0
10 comments

Joi, 19 mai 2011. Puţină exagerare auctorială. Public azi ultima întrebare a poetei Lucia Negoiţă şi răspunsul meu. Pe 7 martie publicam aici întrebarea ei şi răspunsul meu cu numărul 8…

9) Am trăit o seara minunată, la ICR, când s-a lansat o revistă de poezie, şi s-au recitat de tineri actori, poezii ale tale şi al lui Ioan S. Pop. Sunt posibile astfel de sărbători… Cum arată… refugiul tău, Liviu? Petreci mult în fata computerului… Te încredinţezi Îngerului tău Păzitor… în poezie. Te încredinţezi, poate, Femeii din Vis, din romanul tău…, pentru „a-ţi arăta  drumul spre tine însuţi”. A trecut repede timpul, şi rămân cu selecţia unor poeme superbe, scrise într-un caiet, ca în adolescenţă. Într-unul din poeme, te vezi paznic la Poarta Infernului… dorind sa afli „de cei îţi plânge sufletul”. Ce ai aflat despre acest mister… pe care cuvintele nu îl pot cuprinde… Mulţumesc.

Eşti minunată, dragă Lucia Negoiţă, mulţumesc pentru întrebările puse, de o generozitate ieşită din comun. Refugiul meu? Apartamentul în care locuiesc, la bloc (din 1975 până în 1990 la Focşani, după 1990 la Bucureşti – unde, sub mine am o cârciumă, acum extinsă cu terasă, îţi dai seama ce plăcere). Petrec mult în faţa computerului? Aş zice că a devenit a doua natură computerul, PC-ul – dar versurile le scriu întâi tot de mână, abia după definitivarea lor, după minimum un an, le culeg pe PC (dar numai versurile; restul, de la proză, teatru, eseu, răspunsuri la anchetă sau interviu şi publicistică, le scriu direct pe PC). De anul trecut am înnebunit, un prieten vrâncean (plecat după Revoluţie în Italia, unde s-a perfecţionat în IT), mi-a propus să fac un ziar pe Internet, Jurnalul de Vrancea Online (http://www.jurnaluldevrancea.ro/), el mi-a pus la dispoziţie suportul electronic – şi eu, în joacă, l-am pus la cale, „de încercare”, mi s-au alăturat la Opinii şi patru scriitori (publică aici numai texte originale), azi are atâţia cititori, că nu mai pot să-l abandonez, dar mult n-am să-l mai continui, fiindcă nu mai am timp de nimic (să-l actualizez trebuie să citesc ştirile la zi şi presa online, inclusiv sâmbăta şi duminica, eu nu mai pot să am o vacanţă). În plus, datorită aceluiaşi prieten vrâncean (merită să-i reţin aici numele: Laurenţiu Barbu), de la 19 februarie, anul acesta, de când am împlinit 60 de ani (nu-mi vine să cred că am ajuns la o asemenea vârstă de final), scriu zilnic pe blogul / site / web-ul meu (https://www.liviuioanstoiciu.ro/) texte de atitudine şi jurnal public. Îţi poţi imagina? Zilnic trebuie să mă ocup de ziar (în care public săptămânal o opinie a mea) şi să scriu pagina de jurnal online extrem de pretenţioasă, având cititori intransigenţi. Practic, nu fac decât să mă risipesc (deşi paginile de jurnal online ar putea fi oricând transformate într-o carte). Simt că mă urc în fiecare zi pe pereţi, nu ştiu de ce m-am legat la cap fără să mă doară cu munca pe Internet (specifică noilor generaţii, nu unor „bătrâni” ca mine; în paranteză fie zis, să ştii că mă simt în „forul interior” tot tânăr, nu depăşesc vârsta de 33 de ani), dar ştiu că mult n-o să mai rezist pe această baricadă. În legătură cu Îngerul meu Păzitor (paznicul poeziei) sau cu Femeia din Vis (paznicul prozei; eşti chiar extraordinară cu observaţiile tale de acest gen, Îngerul Păzitor şi Femeia din Vis sunt, pe rând, la masa de scris, o faţă a celuilalt eu al meu) – nu mă mai omor cu firea, scriu şi eu când pot, cum pot, „când îmi vine, cum îmi vine”, inspirat sau nu, pentru sertar, nu mă mai simt în competiţie decât cu mine însumi (în tinereţe eram în competiţie şi cu colegii de literatură, acum nu mă pasionează această competiţie; de la o vârstă vezi dimensiunea zădărniciei; eşti atât cât ţi s-a dat, degeaba forţezi, când eşti neîmpăcat cu condiţia ta; chiar mă amuză cei ce vor să demonstreze că sunt altceva decât sunt; eu n-am avut nimic de demonstrat nimănui, din nici un punct de vedere). Ţin cont permanent de faptul că istoria literaturii române are învingători între poeţii care au trăit puţin şi s-au manifestat la maximum (ei sunt de invidiat, destinul le-a făcut dreptate), pentru mine vârsta de 60 de ani la care am ajuns mă debusolează, mă face să cred că mai sunt în viaţă fiindcă „n-am dat totul” (cum au făcut scriitorii ce au murit de tineri) şi că trebuie să fiu martor la evenimente ieşite din ţâţâni, cum se anunţă în preajma anului 2012. Sau poate am fost pedepsit să ajung la 60 de ani fiindcă am vrut să mă sinucid, să mi se lungească suferinţa, să-mi înţeleg rostul într-o zi. Altfel, misterul venirii mele pe această lume rămâne nedezlegat, nu-mi fac nici o iluzie – cred că sunt un proiect pământean ratat şi pentru lumea literară (contează numai scriitorii performanţi; iar eu nu sunt considerat un scriitor important, ci doar o curiozitate; premiile primite din partea juriilor constituite din scriitori neiertători, în timp, nu mai înseamnă nimic, schimbându-se gusturile estetice critice şi de valorizare), şi pentru societate în general (fiindcă am trăit de azi pe mâine, n-am adunat averi pe care să le las moştenire; deşi mi-am făcut datoria „ca om”, am avut familie, un copil, şi am plătit toată viaţa impozite la stat, muncind). „A trecut repede timpul”? Uitând, a trecut repede, dar dacă-mi recitesc pagini de jurnal (uneori le mai public) iau seama că viaţa a trecut încet – parcă sunt de o veşnicie pe această planetă şi numai Dumnezeu ştie de ce mai întârzii pe aici. Personal, nu mai vreau nimic de la nimeni, nici de la mine. Probabil că o să ţi se pară nefiresc, dar eu nu mai am ce să-i cer lui Dumnezeu (las la o parte faptul că oricum îmi dă numai ce îmi e mie scris), deşi un pic de sănătate în plus nu mi-ar strica. Sunt în această situaţie, de a vrea să ies din „aşteptarea cosmică” (specifică moldovenilor, „înnăscută”)…

Public două fotografii făcute la Bolintin Vale. Ion Lazu mi-a trimis o fotografie cu Lucia Negoiţă şi Lidia Lazu (la Ciorogârla).

Interviul a avut loc în luna mai 2010, a trecut exact un an – şi eu sunt în aceeaşi situaţie, visez să scap de mine însumi, de obligaţiile cotidiene, de energia negativă venită din lumea noastră literară.

***

Dan Mircea Cipariu, preşedintele Secţiei Poezie a ASB (cu Ioan Cristescu şi Andra Rotaru, plus Mihai Zgondoiu), a pus la cale şi al III-lea Maraton de Poezie şi Jazz „de la miezul nopţii”: el începe mâine, vineri, la ora 22 şi se termină sâmbătă, 21 martie la ora 5 (va avea loc în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti). Poftiţi la vagoane… „Maratonul” va fi transmis în direct pe Radio România Cultural. Va fi lansată şi antologia acestei ediţii a Maratonului de Poezie, apărută la Tracus Arte (cu cei 40 de poeţi programaţi să citească; nu cunosc nici criteriile de selectare, nici logica prezenţei unuia sau altuia; e extraordinară prezenţa vedetelor „din provincie”, cărora li se decontează drumul-masa-cazarea; scrie Dan Mircea Cipariu – foto: „40 de scriitori contemporani de anvergură naţională şi internaţională din România, Ungaria, Serbia şi Bulgaria vor susţine lecturi, acompaniaţi de reprezentanţi de marcă ai jazzului” – aşa o fi; mai spune: „7 ore neîntrerupte cu câteva dintre cele mai importante voci ale poeziei române contemporane”; să fim sobri; componenţa celor ce sunt programaţi putea fi alta şi laudele s-ar fi potrivit la fel; totul e o poveste cu orgolii rănite sau cu orgolii crescute până la cer). De curiozitate, transcriu programul lecturilor publice, cu o specificare: Ioan Es. Pop a dezminţit în ultima clipă prezenţa lui la acest Maraton de Poezie, dar Dan Mircea Cipariu m-a asigurat că va face tot posibilul să-l aducă la microfon mâine.

22.10 – 22.15

Intr-o prezentare eveniment, invitaţi, organizatori – (Dan Mircea Cipariu)

Fond Mircea Tiberian Group – Mircea Tiberian (pian), Nadia Trohin (voce), Chris Dahlgren (contrabas) şi Christian Lillinger (percuţie)

22.15 – 22.25

Lectură – Ana Blandiana – prezentată de Dan Mircea Cipariu

22.25 – 22.35

Lectură – Ion Mureşan – prezentat de Ioan Cristescu

22.35 – 22.45

Lectură – Simona Popescu– prezentată de Dan Mircea Cipariu

22.45 – 22.55

Lectură – Bogdan O. Popescu – prezentat de Dan Mircea Cipariu

22.55 – 23.05

Lectură – Eugen Suciu – prezentat de Ioan Cristescu

23.05 – 23.15

Lectură – Denisa Comănescu– prezentată de Dan Mircea Cipariu

23.15 – 23.25

Lectură – Andrei Bodiu – prezentat de Ioan Cristescu

23.25 – 23.35

Lectură – Robert Şerban– prezentat de Dan Mircea Cipariu

23.35 – 23.45

Lectură – Traian T. Coşovei – prezentat de Ioan Cristescu

23.45 – 23.55

Lectură – Bogdan Ghiu – prezentat de Ioan Cristescu

23.55 – 00.05

Mircea Tiberian Group

00.05 – 00.15

Lectură – Cornelia Maria Savu – prezentată de Dan Mircea Cipariu

00.15 – 00.25

Lectură – Sántha Attila – prezentat de Dan Mircea Cipariu

00.25 – 00.35

Lectură – Liviu Ioan Stoiciu – prezentat de Ioan Cristescu

00.35 – 00.45

Lectură – Paul Vinicius – prezentat de Ioan Cristescu

00.45 – 00.55

Lectură – Cassian Maria Spiridon – prezentat de Dan Mircea Cipariu

00.55 – 01.05

Lectură – Teodor Dună –  prezentat de Ioan Cristescu

01.05 – 01.15

Lectură – Gellu Dorian– prezentat de Dan Mircea Cipariu

01.15 – 01.25

Lectură –Nicolae Coande– prezentat de Dan Mircea Cipariu

01.25 – 01.35

Lectură – Romulus Bucur– prezentat de Dan Mircea Cipariu

01.35 – 01.45

Lectură – Dinu Flămând – prezentat de Dan Mircea Cipariu

01.45 – 01.55

Lectură – Iulia Militaru – prezentată de Dan Mircea Cipariu

01.55 – 02.05

Lectură – Octavian Soviany – prezentat de Dan Mircea Cipariu

02.05 – 02.15

Mircea Tiberian Group

02.15 – 02.25

Lectură – Florina Zaharia – prezentată de Dan Mircea Cipariu

02.25 – 02.35

Lectură – Florin Dumitrescu– prezentat de Dan Mircea Cipariu

02.35 – 02.45

Lectură – Andra Rotaru (foto) – prezentată de Dan Mircea Cipariu

02.45 – 02.55

Lectură – Adrian Alui Gheorghe – prezentat de Dan Mircea Cipariu

02.55 – 03.05

Lectură – Dan Coman – prezentat de Ioan Cristescu

03.05 – 03.15

Lectură – Mugur Grosu– prezentat de Ioan Cristescu

03.15 – 03.25

Lectură – Ioana Greceanu – prezentată de Dan Mircea Cipariu

03.25 – 03.35

Lectură –  Radu Vancu – prezentat de Ioan Cristescu

03.35 – 03.45

Lectură – Milan Dobricici (Serbia) – prezentat de Radu Vancu

03.45 – 03.55

Lectură – Ivan Hristov (Bulgaria)  –  prezentat de Radu Vancu

03.55 – 04.05

Mircea Tiberian Group

04.05 – 04.15 – Alexandru Vakulovski – prezentat de Ioan Cristescu

04.15 – 04.25

Lectură – Nicolae Tzone – prezentat de Ioan Cristescu

04.25 – 04.35

Lectură – Naomi Ionică – prezentată de Ioan Cristescu

04.35 – 04.45

Lectură – Moni Stănilă – prezentată de Ioan Cristescu

04.45 – 04.55

Lectură –  Andrei Novac – prezentat de Dan Mircea Cipariu

04.55 – 05.00

Final – Dan Mircea Cipariu & Mircea Tiberian Group

PS. A murit un om bun, de o delicateţe nemaiîntâlnită la altul: Mircea Horia Simionescu (1928-2011). Îi voi aprinde o lumânare, făcând o plecăciune. Scrie Ion Bogdan Lefter pe un e-mail: „În zorii zilei de 18 mai 2011 s-a stins din viaţă, în Bucureşti, Mircea Horia Simionescu, unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române dintotdeauna. S-a născut pe 23 ianuarie, la Tîrgovişte. Alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, a făcut parte din aşa-numita „Şcoală de la Tîrgovişte”, care a deschis drumul postmodernismului românesc. Impunătoarea operă a lui Mircea Horia Simionescu, compusă din numeroase romane, nuvele, confesiuni şi eseuri, s-a construit în jurul tetralogiei Ingeniosul bine temperat, una dintre marile capodopere ale literaturii noastre. Ultima sa carte antumă este masiva culegere de poeme Versete de unică folosinţă (2010)”. Preiau şi din comunicatul Mediafax: Scriitorul Mircea Horia Simionescu s-a nascut (“mirat”, cum ii placea sa spuna) pe 23 ianuarie 1928, la Targoviste, intr-o familie descinzand din ramura Bratienilor argeseni (bunica paterna, fiica a lui Ion Bratianu) si din aceea, bucuresteana, a Caciulestilor, cu intinse ramificatii in burghezia furnizoare de nume ilustre in medicina, armata, finante, drept. Tatal, Stelian, “bun in grad” (capitan) de-a lungul intregii copilarii a prozatorului, s-a stins din viata la 41 de ani. Mama, Irina, telegrafista PTT – un pedagog liberal scandalizand familia, prietenii si opinia targului -, poate fi trasa la raspundere pentru originalitatea educatiei discret personificate spre a incuraja straniul talent poetic al primului ei nascut. Jocurile si joaca, prelungite pana in adolescenta, Mircea Horia Simionescu le-a convertit intr-o prietenie intelectuala exaltata cu tinerii de-o seama Radu Petrescu, Costache Olareanu, Petru Cretia, recunoscuti, dupa tardiva lor publicare, in anii ’70 ai secolului trecut, ca grup de prozatori rezistent la imperativele si indrumarile regimului comunist.


***
O explicaţie mai jos găsită de Laurenţiu Barbu

 


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
10 comments

10 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc explicațiile scriitorilor despre ”de ce” scriu, când și cum… Poate mai povestești despre asta.

  2. D.le Stoiciu, la Adjud acum vreo doi, la o întâlnire a scriitorilor, am filmat, am facut poze, am privit cuvintele cum aveau valoare la rang de rege, un loc unde unii ca mine tăceau iar cei care deschideau orizontul prin poezie dădeau un aer de neînţeles al vieţii. Mulţi nu mai sunt, dar ei au rămas cu noi, acolo pe filmul făcut de mine, vocea şi prezenţa există. În drum spre Bucureşti, am vorbit mult, apoi am cugetat, nu ştiam dacă să vă implic sau nu, apoi v-am propus să intraţi pe internet, să fiţi activ acolo. Ţin minte că v-am avertizat în legătură cu riscul pe care îl are implicarea online, v-am spus că eu m-am apucat de calculatoare prin 1993 şi abia peste vreo 15 ani când m-am uitat în oglindă mi-am dat seama că timpul a trecut pe lângă mine. Practic, eu am călătorit în timp, mental, sunt conştient de ce s-a întâmpat, cu fiecare clipă, dar am călătorit mental în viitor acolo unde m-am şi trezit, mai bătrân, mai rupt de lume, dezordonat în limbaj şi nu reusesc să îmi adun gânduri dinainte de 1993. Einstain spunea că modalitatea de a călători în timp există, doar numai într-un singur sens, în viitor, ori mental, ori fizic dacă zbori cu viteza luminii faţă de pămant. La mine s-a întâmplat mental şi reţin că v-am spus, dacă intraţi în lumea asta timpul va zbura, lucrurile se vor schimba, lumea vă va privi altfel şi tot la fel veţi privi lumea. Există totuşi posibilitatea ca în orice moment să puneţi punct călătoriei dar s-ar întâmpla exact ca şi când aţi deschide paraşuta după 8 secunde de cădere în gol, totul s-ar opri chiar dacă sunteţi în mişcare, psihic lumea s-ar opri, apa la bucătărie ar curge mai lent, s-ar auzi din nou musca pe la bec iar cerneala din stilou s-ar usca prea repede pe peniţă. S-a demonstrat, la nivel de fizică quantică, faptul că realitatea există aşa cum noi am creat-o, realitatea din jurul nostru, lucrurile, oamenii, evenimentele, totul la nivel subatomic exită pentru ca aşa am vrut noi, aşa am gândit noi să existe. Probabil există numai în mintea noastră, totul. Revenind la Internet şi problema călătoriei mentale în timp, vă rog să vizionaţi filmul de mai sus pe care l-am anexat aici. Explică multe lucruri pe care lumea încă nu le poate înţelege.

  3. Revin să vă mai spun că zilnic acest blog al dvs. este citit în medie cam de 600 de persoane, iar jurnaluldevrancea.ro adună zilnic şi el in jur de 500 de vizitatori unici, deci dupa 1 an de muncă aţi reuşit prin scrierile dvs. să fiţi vizitat zilnic de peste 1000 de persoane, în termeni de statistici online acesta este un rezultat extraordinar de bun, iar cei care vă citesc devin din ce în ce mai mulţi, chiar mă gândesc serios să vă leg site-urile şi la Facebook şi Twitter, de unde se va dubla traficul zilnic.

  4. Ce rău îmi pare! Dispariţia lui Mircea Horia Simionescu este cu adevărat o foarte grea lovitură pentru literele româneşti, aflate şi aşa în mare suferinţă… Ne părăseşte penultimul actant al Şcolii de la Târgovişte, spun asta sperând că Tudor Ţopa mai este printre noi… Pe la începutul primăverii am aflat de la Eugen Negrici că MHS este foarte bolnav. Ne-am întâlnit la ieşirea din metrou în Romană şi, ca să-i fac o bucurie, printre atâtea veşti rele, imediat i-am spus că a apărut o monografie – şi nu oricum, ci teribilă, despre scriitorul Mircea Ciobanu, prietenul nostru, plecat acum 15 ani… (Mă revăd cu EN în fiecare zi de 23 aprilie, la mormântul lui MC din cimitirul Bellu, cum ne vedeam altădată, pe 13 mai, la Mircea acasă, de ziua naşterii sale – astea fiind şi pe atunci, dar şi acum singurele ocazii în care mă întâlnesc în mod sigur cu EN, eu necultivându-i pe criticii literari, din teama că şi-ar putea închipui că mă aştept ca ei să scrie despre mine. Şi fapt este că EN nu a scris niciodată.) I-am atras atenţia că de curând a fost lansată o colecţie Alma mater, la Editura MNLR, iniţaiată de directorul acesteia, Lucian Chişu, special pentru autorii care şi-au dat doctoratul cu vreunul dintre scriitorii noştri contemporani. Au apărut deja o monografie despre Mircea Ciobanu şi alta despre Ştefan Bănulescu, le-am citit pe ambele şi sunt extrem de impresionat. Zice EN: ştiu de un doctorat excelent despre MHS, care de altfel este foarte bolnav. Eu: Mergi la Chişu şi propune-i acea monografie. În sinea mea mă bucuram că amicii de-o viaţă MC şi MHS vor sta alături într-o colecţie care în acest fel îşi va consolida valoarea. Etc. Şi l-am dus la Muzeu – dar în ce viteză!, lungind la maxim pasul…, dându-l pe mâna secretarei şi sugerându-i să ceară cele două monografii deja apărute. Lucrurile au decurs bine, mi-a spus apoi, pe hol, a obţinut promisiunea că monografia despre MHS va apărea în colecţia respectivă. Am fost împreună la chioşc să-şi ia monografiile. Trebuie să recunosc: sunt cu deosebire inventiv şi eficient când e vorba despre alţi scriitori. Le recomand edituri, le sugerez strategii infailibile… (Ceva mai rău stau lucrurile când e vorba de manuscrisele mele. Apar în continuare cu întârzieri de vreun deceniu. Ruptura, 145 pagini, scrisă în 1992 a apărut în 2004; Sălbaticul, scris în 1989 a apărut în 2005… Dar asta e deja altă problemă.) Acum însă, regretând din inimă dispariţia scriitorului Mircea Horia Simionescu, mi se strânge inima la gândul că Editura MNLR nu a primit deloc fonduri pentru cărţile care trebuiau să apară în acest an… Să fie Amânarea vreo surioară mai năstruşnică a Veşniciei, trimisă ca să încurce lucrurile? Căci şi monografia despre Mircea Ciobanu a apărut abia după 15 ani de la plecarea scriitorului… Să fie Alma mater încă o colecţie rămasă la stadiul de bună intenţie? Cum să edifici o cultură naţională în astfel de condiţii? Oricum ar sta lucrurile, pentru Mircea Horia Simionescu, un necontestat Maestru al scrisului românesc, dar şi un expert fără seamăn al aşteptărilor fără sfârşit, “bine tempoerate”, lucrurile au intrat în altă dimensiune. Odihneasc-se în pace spiritul blândului târgoviştean !
    Devotat, Ion Lazu

  5. O realizare remarcabile dle Barbu, la care v-ati adus si dvs un aport important, felicitari atât dvs cât si dl LIS, care are inca o imensa putere de munca.

  6. Din nou trebuie să le dăm dăm dreptate comentatorilor. Cititorul acestui blog e în continuă căutare printre texte; doar–doar va găsi, asemeni feciorului de împărat rătăcit pe tărâmul tinereţii fără de bătrâneţe, lada cu daruri de la capătul basmului: „şi e aşa o pajişte/ frumoasă pe aici, unde n-am ajuns (continuă ea) cu măceşi/ înfloriţi, plonjori/ şi e o dulceaţă, „vino şi tu” … şi eu : ce să fi făcut,/ slab de înger, am venit în visul/ ei şi am confirmat că „e o gheaţă şi o fascinaţie” …/ şi am sărutat-o, luuung… şi-a trecut/ şi mama trenului şi bariera tot deschisă a rămas…” (privită din portic). Desigur, textele despre persoana poetului au multă încărcătură afectivă, au şi întoarceri la memoria unde singurele clipe frumoase din viaţa fiecăruia sunt cele în care am iubit (ceva, cândva, întrucâtva); iar amintirile îi sunt precum visele „în care visez că visez”. Imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, intuiţia, evocarea, percepţia vizionară, inventivitatea, sunt pârghii ale creaţiei sale, acele vehicule ale revelaţiei din care poetul curge în fascicule luminoase de gânduri în substanţa spunerii, şi mai apoi curge el însuşi în lumina care-i întreţine fiinţa aflată într-o continuitate a tensiunii creatoare. Uneori (când nu te aştepţi) apare şi misterul de „o fermecătoare obrăznicie” cum spunea F.Mugur. Atenţia cititorului e îndreptată acum asupra magicianului şi asupra prestidigitatorului de cuvinte. Important e ca cititorul să fie încântat şi chiar rămâne încântat de această întorsătură a scrierii -(de la Apocalipsa unei lumi din afara lui la viaţa lui personală). Astfel, poetul redevine un Andersen al poeziei care s-a folosit de viclenia timpului şi ne-a dat încă o pagină gătită cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume printre noi ăştilalţi.

  7. Un marathon inutil, cu nume de poeţi fără anvergură. Se întorc în mormânt…de-alde Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Gheorghe Tomozei etc. Ce a ajuns poezia ! Ceva care nu există dar se manifestă. Îmi pare rău pentru Cipariu, pe care l-am susţinut “pe risc total” la candidatura sa de posibil preşedinte al USR. Acest marathon liric e un moft, o obsesie şi un program ciudat. O fi vorba şi de ceva bani ? Mă bucur sincer că nu mai fac parte din tagma poeţilor, că, de 6 ani, nu am mai scris un vers, şi că, aici e aici, nu am avut curajul să scriu mai prost decât mine. Acest festival e o maimuţăreală. Participanţii lui peşte ar trebui să recite din operele clasicilor, s-o facă pe actorii, nu să se dea drept poeţi cu talent în regulă. Am citit lista “marathoniştilor”. E ca şi cum ai număra firele de nisp din jurul oului de dinozaur. Sictir!

  8. Citind-ul pe Marin Ifrim în Jurnalul de Vrancea (acum intervenind şi pe blogul lui LIS), îmi vin în memorie cuvintele celui mai bu pamfletar pe care l-a avut breasla scriitoricească: Tudor Arghezi, care spunea: „Cel care poate să afecteze două sensuri, în contrazicere şi nu în prelungire, nu e un artist, nu e un poet, nu e măcar bărbat: e o corcitură de două corcituri căţelite în atitudine literară”. După maestrul pamfletului, Arghezi, nimeni nu-l poate egala pe M.Ifrim. Citiţi-i numai pamfletele din Jurnalul… şi o să recunoaşteţi odată cu mine că poetul rămâne „cu toate în veac nepotrivit”. Şi o spun prin prisma celui care ţine cu brio pagina unei reviste vrâncene, Gabriel Funica, citez: „ bazaţi pe analiza spectrală a oricărui Kyserling din piaţa Chibrit”

  9. Mi-am scris aici poemul rezistenţei mele…
    (sau trei ore de maraton poetic la Radio Cultural)
    pamflet
    Moto: „Un ou de struţ, ouat de struţă…”
    Marin Sorescu

    1. Ana Blandiana: „cu buze învineţite de cuvinte” ne recită ca o regină a poeziei un prim poem despre îngeri, mare, poeţi plecaţi în corăbii, despre cei care i se închină sau nu i se închină şi despre o „cât mai luminoasă moarte”. (De ce o fi moartea luminoasă? – în care nu găseşte decât un timp „în care mi-e mai urât”, nu înţelegem încă), dar despre spaima de a trece prin toate literele alfabetului – asta da înţelegem – pentru că spune poeta: „nici unul nu e în stare să sară peste litera A” şi drept dovadă versul curge firesc: „ce este după sfârşitul alfabetului? Tot litere… tot litere.. tot litere…” Da : e greu. A fost singura poetă grăbită să plece mai repede de la acest maraton, pentru că cei care i-au urmat până la cel de al 13-lea poet (Liviu Ioan stoiciu), păreau a nu mai ceda şi altora microfonul. Să-i urmărim cu atenţie, fiindcă tot vor transmite ei ceva:
    2. Simona Popescu: o poetă pe care o interesează oamenii şi prietenii aflaţi printre foştii studenţi. E rugată să-şi prezinte poezia şi viaţa. „Cum să prezinte un poet viaţa lui în zece minute?” – se întreabă. Firesc, nu e posibil (ce e Einstein?) şi începe cu poezia scrisă la 17 ani: despre o găină necântată (?!), albine, veveriţe, ciocănitoare, etc… iar înşiruirea continuă fulgerător de repede pentru urechile celor veniţi să o asculte. Apoi urmează poemul de la 20 de ani „drace, dar eu sunt ce nu mai sunt”: despre mormoloci , broaşte în formare etc…Ascultăm şi noi şi nu ne vine a crede, cum a „mâncat multe imagini şi cuvinte”. O lăsăm „să fie nimic” („o sperietoare” cum zice ea). Apoi urmează cu un poem scris la 30 de ani din volumul „Noapte sau zi”, în care şi-a încrucişat braţele şi a râs. Cri – cri – cra, etc… „Scrisul, ei da! E numai unul… e numai unul… şi rămânem cu ecoul sălii.
    3. Bogdan Popescu: crede în maratonul poeţilor (speră chiar să reziste la 20 de maratoane împreună cu publicul). Pemul cu care începe, spune că „e greu să fii femeie, să rezişti serenadelor”.(Nouă ne spui?) Aşa e: „e greu să te mişti într-o lume care te urmăreşte până la uşa budei”. Mai aflăm cum aleargă poetul „cu zâmbetul unei maimuţe care aleargă cu bucurie”. O fi! Iar despre femei: „pe care nu le-a dus capul la poemul” său, vom afla câte ceva mai încolo. Se răzgândeşte însă şi ne citeşte poemul scris acum o oră pe drum: „când ne putem vedea/ nu mai suntem noi” (O fi interesant aşa ceva?) E un poem despre telefoane mobile. Interesant pare să fie cum a ajuns el să-i cumpere flori iubitei la telefon, şi zgomotele telemobilului sunt excitante. „Animal mic” şi telemobilul! Apoi poemul „Peştele polar” e de tot haiul, pentru că-i „pare rău că nu-şi poate etala solzii verzi de pe pântec”, al cui pântec? Nu ne mai chinuim să înţelegem.
    4. Ion Mureşan: ne promite că va citi din cartea premiată „Alcool”, dar mai întâi întreabă cum se face ca să citească din carte? Ardelean şugubăţ, de! E rugat să stea pe fotoliu (canapeaua roşie – tot un drac) pentru că el gândeşte înainte, apoi când spune, parcă repetă. Poemul e despre „întoarcerea fiului risipitor” : adică despre vodcă – întristare – despre păianjeni – copii cântând aiurea din fluiere de plastic (un fel de vuvuzele zicem noi). Concluzia: „să nu vă fie frică de paianjeni”.(Am spus noi asta?). Alt poem: „De ce?” Chiar de ce? Să vedem: pe acoperişul cârciumii vor coborî ca-n bărci de sticlă, împinşi de vâsle mici (cine domnule?) nu se înţelege „pentru că din baie se vor auzi cântecele lor”. Mai exact „din chiuveta de fontă”, sporovăind cu multă veselie. Ne întreabă: „voi aţi văzut bogătaşii? Îşi ţin bogăţiile în pantofiori”…(nu, am văzut doar cum şi-i ţin în poşete de sute de mii de euro); dar ne lămureşte în final „că o să găsim cu toţii în păianjeni o lume nouă. Amin şi noroc! (Neapărat ambele) că cine s-a întors spre noi şi-a scos biciul”. Dialoghează apoi cu publicul. Zice: acum că-l aude şi mama dumnealui (am înţeles noi bine? Sau astfel îşi alintă soţia?) voi citi poemul „Noi mergem acasă”, de unde aflăm că Dumnezeu a făcut lumea (Bravo! Asta da veste.) şi a făcut-o destul de bine. Iar „ferestrele cârciumii” sclipeau în soare/ ca ardeii iuţi puşi la soare”. Deci: nu mai era nimic de făcut (pesemne Dumnezeu se dusese să se culce). Dar hopa: „autobuzul a trecut/ cârciuma s-a deschis/ a ieşit o femeie care ţinea de mână doi copii”. Aflăm de la poet că femeia avea mâinile subţiri ca sfoara, dar copii au dat bună ziua şi au spus că merg acasă să fie spălaţi, să nu li se facă rău şi să fie duşi la spital. (Dat dracului poemul ăsta!!!). Dialoghează din nou cu publicul: spune că e acuzat că nu găseşte poemul pe care ar vrea să-l citească mai departe. Îl întreabă pe critic, că atunci când cineva scrie poeme, îl mai găseşti? Aiurea: el cântă forţa neagră „din capul meu”, un cântecel care paralizează imaginaţia, aromele, etc… Dar în final e bine (zicem noi) că „are mintea limpede şi sterilă” întrucât „soarele e sus/ iarba e putredă/ şi vremea e numai bună de cosit”. Asta pentru că el, poetul, are grijă, ca nu cumva „casa lui să se scufunde/ că un roi de muşte îi este vederea/ şi el vede prin muştele negre” (!!!). Poemul conţine multe elemente rustice: papura – trestia – gazul – balta – pervazul – şarpele de apă – toate îi sunt elemente cu care jonnglează în timp ce soarele e sus” şi „se aud trecând camioane grele” iar „mintea mea îmi e din ce în ce mai limpede: eu sunt forţa neagră/ din capul forţei negre/ din capul meu/ şi vremea e numai bună de cosit”. Alo! Domnul Boc, vezi bre că ai de treabă pe ogorul poetului şi poate îl învăţaţi şi pe prinţul Charles cum se ţine coasa. Nu de alta, dar coasa nu-i pentru poet, n-aşa?
    5. Eugen Suciu: sau „bucuria anonimatului” cum e prezentat de critic, întreabă dacă se aude la microfon. (Se aude, se aude). Vrea să se ducă la dreapta deşi el e de stânga. Ne promite un purpuriu între epoci!? „Leul imoral – sau imoral: teama de concepte”. Poemul începe trăznet: „capul cuiva e un clopot”. (Nouă ne spui?). Poemul vorbeşte despre temuta violenţă făcută din cuvinte şi în „înţelepciunea lui i-au crescut coarnele: hopalai, ţopalai” (ce mai, ne distrăm cum putem!). Un alt poem „în apărarea pâinii” din care aflăm că „nu a tras-o pe Ofelia de păr, nici nu i-a tăiat unghiile de la picioare… (Da ce, era cazul?). Ne vorbeşte despre „ecoul tentacular”, „despre plânsul celor care nu ştiu să şoptească”, însă nu se înţelege cine a aprins trompetele în odaie. Despre poemul cu: şerpi – mesteceni – coifuri – ţâţele mamei – Ofelia – puicioruşe – despre cei care bagă pisica la apă, nu ne mai pronunţăm. „Cine face cartea? o aude pe mama întrebând”. În loc de răspuns, aflăm cum „creierul se prelinge ca fumul” şi că „de fapt n-a mai plâns din copilărie şi acum a găsit un cuvânt care nu există”. Păi am vrea să ştim şi noi cum să existe ceva care nu există. Nu aflăm, deoarece tot Ofelia „care e veveriţa dezordinii” (tare domnule!) face şi ea câte ceva… Aflăm de la poet că la 30 de ani încă îl mai fascinează marile teme: iubirea – ura – singurătatea. Mai aflăm că „o limbă nu mai e un ochi”. Apoi cum ploaia dă din cap: ga-ga şi iar ga-ga. (o fi fost vreo gâscă bre – că prea o spunea pe limba ei şi nu a ploii). În final ne citeşte un poem de succes: „Motanul” din care aflăm că sunt prea multe emoţii pe centimetrul pătrat şi nu-l mai interesează cine a inventat omul/ ci doar cine a inventat motanul. Pare interesant poemul ăsta în care motanul suflă într-o trompetă (mai ceva ca D-l Goe!) şi-i asurzeşte pe toţi, şi-i sar cuvintele din salivă, şi cade melancoliei pe gânduri „deoarece crede că alfabetul e o aventură şi nu merită să faci profeţii”. Tot el, motanul, aprinde cinci lumânări, analizează un vers (pe post de critic pesemne) şi bate cu pumnul în masă şi înjură de s-aude „până hăt în Alexandria”. Apoi aflăm că din motanul său „a început să curgă o picătură şi nu se mai înţelege din ce materie e picătura asta”… Oricum, tare bre, motanul – să-l ţină ăl de sus o sută de ani ca pe cioara lui Parpangel.
    6. Denisa Comănescu: a vrut să ne citească nişte poeme cu pisici, dar fiind în sală mulţi „pisifeni” renunţă. Ne citeşte poemul „Obsesia fotografiei”: despre părul de pe frunte ridicat, ce lasă ochilor vederea unui oraş cu lăzi de gunoi, unde se aude copilăria vorbind… „mai mult bolborosind în ulcica cu lapte (sic!)” . Apare şi iubitul ce apără fata (păi cum altfel viteazul meu!) şi chiar „un tată ce şi-a vândut sufletul” (ca în Faust) pentru nişte „anemice flori”. O auzim şi pe „bătrâna cocoşată care striga: o să ajungi şi tu ca mine!” (blestem greu: doamne fereşte!). Poemul are şi nişte porumbei în colivie (drăguţ) şi poc! Moare tatăl, poc! Pleacă iubitul…poc…poc…poc… nu se mai opreşte din poc! Pentru că nimeni nu-i mai dă părul de pe frunte şi în cele din urmă ne liniştim şi noi fiindcă toate astea nu-s reale. („vor rămâne ascunse în ea ca un diamant aurit” – ăsta da mister!). Un alt poem „Puştiul” descrie un băiat cu un aparat foto atârnat de gât şi pozele care zburau în aer, dar ochii lui mari i se strecurau pe după volanul maşinii şi-i umblau la nasturii rochiei. (Ce-o fi vrând puştiul ăsta?). „Miercurea familiei” e alt poem ce ni se prezintă. Aici mama care număra locurile în cimitir şi poeta care se strecura la două noaptea în casă ne atrage atenţia. Dar ambele fac cu schimbul apoi pe patul de spital la căpătâiul bunicii. Telefonul însă torturează nordul. De ce nordul? Nu ne mai punem întrebări pentru că „miercuri la telecinematecă e laleaua neagră” – aflăm în sfârşit o veste de la tata, zice poeta. Poemul „Febră în iunie”: e despre cum a pierdut poeta pământul de sub picioare şi tinereţea care s-a dus ca un fetus. Apoi tot despre pierdere îi vorbea şi o prietenă la Dorna, unde şi-a amintit cum noapte de noapte mânca dantela la cearşafuri aşteptându-l pe Barbă-Cot! Poemul „Peştele” e despre fostil iubit care-i bate la uşă apoi se scuză şi pleacă trăgând de cadavrul unui peşte prin tot oraşul, după care-l duce în bucătărie şi-l spintecă. Acestea sunt faptele ne avertizează poeta neînţelegându-l pe iubit „de ce atâta trudă pentru un somn liniştit”. Chiar nu se merita, zicem noi.

    P.S. Dacă sunteţi curioşi cum a decurs mai departe maratonul poetic, lăsaţi un P.P.S (voi relata de la faţa locului în continuare)

  10. Desigur, Interesează, Dle Cicu: şi reportajul/relatarea din inima evenimentului, şi măiestria prin care izbutiţi să vă faceţi admirat, pozitiv invidiat.
    Dvs. şi dl Lazu sunteţi elocvente exemple de altruism. Şi, nu doar literar.
    Aşteptăm, deci, suita!