Miercuri, 16 iunie 2010. Canicula asta precoce de iunie mă descumpăneşte – eu „nu eram rău de căldură”, aveam o bună impresie despre vară, dar uite că m-am săturat deja de arşiţă şi de fierbinţeli. Acum toţi suntem „fierbinţi” şi ar fi cazul să o lăsăm mai moale. Nici să deschid geamul nu mă mai îndur, că vine curent „super-cald”… Mai nou, în apartament mă apăr de fluturi. De unde or fi apărând şi cel fel de fluturi sunt, habar nu am, dar noaptea sunt chiar enervanţi, vin la masa mea de scris (mai exact vin la lampa aprinsă) şi nu se mulţumesc să se învârtă în loc, ci vin şi peste mine. Şi nu vin la întâmplare, se aruncă spre ochii mei! Motiv să dau anapoda din mâini, să mă apăr. Am senzaţia că pentru aceşti fluturi (mari, că te iau prin surprindere) nu numai lumina lămpii de birou aprinse e atrăgătoare, ci şi lumina ochilor! Ceea ce e inexplicabil, ochii mei emană lumină? E o idee. Sunt chinuit regulat de aceşti fluturi apăruţi în apartament (n-am cum să stau cu geamurile închise), nu mă îndur să-i omor (aş putea să-i pălesc peste cap cu paleta de muşte), îi prind de aripi şi-i arunc pe geam, în camera mea, îi văd zburând zglobii şi după un timp iar îi văd veniţi în camera mea, intraţi pe geamul de la sufragerie, lăsat deschis noaptea, să mai respir. Sau nu sunt aceiaşi fluturi. Ar trebui să-i studiez, dar n-am timp de asemenea întreprinderi literare. „Or fi fluturi scăpaţi din poeziile unor colegi” (ecou). Deşi nu se mai pune problema fluturilor în versuri azi… Observ, de altfel, o eliminare a cuvintelor care se uzează (se tocesc şi ies din uz de la sine) în versuri. În tinereţea mea erau atotprezente în versuri stelele, caii, fluturii, oasele, lutul – erau baza simbolică a metaforelor. Rămâne o enigmă de ce s-a considerat un secol, de altfel, că metafora nu poate să lipsească din poezie, că ea e garanţia că poezia are acoperire estetică. Începând cu optzeciştii „cotidianului”, aceste cuvinte au fost pur şi simplu eliminate din vocabular, ele aparţineau unui limbaj de lemn. În plus, optzeciştii au eliminat practic metafora şi n-a fost nici o nenorocire, din contră, poezia a rămas în standarde estetice universal valabile – chiar dacă au fost acuzaţi că au lăsat să pătrundă abuziv în poezie epicul, „proza”.
***
Am profitat de caniculă şi Doina Popa m-a scos marţi şi azi la… o terasă, la etaj. Doina a venit luni, în contratimp de la Focşani la Bucureşti (de regulă vine din două în două săptămâni, pentru două-trei zile, să ne lase mâncare, mie şi fiului; vine la sfârşit de săptămână, vineri după prânz şi pleacă duminică după prânz, dar de data asta n-a mai avut cu cine să-şi lase mama neputincioasă, vecina pe care o plătea să stea cu mama ei, plecând de acasă; oricum, o costă scump deplasarea de la Focşani, dar n-are de ales). M-a scos, spun, la etaj pe o terasă a unui restaurant. Sigur, ne permitem să glumim şi să surâdem cu destulă bunăvoinţă (că nu prea ne dă mâna să avem umor). Poate aţi înţeles singuri: am ieşit să mâncăm, după ora 15, acasă, în micul balcon (lat de jumătate de metru, lung de trei metri, cu aproximaţie). După ora 15 noi ne stricăm foamea (de exemplu, ieri am mâncat câte două ochiuri cu caşcaval şi azi budincă dulce de macaroane şi brânză, făcută la cuptor) – mâncarea de două feluri e seara. Am venit în balcon să mâncăm, repet… Cum imediat sub noi, la parter, e cârciuma de lux, pub-ul irlandez (de care am tot pomenit că mă chinuieşte din 1997; introduce scaunele şi mesele de pe terasă în local noaptea la ora 2.30, când te trezeşte şi din morţi, dacă dormi, fiindcă sunt trântite şi împinse pe gresie, iar scâşnetul metalic îţi sfredeleşte creierii; dimineaţa la 7 sunt iar scoase afară; cârciuma ocupă şi mezaninul, are scară interioară), ne putem mândri că din când în când, pe vreme bună, mai ieşim şi noi la o… terasă, la etaj! E posibil cei din stradă, dacă ne văd mâncând în balcon, să creadă că suntem la restaurant! De altfel, ne simţim ca pe terasă, fiindcă tot fumul de ţigară de pe terasa cârciumii de lux urcă la noi (degeaba strâmbăm din nas)… Las la o parte zgomotul, ţipetele şi râsetele stridente ale beţivilor de „jos”. Fiul meu a avut ideea să cumpere două scaune înalte metalice şi să transforme marginea balconului mic (o bordură de ciment) în „masă”… Acum pe acest balcon mic avem muşcatele înflorite (şi alte ghivece cu plante, cu frunze care mai de care mai sofisticate), e o plăcere să întârzii aici, cu ochii în gol, dacă uiţi de existenţa restaurantului de jos. Dar eu nu pot să-l ignor. Fiul stă pe balcon cu iubitele lui aici, când şi când.
***
La Târgul de carte, vinerea trecută (Bookfest; s-a tot scris că a fost cel mai slab de când se organizează, la vânzări), în cele câteva ore petrecute printre standuri, am întâlnit şi patru scriitori care mi-au dat cărţi originale ale lor cu autograf. Dacă eu am primit patru asemenea cărţi, vă puteţi imagina că producţia de carte originală românească de versuri, proză sau eseu nu s-a oprit în vremuri din criză. Cred că nu strică să le prezint, de curiozitate. 
Întâi, George Achim (născut în 27 februarie 1960 în Maramureş, echinoxist optzecist, a fost printre primii care a scris despre cărţile mele de început, apropo; în fotografie, în picioare, primul din stânga, alături de Romulus Rusan, de mine şi de Călin Angelescu, prezenţi la un colocviu organizat de George Achim la Memorialul Sighet) – cu un destin profesional de invidiat: a fost şi senator ţărănist (1996-2000; e culmea, ascensiunea politică l-a îndepărtat de viaţa literară; i-au trebuit ani grei de trudă universitară să poată fi recuperat de lumea literară), a condus o revistă politică, Epoca, la Bucureşti (1990-1992), de la care a plecat bursier al Consiliului Europei. Acum e universitar la Viena. A fost printre puţinii scriitori optzecişti parlamentari (eu nu mai ştiu altul; politică au făcut mai mulţi, sunt şi azi membri de partid; a mai fost parlamentar câteva luni Adrian Alui Gheorghe). A debutat editorial cu poeme, dar a continuat cu critică literară şi studii (alte patru cărţi, de referinţă). În acest an a scos o nouă carte de versuri consistentă, de un lux orbitor, la Editura Brumar, 130 de pagini, cu o postfaţă semnată de Ion Pop (care atrage atenţia asupra postmodernităţii redescoperite în versurile lui), intitulată „Dulceţuri din fructe târzii de pădure” (cu ilustraţii de Valer Sasu). O carte densă, cu poeme lungi, „reverberate”. Ce să aleg? Voi transcrie un poem mai scurt, intitulat „Tata” – să aveţi totuşi idee:
Mi-apare tata în vis, în cămaşă albă, tânăr de tot,
Ce mai faci tu, măi pruncule? Zice duios, aşa cum îl ştiam demult.
Ai vârsta mea de atunci, ai mai încărunţit, ţi s-a mai încreţit fruntea,
că te-ai bătut şi tu de deal şi de vale. //
Din cele multe ce tu ai făcut, mie unele nu mi-au fost la-ndemână,
pe altele poate că le-aş fi întors şi răsucit în alt fel,
dar asta-i ca şi până acum, grija ta de bărbat, nu de tufă.
De ţi-o fi scris să-l urmezi în toate pe moşu-tău – cu care de altfel aduci la făptură –
de abia ai trecut de mezzo del camin – şi vorba asta sună ciudat rostită de dânsul,
că ăsta a fost lemn tare şi verde, a întins-o drept până aproape de sută,
pe la 80 de ani călărea, chiuind ca flăcăii, cât despre anume fapte mi-e şi nu ştiu cum să le pomenesc, măcar că vorbim ca bărbaţii. //
De ţi-o fi dat să îi semeni, ţine-te tare de torţile lumii, că mi se pare că a cam luat-o la cale,
iar de cumva o să se întâmple să semeni cu mine – căci asta nu mi-e îngăduit să o ştiu –
să ai inima uşoară, băiete!
George Achim
L-am bănuit (din cele scrise) o vreme pe LIS de Donquichotism. Don Quichotismul lui Lis, e în realitate şi dezolant şi grandios. Această amprentă a eroului lui Cervantes, e umbra care ne urmăreşte pagină de pagină în Jurnalul său şi, accentuează impresia că poetul dă un sens parabolic unor forţe diriguitoare din umbră a destinului nostru. Lis, spune că optzeciştii „au fost acuzaţi că au lăsat să pătrundă abuziv în poezie epicul, „proza”. Vedeţi? Poetului nu-i place să-şi facă singur iluzii. Nu are încă „norocul să fie intuit mai exact”, cum spunea undeva. Tot se temea LIS, că nu e luat în serios şi nu s-a găsit criticul care să meargă în profunzimea cărţilor sale şi să tragă o concluzie (înclin să-l cred dacă nu i-aş fi citit cărţile), aşa că de-acum să dăm frâu liber imaginaţiei cititorului său virtual, (din acest JURNAL) câţi sunt ei şi nu se exprimă încă. Ne-ar fi ajutat cu siguranţă, pentru că dincolo de zona de claritate impecabilă din anumite poeme ale sale, citite de noi toţi, se întind şi zone de ceaţă şi beznă ce par a ţine de lumea de „dincolo”, ascunse raţiunii şi simţurilor noastre. Asta şi încerc să-i sugerez cititorului acestui JURNAL: precauţie, acolo unde căutarea altora a eşuat (pentru că trăirea la care face referire poetul, nu poate însemna altceva, decât o halucinaţie a celei de a doua fiinţe care ne dictează uneori în scriitura noastră: „Aici, neapărat/aici, unde miracolul, ademenirea şi/seducţia te/trag la fund, dacă îţi pui mintea”. (Ai să întâmpini atâtea obstacole; ce ar mai conta vorbele mele – îi spunea Frieda lui K. în Castelul, parcă…) … asta pentru că „tot se boceşte continuu în legătură cu creaţia”.
Sunteţi în continuare o excepţie, domnule Tudor Cicu – nu vă feriti sa va expuneţi critic aici. Nu pot decât să vă mulţumesc încă o dată pentru tot. Datorită generozităţii dumneavoastră mă simt şi eu cineva pentru o clipă.