Mai bronzat, aflu că semăn cu un pirat. Ioan Holban își definitivează Istoria literaturii române la mare. Controlul minții

Duminică, 14 august 2011. Pierd noțiunea zilelor de câte ori plec în vacanță, nu mă mai interesează în ce zi sunt. În nici un caz n-a fost duminică azi pentru mine, chiar dacă am dormit pe picioare. Culcat la 3.45, m-am trezit la 7.45, la fel am făcut în fiecare zi de când am venit la Neptun, la Casa Scriitorilor. O fi de vină și bătrânețea cu insomniile ei. Doina e convinsă că e de vină exclusiv laptopul luat cu mine și scrierea pe blog, citirea știrilor pe Internet și actualizarea Jurnalului de Vrancea. Are și ea dreptate, Internetul e boală grea. Doina a mers dimineață la biserică, în stațiune, azi (biserica e în aceeași stare, nu s-a mai construit nimic, n-a avansat cu șantierul), la morți preotul a pomenit de  părintele  spiritual, nu demult dispărut, Arsenie Papacioc. Eu am citit știrile pe Internet și la 10.45 m-am dus singur pe plajă (Doina a venit lângă mine la 12.30), soarele se ascundea în nori, n-am putut să ațipesc pe prosopul dublu, așa că m-am dus să înot (apa e limpede; fac eu ce fac și ajung tot la gropile din nisipul de pe fundul mării, dar de data asta nu mai sunt valurile uriașe și marea nu mă mai trage spre larg). La 13.45 am venit la cameră,­ duș, aceleași tabieturi: mâncare, masaj, somn (eu dorm și azi toropit după-amiază; întrec măsura, dorm de la 15 la 18). Mergem pentru o oră pe plajă, nu mai intrăm în mare că n-avem când să ne mai uscăm și briza nu e prietenoasă. Venim apoi la masa de seară (am reușit să-i păcălim, nu alegem din două meniuri unul, ci le comandăm pe amândouă și le împărțim între noi, după cum ne place) și ieșim la preumblarea obligatorie pe faleză, de la Casa Scriitorilor la Vila lui Ceaușescu și până la Amfiteatru, în Olimp. E cald, totuși, și seara. Fiind duminică, înainte de o zi liberă (mâine, luni, e Sf. Marie Mare, dată liberă românilor), peste zi a fost aglomerație pe plajă, iar seara inclusiv mesele restaurantelor de la Amfiteatru au fost ocupate. E o lume împăcată cu ea însăși… N. Grigore Mărășanu (singuratic) mi-a spus că semăn cu un pirat, bronzat. Ioan Holban (bunic; în fotografie, în fața Casei Scriitorilor) își definitivează la mare noua lui Istorie a literaturii române, care va avea format uriaș. Marius Ghica m-a anunțat că a câștigat ieri la table în fața lui Ioan Groșan, care i-a dat o bere. Ioan Groșan ne invită mâine la un pește proaspăt. Aflu că soția lui Ion Țăranu a fost profesoară în Franța. Ion Țăranu susține că numai la camera mea și a domniei sale e lumină și la ora 3 din noapte (ceea ce înseamnă că scriem pe brânci; povești, în cazul meu). Ion Nicolescu nu mai pleacă la Buzău (e pe bancă în fotografie, mai jos, de data asta stă cu fața la noi). Călin Vlasie n-a venit încă (dar familia lui e aici), are afaceri de miliarde de pus la punct (editura și tipografia lui, cu locațiile lor s-ar vinde cu 6 milioane de euro, mi s-a spus). Fiul lui Gh. Pituț e nemulțumit, „ăștia ne țin aici la regim”. Doina Popa adună în continuare de pe plajă pietre găurite, care să-i poarte noroc. La preumblările de azi am luat seama că în secolele trecute se păstrau intuitiv șuvițele de păr ale copiilor cărora „li se lua din păr” la botez și iubiții își dăruiau șuvițe de păr, pe care le păstrau în medalioane, la gât sau în casete personale. De ce? Aveau păstrată în memorie o informație secretă, de la începutul lumii? Valoarea acestor fire de păr abia în acest secol a fost pusă în evidență, în firele de păr e ADN-ul fiecăruia, acolo ne e identitatea…

***

Public și azi o parte din proza mea (serializată aici în ultimele patru zile):

Morișca din cap (IV)

N-a avut ce face şi a încercat să dobândească şi „cunoaşterea tărâmului spiritual”, aşezat în poziţia lotusului, cu ochii închişi, când s-a străduit să pipăie întunericul, să-i afle marginile şi şi-a imaginat o lumânare arzând, căreia i-a privit intens flacăra cu ochii minţii, că ea e „vederea spirituală” – de atunci i-a rămas pe retină mişcarea flăcării care se rotea, era o morişcă? Sau după ce a pus în aplicare „yoga relaxării”, întins pe podea cu ochii închişi, liniştit, relaxat şi când îşi repeta: „simte-ţi corpul cum devine greu, din ce în ce mai greu, e cu neputinţă să-l mai mişti, simte-ţi punctele de contact cu podeaua… acum simte-ţi corpul foarte uşor, gata să-şi ia zborul… acum uită de corpul tău şi priveşte cu mintea un apus de soare… o floare galbenă… o cascadă… acum dobândeşti din nou conştiinţa propriului corp, mişcă-ţi încet-încet membrele, deschide-ţi ochii puţin câte puţin”… Ştie că a pierdut controlul minţii de fiecare dată şi întreaga voinţă, probabil că a reacţionat, din reflex de apărare, propriu-i creier, care a pus în funcţiune morişca, de neoprit acum. N-a avut ce face şi a încercat pe propria-i piele, fraier, experienţe spirituale… Plângându-se duhovnicului său, stareţul de la Mănăstirea Putna, Ion Aluivasile a aflat iar că imaginaţia e folosită prin excelenţă de către Diavol, Diavolul e „născocitor”, că prin intermediul imaginaţiei, Diavolul se străduieşte să influenţeze mintea. Adevărata lucrare a Duhului Sfânt este percepută în starea de deplină cunoştinţă, şi totdeauna în afara tărâmului imaginaţiei. Cum era de aşteptat, Ion Aluivasile s-a mirat că imaginaţia noastră e o „punte pentru demoni” – şi s-a gândit la imaginaţia prietenului lui, poetul, e el posedat? Bate în lemn. I s-a spovedit duhovnicului său, Arhimandritul Melchisedec, spăşit, că nu crede în această poveste cu imaginaţia care e diavolească. Atunci, Arhimandritul i-a dat să citească din scrierile patristice ale Bisericii lui Hristos, din Sfântul Nicodim Aghioritul: „Să ştii că, după cum Dumnezeu este în afară de toate simţurile şi lucrurile ce se simt, în afară de orice formă, culoare, distanţă şi loc, ca o fiinţă fără formă şi neînchipuită, fiind pretutindeni şi mai presus de orice, tot astfel este dincolo de orice imaginaţie. Prin urmare, să ştii că imaginaţia este o putere sufletească incapabilă a se uni cu Dumnezeu, din pricina unor astfel de neajunsuri ale ei… Imaginaţia este puntea pe care trec demonii ucigători şi se amestecă în suflet, făcându-l sălaş al gândurilor rele şi al tuturor patimilor necurate, sufleteşti şi trupeşti… Luptă-te din răsputeri să-ţi goleşti mintea de orice formă, culoare şi spaţialitate. Pe scurt, de orice imaginaţie şi aducere aminte a lucrurilor bune sau rele, pentru că toate acestea sunt plăgi, umbre şi neguri care întunecă puritatea, nobleţea şi strălucirea minţii… Imaginaţia şi memoria sunt treptele înşelăciunii Vrăjmaşului, dar mai cu seamă imaginaţia: într-însa este rădăcina oricărui păcat. Sârguieşte-te, deci, a-ţi păstra mintea curată de orice imaginaţie, aşa cum a creat-o Dumnezeu”… Ion Aluivasile a făcut o copie după acest citat şi i-a arătat-o poetului-prieten (datorită căruia e acum la Neptun, cazat la Casa Scriitorilor), dar prietenul poet l-a luat brutal peste picior, că nu-l interesează asemenea tâmpenii fundamentaliste: fără imaginaţie n-ar exista literatura universală, şi arta în general… Avea şi el dreptate. Numai că i s-a înfipt ca un cui, care încet-încet a început să i se învârtă în cap ca o morişcă, ideea asta cu imaginaţia care vine de la Diavol, nu de la Dumnezeu. Nu de alta, dar el are impresia că trăieşte numai din imaginaţie. Nu poate nicicum să-şi golească mintea de gânduri, vise, iluzii. Aşa se face că s-a hotărât să vină între scriitori, oameni cu imaginaţie, poate-poate va da de un capăt al suferinţei lui. Habar nu are la ce trebuie să se aştepte în atmosfera scriitoricească în care a intrat la Neptun, dar trebuia să încerce şi această variantă. Fiindcă s-a săturat să se tot vaiete că are o morişcă nebună în cap, de care nu mai scapă. (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu