterii lor, cărora trebuie să le adăugăm pe cei care au considerat de datoria lor să folosească singurele mijloace pe care le aveam la îndemână ca să facem să dăinuie valori mai temeinice decât circumstanţele politice – în ceea ce ne priveşte cultura şi spiritualitatea românească, de altfel, între noi fie spus, mai ameninţate astăzi şi mai vătămate decât pe vremea când generaţia noastră era confruntată cu politica de rusificare, dar asta este o altă discuţie.
Iată de ce, luând pildă după o scrisoare pe care mi-o adresa pe vremuri, când ţângăfei de-o aceeaşi teapă mă lătrau dindărătul gardului, Milan Kundera, şi el nu demult, după cum ştii, ţinta unor atacuri la fel de josnice…, luând pildă, spuneam, după această scrisoare care mă obligă la o solidaritate pe care n-o vor înţelege nicicând jivinele trăitoare după legea pădurii – ecologică, fireşte – vin să te rog a nu te lăsa abătut de cei care nu vor exista, după noi, decât mulţumită nouă, şi numai dacă vreun vrednic cercetător microbiologist va vrea să ştie căror bacterii nocive am ştiut să rezistăm şi cum.
Virgil Tănase
PS. Vă invit să citiţi în format PDF revista Însemnări ieşene (redactor-şef Alexandru Dobrescu), numărul pe această lună, daţi click pe Insemnari iesene nr 5 2011 redus (şi iar click pe dreptunghiul apărut).
Mi se pare ingrozitor ce ni se intampla la 21 de ani de la o schimbare de regim atat de originala incat, incat am ajuns sa-i punem la zid pe cei care au fost obligati in diferite moduri, unele de viata si de moarte cu Securitatea comunista, in timp ce „fostilor” nu li s-a clintit un fir de par, beneficiind in continuare de privilegile unui capitalism salbatic, pe care tot ei l-au adus si impus !
Cea mai dureroasa parte a acestei piese de teatru ce se joaca pe scena Romaniei, mai saraca si mai dezbinata ca oricand, mi se pare lupta aceasta stupida ce s-a declansat intre intelectuali, oameni ce-ar fi trebuit sa fie deasupra unor asemenea aranjamente politice si sa respinga asemenea puerile mingi ce li se ridica la fileu pentru a putea trage in colegi de-ai lor.
Cand victime ale neintelegerii cursei care li s-a intins, sau poate chiar ale unei proaste intelegeri a celor intamplate in urma cu cateva decenii, sunt personalitati ale vietii literare romanesti de inaltimea unor Paul Goma, Nicolae Breban s.a., iar acuzatori, chiar daca cu manta/mantinela sunt Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran s.a. mi se pare ca asemenea rezultat n-a fost asteptat nici in cele mai reusite planuri si frumoase vise ale celor care trag sforile in tara asta 🙄
Daca de la unii ca Tismaneanu, Patapievici, Avramescu sau chiar Dinescu te puteai astepta la asemenea interventii, dictate nu de constiinta, de cealalta parte nici nu mai poti intelege ce-i mana in lupta ?!
Totul este posibil pentru că nimeni, sau aproape nimeni, nu crede în MĂRTURISIRE şi IERTARE; acestea trebuiau să devină adevărate instituţii ale reconcilierii. Mărturisirea şi Iertarea sunt, la urma-urmei, atributele noastre întru Biserica Strămoşească, dacă-mi este permis. Din nefericire, Biserica nu a putut juca rolul de mediator în procesul de Recinciliere Naţională. Biserica a căzut sub povara păcatelor propriilor înalţi ierarhi. Generaţiile noi au simţit asta; îmi este şi teamă să gândesc în ce direcţie vor apuca bieţii copii…
Din nefericire, colaboratorii regimului şi-au găsit scuze; nu de puţine ori acestea au fost halucinante, au fost chiar încercări, în cazul unora, de a legitima cu adevărat comunismul. Este încă o dovadă în plus că Papa Ioan Paul al-II-lea a avut dreptate când a spus că, în pofida declaraţiilor doctrinare, în fapt, comunismul nu a avut o antropologie adevărată.
În ceea ce mă priveşte, m-am opus, după puterile mele, regimului. I-am refuzat acestuia toate ofertele, nu fac pe nimeni vinovat de destinul pe care l-am avut. Trăiesc, însă, starea paradoxală de a întinde mâna celor care, cu sau fără voia lor, s-au amestecat în viaţa mea. Ştiţi ce am obţinut? Nimic ! Nimeni nu vrea să recunoască nimic; ba, distinşii informatori, jeliţi de mai toată lumea, îmi aplică în continuare „lovituri la cap”, ori de câte ori au prilejul.
Le primesc şi-I mulţumesc Domnului că nu sunt în locul celor care mi-au făcut oarece rău.
Părerea mea finală este că nici o conspiraţie, nici o manoperă ocultă nu ar avea puteri dacă am avea o minimă bună-cuviinţă în relaţia cu noi înşine şi cu aproapele nostru.
CNpSASul n-ar fi trebuit înfiinţat, nici stipendiat. Chiar de va fi defiinţat, e prea târziu: a deschis cutia relelor.
Nici cele două camere nu trebuiau îndopate numai cu sforari şi cumetri. Nici magistratura îndopată cu ce nu i se cuvine, nici structurile militarizate. Lor le era îndestul să-şi facă Datoria, nu averi cu nemiluita.
Nici înaltele demnităţi nu trebuiau ocupate prin troc la troaca partidelor.
Era deajuns o mână de oameni integri la putere, nu zeci de partide de emanaţi-apucaţi.
De-acum, mi-e teamă că-i prea târziu pentru mai bine.
Avem dreptul să ne jelim, dar nu mai avem dreptul să avem dreprul la demnitate… Con-ducă-torii ştiu ei de ce!
Ca sa ai drepturi, trebuie sa ti le castigi, sa le smulgi din ghearele unor rauvoitori, care numai la binele neamului lor nu se gandesc
Sau daca se gandesc, ala nu e romanesc 🙄
Dacă aşa stau lucrurile, nu-mi mai rămâne de făcut decât să-i rog pe „informatorii mei” să-mi permită să-i pup în fund; voi insista ca tărăşenia asta să fie transmisă de televiziuni, în direct şi la o oră de maximă audienţă.
Cu aceasta sper că procesul meu de reconciliere cu ei se va finaliza cu un succes răsunător. Aşa să mă ajute cine-o putea !
Prietene LIS, am ezitat mult dacă să vin cu noi comentarii pe blogul dtale, în problema dureroasă a colaborării scriitorilor cu Securitatea, după ce mă retrăsesem, înţelegând că ne zbuciumăm zadarnic.
Simplificând foarte tare lucrurile, ca să nu scăpăm din vedere tocmai cadrul general al dramei: aceşti scriitori (mă refer la Ion Caraion şi Nicolae Balotă, dar cazul lor poate fi extrapolat) au ajuns la închisoare în anii 50, obsedantul deceniu, pentru că s-au opus înregimentării; la ieşirea din prima detenţie au continuat să scrie împotriva regimului (alţi condeieri, după experienţa terifiantă a detenţiei, au renunţat la scris, s-au făcut pierduţi în masa angajaţilor temporari de pe şantiere…); or, IC şi NB au fost întemniţaţi a doua oară, – şi am numărat nu mai puţin de 25 duble condamnări ale unor scriitori! – semn clar că ei erau urmăriţi cu străşnicie…) de data asta pentru mulţi ani, sau la MSV, din care au executat 6-8 ani de puşcărie, iar la data când trebuiau să fie eliberaţi, fără să li se comunice sfârşitul detenţiei politice, impus de organismele internaţionale, ci dimpotrivă, lăsându-i să creadă că mai au de ispăşit încă mulţi ani, li s-a smuls prin şiretlic, ameninţări şi constrângere semnătura pe angajamentul de colaborare. În momentul când li s-a dat din nou drept de semnătură au început să scrie şi să publice dezlănţuit, ca spre a recupera timpul ce li se furase, cum au şi recunoscut. Până la plecarea în exil, IC a publicat nu mai puţin de 26 de cărţi, cu o medie ameţitoare, de 2 cărţi pe an; iar N. Balotă doar 12 cărţi în aceeaşi perioadă. În tot acest timp au fost nevoiţi să prezinte note informative. Scrâşnind din dinţi, au trebuit să toarne. O pacoste de nedescris, de netrăit… În mai 1967, IC le declara satrapilor săi că dacă îl mai constrâng să toarne, se sinucide. Nu a făcut-o, totuşi. Avea o familie, avea o fetiţă. Şi avea de scris în continuare, iar ceea ce se adunase în mape trebuia să apară. Sacriificase totul pentru asta. Acesta este omul obsedat de scrisul său şi de nimic altceva. Abia în 81, când şi unul şi altul au plecat, colaborarea cu securitatea a căzut. Însă, faapt de reţinut, nici în străinătate IC nu a recunoscut că ar fi trădat, dimpotrivă, s-a arătat indignat că i se atribuie texte contrafăcute, lături, etc. Ceea ce nu era adevărat decât în parte… Şi îmi vine să cred că nici prin tortură nu ar fi recunoscut că a colaborat. Pare o culme a absurdului şi a disperării, când nu este decât adevărul strict, pe cât de sfâşietor. De ce nu au recunoscut? Mai întâi, pentru că e o ruşine prea mare să-ţi vinzi fraţii de suferinţă. Şi erau convinşi că nimeni dintre conpatrioţi nu-i va înţelege, nu-i va ierta, nici măcar familia, prietenii, nimeni… ci toţi îi vor dezavua şi îi vor dispreţui. Iar opera lor va fi pe veci terfelită, aruncată la gunoi -, cea pentru care renunţaseră la orice în viaţă, inclusiv la onoare. E adevărat că nu renunţaseră de bună voie, cu atât mai puţin nu o făcuseră din proprie iniţiativă, ci fuseseră constrânşi, lipsiţi de libertate, schingiuţi, puşi în imposibilitate de a-şi împlini chemarea de scriitori. Vina lor, în acest context foarte special, pe cât de cumplit, era oricum mai mică, aproape disparentă, în comparaţie cu teroarea prin care a fost obţinută. Poate şi faţă de răul pe care l-au pricinuit. Nu au turnat din viciu, cum au făcut onorabilii noştri vecini de palier, sau pentru aaansa în schemă, precum bunii noştri colegi de birou, ci ca să capete dreptul de a se exprima ca oameni de talent, creativi. Şi mai e o nunaţă: În această ţară, lumea te judecă după vechi precepte, trădarea este pedepsită cu lapidarea, cu alungarea din cetate. Ca pe vremea lui Taras Bulba. În Apus, aşa mi se pare, lucrurile sunt mai laxe din acest punct de vedere. Se face la fel de mult caz de onoare, de demnitate etc, însă o defecţiune recunoscută este mai lesne înţeleasă, toleranţa e mai mare…
Cei care nu au recunoscut şi nu vor recunoaşte reprezintă la noi regula; excepţiile sunt două sau trei, însă trebuie să adaug că nu neapărat convingătoare. Dl DZ a recunoscut că a colaborat cu „partea bună, patriotică” a securităţii şi ne prezintă rezultatele acelei colaborări. Nu spune în schimb nici un cuvânt despre trădările obligatorii: preţul jertfei patriotice.
Ni se spune: acuzaţi pe nedrept CNSAS-ul, care este legal constituit şi îşi desfăşoară activitatea conform constituţiei. … Da, e legal constituit, însă personal am prea puţine motive să apreciez rezultatele cercetărilor întreprinse. Mai întâi că totul merge prea lent, ca să nu zic că merge alandala. Deconspirări descâlcite cu ani şi ani în urmă şi care nu au fost înaintate tribunalului; altele care ne sunt anunţate înainte de pronunţarea verdictului. În acest ritm, nu vom afla decât fărâme de adevăr, şi prea târziu…
Am asistat o singură dată la o acţiune a CNSAS, chemat la lansarea unei lucrări de doctorat pe baza cercetărilor de arhivă. La discuţii, Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat a reclamat faptul că nici până acum, după 20 de ani, nu a fost găsit manuscrisul Aşteptând ziua de apoi, care a fost principalul capăt de acuzare al lotului Noica. Atunci din sală s-a ridicat o tânără cercetătoare care a anunţat că ea a găsit întâmplător manuscrisul respectiv, în cu totul alt dosar, cu vreo doi ani în urmă… Surpriza a fost foarte plăcută, însă mare a fost şi nedumerirea: De ce nu au anunţat familia, presa etc. Ni s-a dat o explicaţie care nu a mulţumit pe nimeni: că descoperirea a fost postată pe site-ul lor, conform procedurii curente… (De curând romanul a apărut pe piaţă, se dovedeşte a fi vorba nu despre un elogiu adus legionarilor, în plin dejism, ci tocmai dimpotrivă, despre o acuză adusă rătăcirii celor care apelau la rasism şi mântuirea colectivă..)
Ni se mai spune: Opera nu salvează omul. Da, răspund, însă opera slavează literatura română, aflată în grea suferinţă, mai rău ca niciodată. Nu mai e nimic de aşteptat în cazul celor care nu au avut puterea să se mărturisească, în speranţa iertării, cum cu obidă se exprimă poetul AS. Oricum nu avem căderea să-i judecăm noi, care nu am trecut prin încercarea lor extremă… Nu trebuie să uităm însă nici celălalt aspect, determinant al întregii tragedii: că ei s-au opus regimului. (Îi dau dreptate măcar în această privinţă lui VT, care cere răspicat o distincţie clară între cei cu adevărat mârşavi şi cei care au luptat contra puterii până la limita puterii lor.) În orice caz, la opera lor nu putem renunţa cu nici un chip. Am fost la editura Vinea redactorul de carte al operei poetice a lui Ion Caraion, Arheologia durerii, apărută în colecţia Ediţii definitive, seria Patrimoniu, în 2 volume, totalizând peste 1100 de pagini, o operă redutabilă, spun asta fără nici o ezitare şi de care o literatură ca a noastră nu-şi poate permite să facă abstracţie. Cât despre Caietul albastru, de asemenea 2 volume, peste 1100 pagini, am parcurs-o cu sentimentul că mă aflu în faţa unei capodopere. (Am fost redactor de carte şi la alte două masive volume de Nicolae Balotă, lucru lesne de aflat din căsuţa tehnică a volumelor.) De altfel nici NM nu-i contestă excelenţa, deşi are unele rezerve la volumele de exegeză, prea docte, epuizând subiectul, „încât nu-ţi mai vine să citeşti cartea”; despre Caietul albastru, citit cu excelentă impresie, scrie răspicat: „Nu avem multe jurnale la acest nivel”; după care rezervă 3 coloane analizei, cu edificatoare citate.
Şi mai cred că se spune pe bună dreptate: Să-i judece bunul Dumnezeu, pentru simplul motiv că a da noi un verdict nu este omeneşte posibil.
Ion Lazu
Maestre Ion Lazu
În sprijinul celor doi , Ion Caraion şi Nicolae Balotă, aduceţi argumentele celor mai potrivite adevărului. Da, deţinuţii politici au trecut printr-o situaţie specială. Despre nefericirea de a fi colaborator, a lui Nicolae Balotă, am aflat în 1884, de la un coleg de celulă al acestuia, tatăl unui bun prieten de-al meu, regretatul actor piteştean Cristian Tutză.
Aşa-i, prin şiretlicuri le-au fost smulse angajamente de colaborare multor deţinuţi politici. La adresa de mai jos îl evoc pe amicul meu, actorul, fac vorbire şi despre tătânele său şi despre Balotă…
http://www.poezie.ro/index.php/prose/13980699/Un_minunat_nebun_-_actorul_Cristian_Tutză
Orice om de bună credinţă înţelege că în pofida angajamentelor semnate, ori a informărilor date, foştii deţinuţi politici nu pot fi judecaţi decât de Pronie…
La Ion Caraion aş face o remarcă, pe care sunt sigur că aţi făcut-o şi Domnia voastră, anume că în cazul informărilor date despre Marin Preda, Caraion a cam exagerat în ceea ce priveşte cantitatea şi conţinutul datelor „livrate” despre viaţa intimă a prozatorului. Două cred eu că ar fi motivele pentru care Caraion a fost aşa de „atent” la unele detalii: 1. Ori i-a purtat invidie lui Preda; 2. Ori a vrut să ajute la complicarea vieţii şi carierei unui scriitor pe care el îl percepea şi considera a fi unul comunist…
Ceea ce nu înţeleg eu este cum de oameni ajunşi la vârsta patriarhilor biblici, vezi Bălăceanu Stolnici, nu simt nevoia limpezirii relaţiilor lor cu lumea, dincolo de relaţia mărturisitor-Duhovnic, de unde le vine, totuşi, teama asta de mărturisirea publică? Cum de nu au văzut – şi încă nu văd- ce darnic în iertare a fost acest popor, în cazul Mitropolitului Nicolae Corneanu şi Alexandru Paleologu, care s-au mărturisit fără a le-o cere cineva?
Vă rog să mă credeţi, mărturisirea celor doi m-a făcut să-i percep ca fiind părinţii mei, m-a înnobilat…
De unde îndoiala, prejudecata greşitorilor mai apropiaţi, de după 1965-70, că semenii lor nu-s capabili de iertare şi înţelege, câtă vreme există acest minunat precedent întru mărturisire şi iertare ?
Sunt unii care spun că trebuie să băgăm gunoiul sub chilimul pe care îngenunchem în rugăciune, ca sub un preş ordinar, şi să ne vedem de construcţia prezentului şi viitorului…
Eu nu cred că se poate lucra cu temei, în ţara asta, câtă vreme unii stau cu frica de a nu le fi descoperite păcatele şi alţii cu teama că nu s-a mântuit calvarul lor, că buna lor făptuire le este dată la o parte, ponegrită ori ignorată…
Voi reveni. Până atunci vreau să le cer tuturor iertare pentru năduful din comentariul meu precedent şi să vă asigur de toată consideraţiunea mea.
Aurel Sibiceanu
Prietene poet Aurel Sibiceanu, am citit fragmentul din Argeş şi sunt foarte impresionat. Despre asta vom vorbi între noi, aici suntem în vizită şi „numai vizitele scurte sunt plăcute”…
Vin cu un adaos la relatarea de la CNSAS: tot din sală s-a ridicat dna S., fiica lui Petre Pandrea şi a reclamat faptul că din dosarul PP s-au pierdut 35 de scrisori de la Brâncuşi. Nu vi se pare aproape o crimă această pierdere a unor documente inestimabile? Cine răspunde? Se face tot ce trebuie pentru ca piese de acest calibru, rătăcite prin arhivele CNSAS şi care nu mai aparţin cuiva anume ci patrimoniului naţional să fie de urgenţă recuperate şi făcute publice?
În cealaltă problemă pe care o ridicaţi: a zelului cu care IC îşi scria delaţiunile, am să vin cu o ipoteză de lucru: Nu cumva în cazul dat este vorba despre o stratagemă prin care aceşti scriitori încercau, la rândul lor, să-i ducă de nas pe satrapi? În ce sens? Producând cât mai multe „cârteli” cu privire la viaţa şi firea celor aflaţi în vizor, „bălăcărindu-i” în fel şi chip, până la greaţă, am bănuiala că ei urmăreau două scopuri: să le inducă satrapilor ideea că da, omul ăsta e al nostru trup şi suflet, ne spune şi laptele care l-a supt, la fel o face desigur şi în privinţa amicilor şi cunoscuţilor săi; iar în fapt, nu produceau decât bârfe, lucruri îndeobşte cunoscute şi circulând în lumea scriitorilor, puneau în pagină, cu talent, cu stil, după felul de a fi al românului, picanterii şi mici răutăţi, în fond nerelevante: că X nu are facultate, că e afemeiat, beţiv, fiu de ţigancă, cuman, încornorat, zgârcit, cleptoman, fel de fel de mizerii, care însă ies de sub incidenţa legii… Şi al doilea obiectiv pe care îl urmăreau aceşti „zeloşi” era că, în spatele densei-înecăcioasei perdele de fum a bălăcărelii, prea puţine lucruri grave spuneau de fapt despre „obiectiv”, sau nu spuneau nimic care să constituie capete de acuzare politică… E doar o bănuială de-a mea, înţelegeţi, care însă, veţi fi de acord, s-ar potrivi acestor „personalităţi accentuate” care sunt din totdeauna marii scriitori. Un exces de zel, o înfierbântare aparte, o labilitate, „nervii” cu o vorbă de-a lui Bacovia…
Mi-l amintesc pe IC în discursul său la moartea lui Preda. Mi-l amintesc pe Doinaş la plecarea de la MLR, după ce făcuse de gardă la catafalcul lui Mircea Ciobanu. Câtă nefericire, ce derută existenţială…
Ion Lazu
Ideea (cel puţin a) cuplurilor care „se turnau reciproc”, după ce ajunseseră la o înţelegere tainică între ei, nu mi se pare absurdă. A fost şi ea o strategie/stratagemă se viaţă.
Vă mulţumesc, Domnilor Comentatori de mai sus!
Sunt sigur că Gazda nu are de ce să se supere pentru excese de calibrul acestora.
Noi, cetitorii, cu atât mai puţin.
N-am reuşit să citesc editorialul recomandat de domnul LIS, deoarece nu a apărut încă în format electronic, dar fragmentele reproduse în pagina de jurnal, adăugate la alte texte citite în ultima vreme mă fac să observ încă o dată abilitatea marelui critic de a lovi în timp ce apără, de a se ascunde descoperindu-se – făcându-ne « confesiuni » adică – şi de a sfida legile morale, pe care cu mare artă le predică.
La întrebarea pe care o pune în ultimul editorial « Cui i-e frică de CNSAS ? » a răspuns tot domnia sa cu mai bine de 8 ani în urmă. http://www.romlit.ro/imposibila_lustraie Ce ar mai fi de adăugat? Poate ar trebui să-l oblige cineva să citească tot ce a scris, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi… În orice caz, eu nu mă mai las convinsă de retorica manolesciană şi nici de aşa-zisa sa buna credinţă.
Punând cap la cap toate discursurile şi declaraţiile sale de prin jurnale, studiindu-le un pic, îţi dai seama că domnul Manolescu este un cinic, dar nu unul din şcoala filozofică greacă, ci, mai degrabă, unul din şcoala pragmatică a pisicii, o felină care, oricât ar solicita-o diversele roluri jucate de-a lungul existenţei sale istorice, tot în picioare cade. Aşa că nu e deloc de mirare că nu demult, într-o manieră absolut impardonabilă, îl trata pe domnul Breban drept un « amărât de şoricel… » şi că îşi închipuie că de la înălţimea fotoliului său de ambasador UNESCO, din scaunul său de preşedinte al USR, din şezlongul său de belfer de la România literară…şi din alte balansoare mai puţin cunoscute publicului larg……….îşi poate permite să se joace cu istoria, s-o falsifice, pe principiul “ceea ce nu e scris(de mine!), nu există”.
Cred că doar în acest fel se poate înţelege refuzul său de a-i recunoaşte domnului Breban curajul şi disidenţa, începută în 1971, despre care însuşi domnul Paul Goma scrie în « Culoarea curcubeului ‘77 » : ‘’Şi mai ziceam că, totuşi, el făcuse, la Paris, ceea ce nimeni – dintre tovarăşii ceceişti – nu mai făcuse, nu numai că dăduse acel interviu fără aprobare de sus, dar criticase aspru ‘’revoluţia culturală’’, deci politica partidului, deci pe Ceauşescu !’’(varianta electronică, pag.33).
Nu ştiu dacă cineva vrea într-adevăr să conteste CNSAS-ul ca instituţie la Curtea de Appel, fiindcă, aveţi dreptate domnule Stoiciu, nu instituţia despre care vorbim este problema, nici Legea 187/1999 sau OUG nr. 24/2008. Mai degrabă inclin să cred că, pe bună dreptate, lumea literară ar trebui să conteste modalitatea în care CNSAS-ul a instrumentat “cazul Breban” şi nu numai.
Dacă există o problemă cu CNSAS-ul (şi ea există!) această constă, evident, în faptul că o asemenea instituţie nu este autonomă, că ea este folosită de către politicienii aflaţi la putere şi de către grupări ce îşi servesc propriile interese, care nu au nimic de-a face cu curăţenia şi însănătoşirea morală a românilor.
V-aş putea da nişte exemple dezgustătoare de reacţii ale „românilor”care, citind că e voie de la CNSAS, s-au purtat exact cum făceau Gărzile Roşii în China, în timpul Revoluţiei culturale. (Dacă nu ştiţi amănunte despre ce a însemnat Revoluţia culturală în China vă recomand să citiţi „Les cygnes sauvages”, de Jung Chang – nu ştiu dacă s-a tradus în română).
Citeam prin iarnă, pe blogul unui poet din Cluj, şi nu-mi venea să cred că e posibil, cum domnul Grosan era denunţat că în facultate mânca de unul singur, ascuns în dulap, bunătăţile primite de acasă, fără să le împartă cu toţi colegii, semn de ticăloşie şi de colaboraţionism timpuriu….sau că la nunta nu ştiu cui s-a zgârcit la dar sau că ar fi sedus văduva debusolată a unui fost prieten….şi toate astea erau dovezi în plus că a fost un turnător şi că a făcut poliţie politică.
Sănătatea morală n-are de-a face cu aşa ceva sau cu comentariile curioase despre nefericita iubită din tinereţe, apărută în confesiunile „de bună voie” ale domnului Ioan S. Pop.
Alături de lege, CNSAS-ul e un instrument care serveşte clar la distrugerea autorităţii şi la discreditarea unor „disidenţi” sau nesupuşi, dacă vreţi, ai zilelor noastre, a unor personalităţi care, într-un fel sau altul, deranjează vreun atotputernic al momentului. „Activitatea CNSAS-ului este ticăloasă”, cum spune domnul Virgil Tănase, nu de iure, ci de facto.
Dar revenind la marele critic… poate că am greşit spunând că e un cinic. Poate că altfel se numeşte “boala » domnului Manolescu. Vom vedea…
Pentru moment, un mic exerciţiu de “literatură comparată »: fragmentul din transcrierea discuţiei Pleşiţă-Breban, care a stârnit valuri imense de indignare şi de huiduieli la adresa domnului Breban, şi un fragment foarte apreciat, probabil, dacă a trecut absolut nebăgat în seamă, dintr-un articol destul de recent din « Adevărul », articol semnat Nicolae Manolescu.
I. « (…) B: Aţi auzit, ieri? N-aţi auzit. Eugen Ionescu, la „Europa Liberă” a avut un interviu cu Monica Lovinescu, de 10 minute, să-l cereţi că este…
P: Interesant…
B: Interesant. În ce sens? Chiar şi Paul Goma a spus că bătrânul s-a scrântit.
P: S-a zăpăcit.
B: Da. Şi-a permis să ia un ton, faţă de tovarăşul Ceauşescu, inadmisibil pentru…să discuţi aşa cu un şef de stat! »
II. « Statutul nu mă obligă să-i subvenţionez vacanţa la mare doar fiindcă tatăl său a fost un scriitor respectat, dar a uitat să-l înveţe să se poarte. În particular, poate să se ia de cine crede de cuviinţă, dar în public şi, încă, lăudându-se în gura mare că stă în fiecare vară la Casa Scriitorilor, n-are voie să-l înjure ca la uşa cortului pe preşedintele ţării. Nu voiam să amintesc nefericitul incident din vara trecută, deşi junele avocat merita chiar să-i dau numele. Interdicţia are, aşadar, o cauză precisă şi anume un comportament golănesc.” (http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_-_comentarii/O_moda_periculoasa_7_476422355.html)
Ar fi permis, oare, să ne întrebăm cum va fi judecat domnul Manolescu peste 30-40 de ani pentru această luare de « atitudine » dezinteresată şi absolut liberă de presiunea vreunei poliţii politice atotputernice?
P.S. Scrisoarea domnului Virgil Tănase mi se pare un elegant gest de solidaritate, o expresie a temperamentului celui care a înfruntat regimul comunist şi Securitatea, care şi-a depăşit frica şi deci, căruia puţin îi pasă dacă e sau nu « politiquement correct » să spună cu voce tare : « Suntem, în viaţă, doar câţiva, de numărat pe degetele unei singure mâini, care avem dreptul nu să judecăm – nu ne-am îngădui – dar să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989. ». Révérence…