0
26 shares

Sâmbătă, 9 martie 2019. Sfinții 40 de Mucenici. O zi a suferinței dusă la extrem. Redactorul-șef al revistei Pro Saeculum, Rodica Lăzărescu îmi trimite o felicitare: Nu vă luaţi după Gică Petrescu (Gică Petrescu – Ia mai toarnă un păhărel !) – nu un păhărel, ci 44, atâtea se beau de Sfinţii Mucenici! O zi minunată! Mă mir, cei 40 sunt 44? Mă uit pe internet, „Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie” (văd că e și un Ion între ei). Și că „Tradiția populară spune că astăzi bărbații consumă 40 sau 44 de pahare de vin. Tot astăzi, vor fi aprinse focurile de Măcinici  în curţi şi grădini, în faţa caselor şi pe câmp”. Cu trecerea timpului, s-a reglementat (precum calendarul gregorian, trecând calendarul iulian cu 13 zile înainte, astronomic rămas în urmă), se vede treaba, și numărul paharelor băute, de la 40 crescând la 44… Bieții ostași romani, uciși în secolul IV în chinuri inimaginabile de guvernatorul Armeniei, închinat zeilor, prigonitor al creștinilor! Pomenirea lor mă afectează. Că mă simt în pielea suferinzilor în continuare (din 6 februarie 2019 începând, zi de zi), n-am să dau nici azi nici o referință legată de durerile fizice îndurate și de bolile lor, ele sunt doar începutul. Regret, nu pot să reintru în normal nicicum, constat.

*

Săptămâna asta am avut parte și de o bucurie aparte, revista Viața Românească Nr. 3 începe cu Premiul Național „Mihai Eminescu”, cu un editorial la redactorului-șef Nicolae Prelipceanu legat de eveniment (căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru extraordinara generozitate; îi îmbrățișez pe colegii de redacție Marian Drăghici, Florin Toma, Tudorel Urian, totodată), apoi cu un poem al meu scris în 19 ianuarie 2019 și cu o Laudatio semnată de Ion Pop. Revista se găsește la vânzare în librăriile Humanitas sau în rețeaua In Medio (în principal în marile mall-uri). De curiozitate, public mai jos Laudatio, de la pagina 6 a revistei:

eveniment

LIVIU IOAN STOICIU –

PREMIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU”

ION POP

L A U D A T I O

            Sunt onorat şi bucuros că pot elogia astăzi, într-un moment festiv, opera poetului Liviu Ioan Stoiciu, figură proeminentă a ceea ce s-a numit, de ani buni, “generaţia ‘80”. Am  vorbit şi scris în mai multe rânduri despre cărţile sale, care au atras atenţia prin notele frapante de originalitate ale unui univers imaginar puternic individualizat şi ale unui stil pe măsură. Încă înainte a fi publicat vreo carte, adică prin 1977, exigentul confrate mai vârstnic Ştefan Augustin Doinaş atrăgea atenţia asupra unei viziuni a «realului ca plasmă poetică », – formulă admirabil definitiorie pentru acest discurs neobişnuit : adică unul în care zisul « real », ca expresie a trăitului imediat – evenimenţial trecea în poem într-o simbioză/osmoză organică cu substanţa verbală, prin procedee insolite în context.

ANTON HLÁVACEK

            Când  am  (şi  s-a)  comentat  prima  sa  carte, La  fanion  (1980),  primul lucru remarcat a fost, cum era şi de aşteptat, spectacolul sintactic al textelor sale, marcate de o subliniată oralitate, un soi de colocvialitate destinsă, de comunicare directă ce invita la praticiparea imediată şi la implicarea în discurs a cititorului. Versul şoca şi grafic, din cauza întreruperilor frecvente, a discontinuităţilor, sincopelor, a acelor spaţii unde punctele de suspensie puteau sugera o anume dificultate a punerii în ecuaţie dintre cuvânt şi obiectul căutat, dintre verb şi « idee », o ezitare, un soi de « bâlbâială » devenită expresivă datorită insinuării stării de uimire, de surpriză şi de « refuz », ca să zic aşa, instinctual, ca intuire a unei primejdii surprinse instantaneu. Era în joc, desigur,  şi un procent de ingenuitate, de naivitate de copilărie regăsită, cu atât mai mult cu cât universul evocat era redus la un spaţiu familial/familiar, cel al cantonului  248 de pe linia Adjud-Focşani, unde se şi născuse autorul, într-o familie de ceferişti, alături de o soră cu care îşi împărţea micile aventuri ale copilăriei, pe care situarea « la fanion », pândind trecerea cotidiană a trenurilor purtătoare de nu puţin mister, le încărca de o magie modestă, însă trăită intens. Cum ardent trăită era şi aventura livrescă, a primelor lecturi din miturile antice, provocatoare de interferenţe insolite ale imaginarului cu adesea precara realitate imediată. Această notă fantezistă a scrisului său a fost imediat remarcată de critică, deopotrivă cu trăsătura accentuat ludică, de joc – verbal, antrenând spectacolul linvistic dialogic, discursul jucat-zitant al protagonistului, crearea unui spaţiu « public » reverberant, dar şi ţinând de un gust al înscenării, încurajat de plăcerea de a povesti, cu vervă şi umor, întâmplări din viaţa imediată contaminate de fantezia mitologizant-demitizantă. Oricum, miza mare era pe autenticitatea comunicării, pe o naturaleţe ce detaşa acest discurs de cel « estetizant » al neomoderniştilor imediat-precedenţi.

EUGÈNE GALIEN LALOUE

            A doua carte importantă a poetului este Inima de raze, apărută în 1982, unde orizontul fantezist-mitologic  se restrânge, altfel deformat, conturând o lume de bâlci grotesc, în care sacrul şi profanul se conjugă adesea, trăgând după ele aluzii la atmosfera socială apăsătoare de sub regimul comunist. Perspectiva asupra lumii a putut fi caracterizată astfel ca profitând de trecutul suprarealist al poeziei, căci un soi de « dicteu automat », de flux verbal liber-asociativ dă tonul în multe compuneri.

           Cu timpul, însă foarte rapid, poetul îşi diversifică în chip remarcabil viziunea şi manierele discursive, discontinuităţile studiate din primele poeme încep să se rărească, versul apare mai decantat, nu fără a rămâne marcat de o viziune pe care am putea-o numi « arheologică », cu gândul, de pildă, la « murmurul neîntrerupt de epitafe » din celebrul poem arghezian, însă îndeajuns de distanţat de gravitatea solemnă a acelor strofe. Titluri precum Când memoria va reveni (1985) şi O lume paralelă (1988) sugerează acest interes pentru stratificările temporale ale imaginarului şi stărilor de spirit, cu întoarceri aproape transparent programatice spre lumea arhaică, cu un  anume gust pentru ritualic şi ceremonial. Nu se poate trece nici peste altele, ca Singurătatea colectivă (1996) şi Ruinele poemului (1997), în care discursul e mai orientat ca oricând spre realitatea imediată post-decembristă, marcând un angajament civic demn de elogii, într-o vreme de ambiguităţi şi penumbre vinovate, de nesfârşită, cenuşie « tranziţie ». E aproape firesc ca, în acest moment, poetul să-şi intituleze o antologie importantă, datată 1997, Post-ospicii, cu marca dureroasă a timpului frământat trăit până în acel moment. Cel mai puternic accent al angajamenului civic/politic al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu îl aduce însă insolitul volum intitulat Poemul animal, cu subtitlul Crepuscular (2000), în care e evocată/construită o reală, terifiantă lume de ospiciu, cu vehemenţe expresioniste, de un grotesc halucinant. Invitat de autor să alcătuiesc o postfaţă a cărţii, am putut analiza şi aprecia atent impactul tulburător al acestei poezii ieşite din comun asupra unui cititor pentru care coşmarul lumii comuniste, cu universul concentraţionar, spitalele pshiatrice pedepsitoare, o umanitate mutilată fizic şi mai ales spiritual, apărea în spectacole de un realism « visceral », alunecând spre delirul dicteului automat suprarealist, cu o forţă neobişnuită de expresie. Discontinuităţile şi rupturile sintactice de la debut se metamorfozează acum în fluxul tenebros al imaginarului grotesc, cu deformări apăsate, în culori negre ori însângerate fără precedent.

Alexi Zaitsev

            Foarte productiv – Opera poetică reuneşte în ultimii câţiva ani trei masive tomuri, depăşind cantitativ orice altă culegere de poeme româneşti, Liviu Ioan Stoiciu şi-a păstrat până la ora de faţă o energie creatoare deloc obişnuită. Poemele sale din, bunăoară, volumele La plecare (2003), Craterul Platon (2008), Substanţe interzise (2012), până la cel mai recent, cu titlul adus la ziua tehnologiei informatice, Efecte 2.0 (2017), par a continua operaţia de clarificare şi restructurare a discursului liric în sensul evidenţierii unei anume directeţi şi simplităţi a mesajului, ajuns, prin forţa lucrurilor, la o altitudine reflexivă de culoare tot mai accentuat elegiacă.

            Cele spuse până acum, în acest moment sărbătoresc pentru scrisul poetic al lui Liviu Ioan Stoiciu, nu acoperă desigur decât în mică măsură spaţiul său vizionar de vastă cuprindere şi complexitate a artei sale combinatorii atât de puternic individualizate. Ar fi încă foarte multe lucruri de adăugat, de exemplu, despre ţinuta etică ce stă la temelia acestei lirici cu solidă « coloană vertebrală », de o admirabilă demnitate, afirmată limpede şi în jurnalele scriitorului, martor la manifestaţiile din Piaţa Universităţii şi rămas de veghe ca spectator la degringolada post-decembristă şi la gravele ei devieri de la idealul plătit cu sânge în 1989.

            Însumate, chiar în această formă de schiţă a unui portret de creator contemporan de primă linie valorică, pot oferi, totuşi, o idee despre personalitatea majoră pe care o ilustrează şi care justifică în chipul cel mai convingător recunoaşterea simbolică de astăzi.

(Ilustrația din titlu e semnată ALFIO PAOLO GRAZIANI)


Like it? Share with your friends!

0
26 shares

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.