Dușurile radioactive din Emisfera Nordică îi dau dreptate Babei Vanga, 2011 va fi un coșmar? Andrei Pleșu în Japonia

Vineri, 5 august 2011. Mă tot gândesc la centralele nucleare distruse de cutremurul de 9,1 grade și de tsunami fără precedent din 11 martie 2011, care emană iradiații mortale și azi. Nu se mai vorbește de nenorocirea Japoniei decât tangențial azi. Ieri se anunța că au fost demiși trei oficiali din domeniul energetic național al Japoniei pentru „gestionarea proasta a crizei nucleare de la centrala Fukushima”. Tam-nisam, după cinci luni abia, au fost demiși acești responsabili. Asta, după ce pe 2 august s-a recunoscut în Japonia că „radiații fatale pentru oameni” sunt în continuare descoperite la Fukushima: „TEPCO, compania care opereaza centrala nucleara japoneza Fukushima, a detectat cele mai mari niveluri de radiatii de la cutremurul si tsunamiul devastator de acum cinci luni si pana in prezent. Nivelul de radiatii a fost de 10.000 de microsieverti pe ora, ceea ce poate fi fatal pentru om in foarte scurt timp, arata CNN. Nivelurile de radiatii au fost masurate luni dupa-amiaza intre reactorul numarul 1 si reactorul numarul 2. Radiatiile letale au fost descoperite in partea de jos a unui turn de ventilatie, a declarat purtatorul de cuvant Naoki Tsunoda. Zona a fost imediat izolata si se investigheaza cauza acestui nivel atat de ridicat”… Pe 1 august, se anunța: „Operatorul centralei nucleare avariate Fukushima Daiichi, Tokyo Electric Power Co., a anuntat ca a detectat cele mai ridicate nivele de radiatii de pana acum la centrala japoneza. Contoarele Geiger, folosite pentru a detecta radioactivitatea, au inregistrat un nivel de peste 10 sieverti pe ora, cel mai ridicat nivel inregistrat la Fukushima, a declarat, luni, directorul general al centralei, Junichi Matsumoto, citat de San Francisco Gate. Masuratorile au fost facute in jurul mormanelor de deseuri stranse intre reactoarele 1 si 2”. Am perfecta senzație că nu ni s-a spus adevărul despre catastrofa nucleară de la Fukushima și că ar trebui să se trezească întreaga lume la realitate. În condițiile în care cutremurele din Japonia n-au încetat și ploile provoacă inundații devastatoare acum. O recunosc indirect autoritățile: «Premierul Japoniei, Naoto Kan, a afirmat ca va fi nevoie de zeci de ani pentru a inlatura efectele dezastrului de la Fukushima. Pentru prima data, Guvernul nipon a oferit un termen in care tara s-ar recupera complet dupa cel mai mare dezastru nuclear de la Cernobil incoace, relateaza Reuters. „Va fi nevoie de trei, cinci, zece ani, sau chiar de cateva decenii pentru ca Japonia sa-si revina dupa accident”, a afirmat premierul, in fata oficialitatilor locale din Tokio». Mai mult, a trecut neobservată o știre care a ridicat părul pe cap americanilor: centrala nucleară de la Nebraska (foto mai sus) a fost inundată și… rușii au reclamat radioactivitatea extrem de ridicată de aici: „Autoritatile americane se confrunta cu o urgenta nucleara la centrala atomica din Nebraska, puternic afectata de inundatiile provocate de revarsarile raului Missouri. Informatia a fost dezvaluita intr-un raport al agentiei de reglementare in domeniul nuclear din Rusia, citat de publicatia pakistaneza The Nation si preluat de Business Insider. In raport se precizeaza ca situatia de la centrala Fort Calhoun din Nebraska este una din cele mai grave din istoria Statelor Unite, insa administratia Obama incearca sa musamalizeze incidentul. Jurnalistii amintesc ca zborurile in zona au fost interzise, insa motivul oficial a fost reprezentat de incendii. De asemenea, un incendiu puternic, izbucnit pe 7 iunie, a oprit sistemul de racire al centralei Fort Calhoun timp de 90 de minute”. Pe 20 iunie se scria: „O centrala nucleara americana a fost pe punctul de a fi inghitita de apele revarsate ale raului Missouri, dupa ce cateva baraje din zona nu au reusit sa blocheze apele. Centrala nucleara Cooper era cat pe ce sa devina „Fukushima” Americii, dupa ce apele furioase au ajuns la o distanta de 45 de centimetri de zidurile sale, informeaza Daily Mail”. Nu s-a mai scos o vorbă până azi de situația acestei centrale nucleare americane aflată în emisfera nordică a planetei, brusc a dispărut din peisaj. Atenție: „In raportul intocmit de Agentia pentru Energie Atomica din Rusia, se arata ca regimul Obama ar fi ordonat oprirea ‘totala si completa’ a ajungerii in presa a oricaror informatii despre ‘topirea aproape catastrofala a miezului reactorului’ de la centrala din Nebraska. Conform raportului, centrala a suferit ‘pierderi catastrofale’ in ceea ce priveste racirea unuia dintre reactoare, dupa incendiul din 7 iunie”. Știți că sunt prăpăstios, îmi amintesc fără să vreau de prezicerea Babei Vanga (vă reamintesc, ea a murit în Bulgaria în 1996!) în dreptul acestui an, 2011, citiți bine: „2011 – Din cauza „dusurilor” radioactive din Emisfera Nordica – niciun animal si nicio planta nu vor supravietui. Musulmanii vor incepe un razboi impotriva europenilor”! Așadar „dușurile radioactive”  din Emisfera Nordică, de la Fukushima și Nebraska („Fukushima Americii”) abia de aici, în 2011, înainte vor deveni mortale nu numai la fața locului?  Bat în lemn, ar fi un început de Apocalipsă.

Cu titlu de curiozitate, vreau să citez dintr-un scriitor, Stephen King, foto mai sus (născut la 21 septembrie 1947; e și scenarist, muzician, actor, regizor de film şi actor de origine americană; e „cel mai bine vândut scriitor în viață”, și cel mai bogat; scrie în genul de ficțiune horror, inclusiv SF) – care într-una din cărțile sale de succes, „Fugarul”, atenție, apărută în 1982 (tradusă la noi în 2005, mi-a atras atenția Doina), scria, într-un dialog purtat în viitor (privind spre trecutul de azi): „– La început citeam numai porno. După aceea, când s-a îmbolnăvit Cassie, am început cu poluarea. Toate cărţile despre indicii de poluare, nivelurile smogului şi filtrele nazale sunt ţinute în secţiunea specială. Ne-am făcut o cheie după un mulaj. Știai că din anul 2012 toţi japonezii din Tokio au fost obligaţi să poarte filtre nazale?”. Ați reținut, din 2012 toți japonezii vor fi obligați să poarte filtre nazale…  Viziunea lui Stephen King din 1982, când a publicat cartea e teribilă, în 2012 e foarte credibil să poarte japonezii obligatoriu aceste „filtre nazale”. Chiar dacă scenariul scriitorului american pare banal, el referindu-se la poluare (știa din 1982 că Japonia e o țară supraindustrializată și efectul poluării e previzibil).

***

Apropo de Japonia. Va trebui să vă fac să mai și surâdeți în fața semnelor Apocalipsei. Am primit de la Adriana Barna, pe e-mail, un text habar nu am unde apărut (scos din context probabil) semnat de Andrei Pleșu – care, ați auzit, e în mare pericol, a fost amenințat de Traian Băsescu că o pățește dacă nu-și ține gura și-l mai vorbește de rău public (așa că Andrei Pleșu mi-a devenit simpatic; sper să nu-l execute taman tovarășii lui de drum postcomunist; știți că Pleșu a ocupat și funcții-cheie în stat):

Andrei Plesu in Japonia

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar  foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la  diferenta. Una e sa te misti în variatiunile  multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te  simti catapultat pe o alta planeta.

Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.

N-am fost  niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe.

Pentru mine, Japonia ramîne, de  aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai  neasimilabil,  mai „strain”.

Te poti simti  strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la  Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european „civilizat” într-o enclava  arhaica si, pe deasupra, asiatica.

Te  poti  simti strain în bucataria chineza, în  coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în  expresia lingvistica a Ungariei vecine, din  care nu poti selectiona nimic cît de cît  familiar.

În Japonia însa alteritatea  e radicala.

Te misti în spatiul unei alte  umanitati, al unei lumi paralele.

Nimic nu  seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul…

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de  morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de  la obiceiuri curente, de la cum stai la masa  si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile  sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce  te-ai instalat, cîteva momente de studiu si  acomodare. Caldul si recele, cada si dusul,  reglajul jetului, plus tot felul de mici  ingeniozitati si nuante locale tin spiritul  în alerta si produc, în faza inaugurala,  accidente mai mult sau mai putin picante: te  uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce  poti  pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda,  într-un hotel hiper-modern, de o experienta  unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late  acoperite de micro-computere, beculete albastre si  rosii, în perpetua scintilatie, si orificii  amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv,  deîndata ce am intrat în baie.

L-am cercetat  îndelung, ca pe o finalitate fara scop,  terorizat totusi de ideea ca scopul poate  oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.

Atractia maxima o reprezentau, fireste,  numeroasele butoane de pe bratele scaunului,  însotite de inscriptii în japoneza.

Am reflectat  cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele  din urma, m-am aruncat în necunoscut.

În  fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca  o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.

Odata pornit, mecanismul  functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale.

Într-o clipita, întreaga baie a  devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.

Eram înconjurat de arteziene torentiale, de  tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de  complexe miscari de revolutie si rotatie.

Nu  doar closetul  raspundea incultelor mele  comenzi, ci toate robinetele încaperii,  oglinzile, peretii, pardoseala.

Proportiile  odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor  anexe, toate se modificau imperturbabil, sub  privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa.

Am simtit,  împietrit ca ma îndrept spre un final  imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet,  de electronicul sau delir, depinde brusc  soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,  inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni.  Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste  misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet  galactic.

Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

Am stat un timp  nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si  m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde  atmosfera era pasnica:  numai, sub pat, o  lumina spectrala, care îti lumina papucii ori  de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne  perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata  de acest abuz tehnologic closetele  traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei  mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un  deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte  scump hotel traditional.

Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe  atunci director al  Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod.

L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie.  Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu  ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a  gesturilor, îl  tinea blocat. Cabina cu  pricina includea tot felul de scule si  recipiente de lemn care, printr-un  sistem de  scripeti, nu permiteau deschiderea usii  decît  dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si  clatirea…

La rîndul meu, am încasat prima  trauma cînd, intrînd  în camera care îmi era  rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped  gol, fara nici o piesa de mobilier.

În mintea  mea îngusta, de european rasfatat, lucrul   care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este  patul.  Intri, te întinzi putin, îti  desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.

Aici nimic.

Am privit nelinistit spre batrîna  însotitoare care lucra pe post de „bagajist”  si i-am dat de înteles, prin semne limpezi,  ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos  imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe  care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul  ei „de zi”.

Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca  nu ma culc înca.

Nu,  mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime,  interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne  întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele  încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre  seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în  camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în  care identificasem cuvîntul „vitel”. A aparut  o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a  invitat în baie, adica într-o camaruta  îngusta, cu o copaie de lemn patrata.

„Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!”

„Ba, din contra – îmi  semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta – mai  întîi baie! Papa la urma!”

Dupa cîteva  trecatoare accese de demnitate, cedez: intru  în scaldatoarea de  lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele  aromate în mîna.

Refuz sa ma dezbrac,  insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e  de neînduplecat.

Încropim, pîna la urma ceva,  un ritual incomplet  („interruptus?”), dupa  care am dreptul sa ma asez la  masa, pe jos  evident, dinaintea unei portii de  shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii  subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa  în care clocotesc legume, mirodenii si brînza  de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o  felie de carne si se agita în fiertura din  oala pîna dispare tenta de crud.

Gheisa ma  asista draconic.

Primul simptom al  europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în  zeama fara s-o scap dintre betigase.

Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc  pîna vad ca s-a fiert.

Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism;  carnea trebuie agitata, altfel nu se  patrunde  cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc  sa  trisez, ma priveste sever si îmi sopteste  militareste: „Shabu-shabu!” Trag concluzia ca  „shabu-shabu” înseamna, pur si simplu: „agit-o!”,  „misc-o!”, „stînga-dreapta!”,  „hais-cea!”. Cina se încheie melancolic, în  insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei  rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune  oricum, pentru european, mai exact pentru   încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca:  fara exercitiu, pozitia în lotus sau  semi-lotus e o tortura, mai ales daca se  prelungeste pe toata durata unei mese:  anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou,  pe Toto Enescu, pe post de victima.

Fuseseram  invitati sa participam împreuna  la o  ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa  chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa  recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de  nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de  statueta de bronz, un Buddha chircit, în  pozitie de rugaciune.

Un alt patit  fusese Gabriel Liiceanu.

Invitat la  masa de  un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a  înteles repede ca are de trecut o proba grea.  Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa  manînce din boluri misterioase, oferite de o  oficianta care aluneca între comeseni pe  genunchi.  Dupa scurt timp, filosoful român a  simtit ca pierde  controlul membrelor sale  inferioare. Amortite, strabatute de mii de  ace, ele îi confiscau întreaga  atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de  discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul  valah percepe anumite supe extrem-orientale  drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu  cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu  zahar pentru a deveni desert). Trebuia,  fireste, facut ceva! Trebuia schimbata  pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi  stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus.

Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune  picioarele în asa fel, încît sa-si poata  sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul  „lotus” dinainte, noua postura parea  mîntuirea însasi. Dar  numai pentru cîteva  minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate  sa suporte întreaga pagoda a corpului. În  plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale  picioarelor. Sufocat de durere si de sudori  barbare, prietenul meu a adoptat, într-o  încercare disperata  de a iesi la liman, o  noua atitudine, de o riscanta  radicalitate:  s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu  trunchiul drept, dominînd – fara autoritate – fapturile gracile ale celorlalti, pentru care  „lotusul” nu parea sa creeze dificultati. Scena  avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva  patetic.

Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un  taran  de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.

Dar cît poti rezista în genunchi,  daca n-ai practica zilnica a penitentei?

Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu  integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia „Lorelei”. Te lasi  binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca  fecioara pe  pajiste… Japonezii au  contemplat cu discretie  tot acest program  gimnastic, la capatul caruia victima a iesit  din joc, lichidata. Si cotul  amorteste! „Un  scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga  mut fiecare madular al filosofului. Nu exista  alta solutie decît abandonul. „Vai, ce gradina  frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si,  ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o  viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura  la gura, între  doua îmbucaturi.

Am  facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul  aceleiasi ceremonii culinare.

Prevenit, am  încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul  unei perfecte obnubilari  intelectuale.

Nu  stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul  dejunului.

Ceea ce, de altfel, seamana cu  o  clasica experienta Zen. Ca disciplina  spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în  ordine. Esential în acest efort e ca  crisparea efortului, efortul ca program sa  lipseasca.

Constiinta trebuie eliberata de  rationalitate si de premeditare.

În  cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi  calatori din Far East-ul european, esecul era  perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si  încercînd sa o dominam rational. Facusem  totul pe dos.  Buddhismul Zen ne da însa voie  sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea  româneasca: stai strîmb si  judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti!  Asta-i  situatia! În definitiv, nici japonezii astia,  care pot sta ceasuri întregi încremeniti în  proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste  si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba  gheisei mele: „Shabu-shabu!”

Cer scuze că m-am lungit atât. Mi-l imaginez (râzând) pe marele Andrei Pleșu cum a suferit.

PS. Public și azi fotografii primite de la Ion Lazu, făcute în preumblările sale, intitulate „2 iulii. Brebu și Sf. Nicolae” (îi mulțumesc încă o dată, omagii doamnei Lidia). Legenda lor:

029+035, Castelul Iulia Hasdeu, Campina

049 palatul voievodal de vara, inceput de Matei Basarab, terminat de C. Brancoveanu

057, 059, turla bisericii

Și Flori de cactus – „un bonus, din logia personală a Lidiei”…