Epuizat după meci. De trei luni nu au primit salariile. Corneliu Antoniu a făcut bulion la Adjud. Moş Chirpic

Joi, 30 septembrie 2010. Câteva consemnări tip ştiri de jurnal-LIS. 1. Vin epuizat la ora 22 să scriu aici de la televizor, de la meciul „de intrat în spital” din Liga Europei: Steaua Bucureşti-Napoli 3-3, după… 98 de minute. După ce era 3-0 în minutul 15 pentru ai noştri, arbitrul polonez a scos pe unul dintre marcatori! Steaua a jucat în 10 oameni. Şi fiindcă în minutul 90 era 3-2, arbitrul a făcut tot posibilul să prelungească partida până egalează italienii! O senzaţie de nedreptate pe care o trăiesc mereu spectatorii (sau telespectatorii), adunând frustrări după frustrări. În loc să te bucuri de meci, să te eliberezi de necazurile personale (distrăgându-ţi atenţia de la ele), asişti la un asemenea meci care mai rău îţi face… Am avut parte de un arbitru făţiş părtinitor, de rea-credinţă. Nu-mi dau seama, la acest nivel, dacă un arbitru poate fi cumpărat de echipa adversă echipelor româneşti, pur şi simplu cred că nici măcar polonezii nu ne mai simpatizează, inclusiv la nivel de arbitraj. Am devenit cei mai antipatizaţi europeni, din toate punctele de vedere? Ştiind doar că noi suntem „ţiganii” Europei. Îmi pare rău pentru Marius Lăcătuş, foto (întors la conducerea Stelei, venit special din Spania, unde are familia), antrenorul care a reuşit în trei zile să facă o echipă de nerecunoscut din Steaua, că n-a câştigat acest meci. Românii, dacă ar avea parte de victorii în cupele europene de fotbal, s-ar mai îmbuna. Dar n-au nici acest noroc. Îmi amintesc de victoriile echipelor româneşti în cupele europene de fotbal din regimul ceauşist, era mai uşor de suportat mizeria cotidiană. Îmi recitesc pagini de jurnal din perioada de dinainte de 1989 şi mereu observ ce sentiment de triumf simţeam, de neegalat când câştigam – şi pe atunci câştigam!

2. Am schimbat întâmplător o vorbă cu directorul Cotidianului.ro, Cornel Nistorescu (care reuşeşte să facă presă liberă azi, să nu depindă de nimeni, şi să aibă colaboratori permanenţi extraordinari la comentarii, deşi scriu pe gratis: Bedros Horasangian, Cristian Pârvulescu, Gabriel Andreescu, Adrian Majuru, Florin Constantiniu, Valerian Stan, Petru Romoşan, Adina Kenereş, Nicolae Dabija, Dorel Şandor; toţi sunt solidari cu acest gen de presă de opoziţie, care nu face jocul nimănui), am aflat că-şi plăteşte salariaţii din banii lui şi că e fericit că nu e în situaţia miliardarului S.O. Vîntu, care n-a plătit de trei luni salariile angajaţilor lui, inclusiv la Realitatea TV. Altfel, Cornel Nistorescu (în fotografie, ochii lui; cu ea îşi însoţeşte editorialele) a suferit enorm în ultima vreme, trebuind să facă naveta în Transilvania la ai lui: copilul a fost în ghips, iar mama a avut grave probleme de sănătate, acum sunt bine: i-a revenit inima la loc.

3. Poetul Corneliu Antoniu din Galaţi (preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila, redactorul-şef al revistei Antares, care apare sub egida USR; fotografia de mai jos e făcută la Galaţi) e îndrăgostit de o adjudeancă de a mea. Când te aştepţi mai puţin, auzi că a venit la Adjud (oraşul casei mele părinteşti), ultima oară era încântat la culme că a făcut bulion la iubita lui… Mi-a spus că n-o să se mai ducă niciodată la Viena cu avionul (a plătit drumul ICR, a fost la o reuniune literară), fiindcă şi la dus şi la întors a avut parte de asemenea turbulenţe avionul, că el şi-a spus rugăciunea din urmă. A revenit cu un telefon, apoi, din Adjud, din altă locaţie: era cu poetul adjudean Paul Spirescu. Bineînţeles, nu beau bulion împreună, încântaţi de reîntâlnire. Poeţii care simt nevoia să se bucure de viaţă ciocnind un pahar, sunt salvaţi. Eu, care nu  beau alcool de la 25 de ani, sunt şi azi de plâns, nu-mi acord nici o şansă să mă reîncarc energetic.

***

Cu zile în urmă am publicat aici proze scrise la 17 ani (în 1967!). Am fost invitat să public şi alte proze scrise la această vârstă – nu ştiu de ce. În 1967 terminam liceul teoretic, la 17 ani (dat de 6 ani la şcoală), locuiam la casa părintească din Adjud (aici, o fotografie a oraşului pe şoseaua europeană). Scriam intuitiv, dădusem de gustul literaturii originale, fără să am îndrumători, aveam revistele mele (scrise de mână) în care mă autopublicam…

Moş Chirpic

Miroase a usturoi în casa bătrânului Chirpic, nu ştiu dacă asta e porecla sau e numele lui din acte. Îl găsesc lucrând, de câte ori îi deschid uşa. Casa lui are un ochi de geam, aşezat în mijlocul plafonului, pereţii nu au ferestre. E un ochi din mijlocul odăii, pus într-un triunghi desenat pe plafon: Dumnezeu are un ochi? Mă uit pe ochiul acela la Dumnezeu, direct… Nu reuşeşte să aerisească încăperea, e un miros stătut, iute. Baba lui scoate fumul cu o cârpă mare din casă, vânturând-o în toate părţile şi răsturnând obiecte — dar numai când bătrânul Chirpic nu e acasă. Altfel, nu deschide ochiul de geam, să nu tragă moşneagul ei curent, e foarte sensibil.

— Iar miroase de te trăsneşte a usturoi la matale, spun de cum intru. Moş Chirpic, am venit să-mi dregi şi pantofii ăştia.

Moş Chirpic dă din cap. E cizmar clandestin, ieşit demult la pensie. Are un nepot care ar fi putut să-i fure meseria, dar e bolnav de tuberculoză.

— Om în toată firea şi bolnav de tuberculoză, spune trist moş Chirpic de câte ori venea vorba. Tu, tinere, dacă-ţi pute a usturoi, aşteaptă afară, unde e cald şi bine…

— Lasă, moş Chirpic, stau cu mata aici până-i repari, înăuntru.

— Mă, da’ să nu-ţi facă rău mirosul de usturoi.

— Nu-mi face, moş Chirpic.

E bătrân şi urât moş Chirpic. În război l-a lovit o schijă în frunte, retezându-i partea dreaptă, se miră că n-a murit atunci, nimeni nu-i dădea nici o şansă. De ce n-a murit? Fiindcă avea nevoie lumea de un cizmar pe strada asta. Nu mai are păr pe cap deloc. Când se enervează sau când râde, pieliţa aceea, care a acoperit locul desfigurat, se învineţeşte. Mi se strânge inima când râde, că-i place să se binedispună singur. Are un râs bolnăvicios, e de ajuns să-l auzi şi să te sperii. Dar nu puteam să mă abţin să nu fac pe nebunul cu el, cinic:

— E adevărat, moşule, că pământul se toceşte pe margini, învârtindu-se atâta?

—    Cum să se tocească, ha-ha, ha-ha. Cum să se tocească? Şi râdea fără oprire.

Îi făceam pe plac, vorbind prostii. Râdea şi făcea spume la gură, spume care mă îngreţoşau.

Liviu Ioan Stoiciu