Exasperarea la români. 20.12.2012, final de ciclu: un potop va îngropa civilizaţiile planetei, urmat de o epocă glaciară

5 min


Miercuri, 22 septembrie 2010. Deşi românii au fost aduşi în majoritate în pragul sărăciei de către actualii guvernanţi, puţini sunt dintre ei dispuşi să iasă în stradă să protesteze. Suntem o ţară realmente tristă. Nici sindicatele nu mai sunt dispuse să iasă în această toamnă în stradă împreună. Iar azi, când în sfârşit s-a îndurat un sindicat să scoată zece mii de sindicalişti în stradă, la Bucureşti (veniţi din toată ţara), s-a aflat că premierul Emil Boc e plecat pentru toată săptămâna asta la New York, la o reuniune a ONU (aniversându-se cică 55 de ani de când România este membru ONU; penibilă sărbătorire). Adică a fost dusă în deriziune toată manifestaţia? Sigur, s-a tras un semnal că populaţia e exasperată (protestatarii sindicali intrând în conflict cu jandarmii), dar ce autoritate a statului a fost azi sensibilizată? Niciuna. Ba chiar preşedintele Traian Băsescu a declarat că se exagerează, că în România nu e nimeni exasperat, că presa minte! În ce ţară trăieşte Băsescu?

*

În timp ce scriam rândurile de mai sus, mi-a telefonat Doina Popa să mă uit de la ora 21 pe TVR 1 la un film documentar, intitulat „2012 – Ultima profeţie” (realizat de Marea Britanie în 2010). Am abandonat pagina de jurnal online şi am conştientizat că sărăcirea programată a majorităţii populaţiei de către regimul Băsescu (din mica şi mizera noastră realitate de azi) e nimica toată pe lângă marea şi orbitoarea realitate din viitor a lumii întregi. S-a încercat în documentar să se găsească suportul ştiinţific al profeţiei sfârşitului lumii anunţat de Calendarul Maya, care se încheie începând cu 21 decembrie 2012 (mai exact se încheie pe 20.12.2012, observaţi repetarea cifrelor). Am tot scris aici de spectrul apocalipsei din 2012 şi că nimeni nu vrea să creadă că e posibil să dispară civilizaţiile actuale şi să piardă confortul adus de ele. Realizatorul filmului documentar (om de ştiinţă, geolog) a descoperit un document maya care spune explicit cum se termină lumea, nu numai cum se termină calendarul maya pe 20.12.2012. E o noutate, baza ştiinţifică e legată de faptul că totul se repetă, că toate ciclurile se termină cu catastrofe care obligă planeta şi locuitorii ei supravieţuitori să o ia de la capăt. Un asemenea ciclu e cel climateric, ne aşteaptă ploi diluviene, care nu se vor opri decât după ce planeta va îngheţa. Lumea se va sfârşi, conform documentului maya, printr-un nou potop, lumea vie (animală şi vegetală) va fi înecată, după care va urma îngheţul… Acum 5200 de ani, nu mai departe, s-a întâmplat la fel, de 5200 de ani gheţarii persistă şi azi – şi acolo unde se topesc, lasă ochilor cercetătorilor de azi priveliştea plantelor de acum 5200 de ani, surprinse de potop şi îngheţ. Întrebarea e: de ce la 5200 de ani, ciclic, ar putea avea loc asemenea fenomene pe Pământ? În 20.12.2012 Soarele se aliniază cu centrul galaxiei noastre, şi asta nu se întâmplă decât o dată la 26.000 de ani? Alinierea această declanşează, s-a spus în filmul documentar, o asemenea energie, că totul va fi distrus pe Pământ (Pământul se aliniază şi el, asemenea tuturor planetelor Soarelui, cu centrul galactic). La fiecare sfert din acest ciclu cosmic de 26.000 de ani are loc o întoarcere pe dos a planetei noastre? Logic, e normal să asistăm la o catastrofă climaterică pe fondul unor asemenea mişcări energetice cosmice, care influenţează apocaliptic planetele. Anul 2012 e finalul unui ciclu climateric (pe fondul alinierii Soarelui cu centrul galactic şi cu planetele)? Iată un nou argument să crezi că e posibilă apocalipsa din 2012, clima s-a dovedit a fi cea mai instabilă şi mai necontrolabilă manifestare naturală de pe planetă… Uluitor, am aflat din acest film documentar că după potopul de acum 5200 a început numărătoarea anilor Calendarul Maya… Început acum 5200 de ani, terminat la 20.12.2012. Bonus. În acelaşi sens. Aţi aflat, dar nu aţi crezut: zilele trecute am fost avertizaţi de cercetătorii polonezi că ne aşteptăm în acest an la „cea mai grea iarnă din ultimul mileniu” – reţineţi, vă rog, din ultimul mileniu! De ce? Deoarece curentul cald oceanic Gulfstream (despre care am tot scris aici, atenţionând asupra pericolului dispariţiei lui, care ar aduce iarna veşnică peste Europa Occidentală) şi-a redus de două ori viteza. Vă invit să citiţi întreaga ştire şi să judecaţi singuri:

Expertii polonezi estimeaza ca, in 2010-2011, Europa s-ar putea confrunta cu cea mai severa iarna din ultimul mileniu, iar un prim motiv ar fi reducerea vitezei curentului nord-atlantic Gulfstream, care treptat-treptat nu mai incalzeste batranul continent. Astfel, racirea Europei ar fi in directa legatura cu reducerea de doua ori a vitezei curentului oceanic Gulfstream in comparatie cu anii trecuti, considera oamenii de stiinta, citati de portalul MigNews. In prezent, acesta nu este capabil sa compenseze frigul adus de masele de aer rece din Arctica. Potrivit unui expert de la Institutul de Meteorologie si Gospodarirea Apelor din Polonia, aceste schimbari sunt deja vizibile in Norvegia si in alte cateva tari scandinave.

Noua Epoca glaciara in Europa
„In cazul in care Gulfstream va disparea in totalitate, Europa se va confrunta cu o epoca glaciara, iar in Scandinavia este de asteptat formarea unui mare ghetar” – sustine el. Unii observatori apreciaza ca una din cauzele incetinirii Gulfstreamului ar fi avaria survenita la 22 aprilie la platforma petroliera Deepwater Horizon, a companiei BP, in Golful Mexic. Din putul de urgenta s-au deversat in ocean intre 600.000 si 760.000 tone de titei, in perioada dintre sfarsitul lunii aprilie si si sfarsitul lunii iulie.
Cu toate acestea, unii experti internationali considera ca este prematur sa se vorbeasca de o incetinire a Gulfstreamului. Anterior, oceanograful NASA Josh Willis a demonstrat ca in ultimii 18 ani curentul oceanic a crescut in intensitate si a devenit chiar mai cald. De aproape doua decenii, Josh Willis a colectat datele navelor de cercetare, precum si inregistrarile facute de sateliti care urmaresc suprafatele marilor si oceanelor. Primele informatii despre incetinirea Gulfstream au aparut in 2005, cand oceanograful britanic Harry Bryden, de la Centrul national pentru oceanografie din Southampton (Marea Britanie) a publicat in revista Nature un articol cu privire la incetinirea circulatiei maselor de apa in Gulfstream cu 30% comparativ cu anul 1957.

PS. Deocamdată trăim de azi pe mâine, inclusiv în mediul literar. Vă invit să descoperiţi un nou film (cu Marin Mincu generos, realizat la Satu Mare, scuzaţi că sunt şi eu pomenit; vedeţi o scurtă prezentare a filmului mai jos; Marin Mincu a fost salvat pe lumea cealaltă) publicat de artista Luciana Tamaş, de care am mai scris aici, daţi click pe:

http://www.dailymotion.com/video/xevhhl_prof-marin-mincu-prezinta-editura-p_creation

Lansare de carte, Zilele Culturale „Frontiera Poesis” – Salile Muzeului Judetean Satu Mare (27 septembrie 1997). Prof. Marin Mincu prezinta Editura Pontica (colectia „Euridice”), cu accent pe volumul „Ruinele Poemului” de Liviu Ioan Stoiciu.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

7 Comments

Dă-i un răspuns lui iulian toaderAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Nu tre’ să ne speriem… Că doar vine la putere partidu poporului…Ş-o să ne umplem dă fericire…
    Noroc cu politica asta de pe toate canalele sticlei numite tv -unde ie numa minuni. Şi cu canalele de cultură (otv,ddtv, taraf, etc care bubue dă deşteptaciune şi talent). Că ne-au scăpat de corvoada de a mai citi vreo carte…Că şaşa nu ne tre prea multa ca să mergem afară…căpşunari. Că trăim acolo mai bine ca medicii din ţară.
    Offf! Trimite pe Ţepeş, Doamne!

  2. A, am uitat: potopul este de mult peste noi. De cam 1900 de ani.
    Dar, spre exaspererea luminaţilor noştri care se cred potenţii vremii (hiperpotenţa ăstora este legată de doască, care este goală…), rezistăm…Mult şi bine.
    Aporpos, unii au început să-şi facă provizii, să cumpere conserve. Nu de frica potopului de la otv, ci de zgârţa politicii preţurilor înălţătoare, ca onoarea polilicienilor…Na, că o amestecai…În cazan…
    Doamne ajută!

  3. E trist că 8% dintre români ar vota partidul unuia care ani la rând invitase la OTV doar paranoici, reduşi mintal, pe baba care susţinea că e căsătorita cu Iisus (câtă blasfemie), Ogică şi alţii. Desigur să nu uităm nici de reprezentaţiile artistice ale Magdei Ciumac şi ale pensionarei porno. Cine ar putea avea încredere într-un om care ca DD? Şi totuşi se găsesc destui, ce pot să le spun…..vorba lui Fănuş Neagu, „Urât mai trăiţi domnilor”

  4. Amintind de M. Mincu, răsfoiesc şi eu repede cartea lui LIS (mai sus amintită) şi notez primele însemnari asupra cărora voi reveni cândva:
    1.
    Prin scrierea volumului „Ruinele poemului”, ca descătuşare energetică a unor resurse interioare la vârsta în care un adolescent îşi caută eliberarea prin limbaj, limbaj folosit acum ca terapie a sufletului? Punem, vedeţi! o simplă întrebare. Sau asistăm după ani şi ani de la steaua care-a răsărit, pusă abia acum vederii noastre, la ceea ce cândva învăţăcelul a semnalat o anomalie în mişcarea unei stele, ori o nebuloasă dintr-un real cu umbre şi imagini în spectacular?

    2.
    În această nouă carte de poeme, nu credem că s-au pierdut „solemnitatea şi aerul ermetizant de care amintea Marin Mincu fie şi tangenţial, despre noua evoluţie a scrierii poemelor lui LIS. Mai degrabă ni s-ar părea a fi rătăcirile unui poet într-o lume de mult apusă, o lume pierdută în labirint şi fără ieşire uneori, dar mereu atentă la particularitatea ei de lume cel puţin stranie în care ca o nebunie, realismul se aliază cu fantasticul şi tragicul cu comicul. Scenariul parcurs acum de cititor pare al unui regizor dezorientat într-o lume absurdă încercând să pună cap la cap mii de contradicţii şi de fapte neînţelese; dar cu proiectări în ficţiune: „învăţăcelul a semnalat o anomalie în mişcarea unei stele” (sau aşa ceva!)

    3.
    Scenariul acesta (din poemele volumului), de un vizionarism kafkian, pare a se repeta la nesfârşit: o copilă „ridică mâna stângă şi/ arată la ceruri, ce arată? O altă nebuloasă? Mergi,/ Ioane, de te închină şi aprinde/ candela la icoană.” (O nebuloasă). Poemul care deschide volumul conţine şi cheia descifrării acestei lumi labirintice cu fapte neînţelese şi susceptibile de interpretări: „atât/ îţi mai trebuia să faci. Un pas… Boala/ se trage de la/ lună. Întredeschizi obloanele de plumb. În/ zarea/ ameninţătoare, tărâmul celălalt se îndepărtează, se/ îndepărtează: tărîmul acela era legat de tinereţea mea…plângi/ liniştită, abia acum văd” (Maşina metafizică). Dar ce anume îl marcase pe poet la tinereţe? Să vedem: „morţii/ din cimitir ridică două degete, vor să/ întrebe ce au de gând, până la urmă” (din poemul din tinereţe „Mă recunoşti, Homer?” – retro 21 partea a III a).

    4.
    Cartea aceasta nu este singulară în opera LIS – „iană”, fără comunicare cu cele anterioare şi cele ce vor urma; e un univers complex de relaţii, o marcaţie punctuală între axa atemporală şi ordonata aspaţială atâtor secrete legate „de lumea cealaltă”. Dacă în unele poeme (în mod pregnant în volumul La fanion), LIS a dat o mai mare atenţie epicului, pe parcurs substanţa poeziei sale e aleasă cu grijă dintr-un „aer ermetizant”, preferând cuvintelor obişnuite, cuvintele uimitoare şi acele detalii circumstanţiale pe placul cititorului (pare influenţat de Cervantes şi Kafka, dar nu sunt sigur dacă le arată în substanţa poemelor sale vreo admiraţie vădită). Lumea de „aici” sau de „dincolo”, îşi derulează cinematografic atât certitudinele cât şi secretele într-o continuă uimire şi revelaţie iar poetul nu e străin de acea ecuaţie a cugetării blagiene care ne sugera nouă a găsi rostul vieţii când abia constaţi că ea nu are nici un rost….

    5.
    Tranşeea din care scrie acum LIS, e tristeţea lui provizorie unde aşteaptă cu încredere că poate fi salvat: „Priveşte/ pe geam, afară: streşinile picură, picură florăria lor de ghiaţă şi lemn. Picură o proprietate a zeului. Picură tristeţea lui de ieri…” (Picură tristeţea de ieri). Dar cititorul acestor rânduri se va întreba pe drept: unde e taina şi unde e ezitarea de care vorbea poetul? Locul zăganului (ceva misterios nu?) a dispărut din munţii noştri. Era locul unde pana poeţilor, spre a nu se prăbuşi în misterios, dar nici a ezita să se avânte în zbor, trebuia să ia altitudine. Spre steaua lor norocoasă. Care stea, „neştiind că sunt pământ” – N. Stănescu – i-a tarnsmis şi lui ceea ce noi trebuia cumva să aflăm odată şi odată: „bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/în literatură, care bate darabana, cu degetele, a/pustiu, ia ascultă” …

    Concluzie: Liviu Ioan Stoiciu are prin acest nou volum, o relaţie personală cu fiecare viitor cititor. Se poate spune şi aşa: se confundă cu el, dialoghiază cu el, îi împărtăşeşte neîncrederea dar şi speranţa izbândirii şi îi redă fericirea încrederii în forţele sale interioare. „Dă/ Doamne să se încălzească vremea, să semănăm. Copila/ ridică mâna stângă şi/ arată la ceruri…”