Sâmbătă, 12 februarie 2011. Scriitorii „merg pe burtă” când sunt deconspiraţi. Încerc să înţeleg mecanismul deconspirării: de ce unii „sunt daţi în gât” (sunt arătaţi cu degetul de CNSAS că au fost colaboratori ai Securităţii) şi alţii nu. De marea majoritate a scriitorilor nu se va şti nimic, dacă scriitorii au turnat sau nu, dacă nu ocupă o funcţie publică (inclusiv de parlamentar) sau nu face parte dintr-o structură reprezentativă (cum e Consiliul de conducere a USR). Sunt deconspiraţi cei ce apar în dosarele de Securitate ale altora – cel mai adesea aşa sunt daţi de gol şi cei ce nu trebuie să completeze acea hârtie, la ocuparea unei funcţii, că n-au colaborat cu Securitatea. Sigur, sunt mulţi scriitori care sunt acoperiţi în continuare (aflaţi în rezervă în structurile statului şi care aşteaptă să fie reactivaţi, de exemplu în diplomaţie), le sunt ascunse dosarele de la Securitate să nu fie pusă în pericol securitatea statului, nu? 
Ei se bazează pe faptul că nu vor fi niciodată deconspiraţi. Numai că prezenţa turnătoriei lor în dosarele altora îi dă de gol (Eugen Uricaru e cel mai bun exemplu; el are dosarul de la Securitate pus la secret). Aceştia sunt cei mai vulnerabili, se lasă şantajaţi de sistemul ticăloşit de azi şi servesc interesele celor ce se cred nemuritori la putere… Nu vreau să mă întreb în ce situaţie s-a aflat Ioan Groşan, care ezită şi azi, după deconspirare, să se culpabilizeze. Mă tem însă că şi în cazul lui definiţia că „până la moarte cotizezi la Securitate” rămâne valabilă, o dată ce şi în 1989 el dădea rapoarte la Securitate, vezi Cartea Albă a Securităţii (adică el n-a întrerupt colaborarea cu Securitatea, cum s-a afirmat, ci a rămas în plasa Securităţii cu informaţii care curgeau de la sine). Îmi este greu să înţeleg de ce Groşan nu spune adevărul, de ce ia la mişto toată această dezvăluire care-i provoacă prejudicii de imagine (dar pe care el le-ar putea contracara dacă ar face mărturisiri până la capăt şi şi-ar cere scuze pentru compromisurile făcute cu poliţia politică; poate va scrie o carte în acest sens, al mărturisirilor complete, de la un scriitor important ca el ar ieşi o capodoperă). Scriitorii care stau ascunşi, fug de funcţii, n-au de ce să se teamă dacă au colaborat cu Securitatea, nu vor fi deconspiraţi. 
Mai rău e cu scriitorii care ţin afişul permanent (s-a dovedit că ajung la vârful piramidei foştii colaboratori ai Securităţii, cei controlaţi la dosar, „de încredere” pentru sistem), foşti membri PCR şi care au spatele acoperit de puterile politice trecătoare, ei sunt convinşi că nu au dosare la Securitate (membrii PCR erau „organe automate de sprijin ale Securităţii”, nu li se ţinea dosar). Sper în continuare să existe o evidenţă şi a turnătorilor membri PCR, nu numai a celor nemembri de partid.
Ieri s-a dat publicităţii faptul că Mircea Iorgulescu (strălucitul critic şi eseist, răsfăţat al USR, angajat al postului de radio Europa Liberă; a emigrat în 1989, azi mă întreb dacă n-a emigrat cu voie de la Securitate, să infesteze Europa Liberă; din 2000 s-a mutat la Radio France International) a fost colaborator al Securităţii – şi Curtea de Apel Bucureşti a stabilit asta, nu numai CNSAS. „CNSAS a solicitat instanţei, anul trecut, să constate calitatea de colaborator al Securităţii a lui Mircea Iorgulescu (67 de ani), racolat în anul 1976”. Şi instanţa a constatat această calitate de colaborator al Securităţii, acum. „Verificările Colegiului CNSAS în privinţa criticului literar au început ca urmare a cererilor depuse în acest sens de către scriitorii Bujor Nedelcovici şi Florica Jebeleanu Vieru (fiica lui Eugen Jebeleanu), care studiindu-şi propriile dosare au constatat că au fost turnaţi la Securitate chiar de către colegul lor Mircea Iorgulescu”. 
Aţi luat seama? Deconspirarea lui Mircea Iorgulescu a fost făcută la cererea scriitorului Bujor Nedelcovici şi a fiicei lui Eugen Jebeleanu! De ce? Fiindcă amândoi au descoperit în dosarele lor de la Securitate că-i turna ba „Dorin”, ba „Mirel” – cele două nume conspirative fiind ale lui Mircea Iorgulescu! Nimeni nu vorbeşte de dosarul lui Mircea Iorgulescu de la Securitate (aşa cum era moda, el a fost şi urmărit). Atenţie, CNSAS a subliniat că turnătorul Mircea Iorgulescu a beneficiat de „privilegiul” de a fi membru PCR! Deci, el n-are dosar la Securitate, fiind membru PCR? Vedeţi ce scriam mai sus despre membrii PCR, care turnau din proprie iniţiativă. Citez din Adevărul: «Prima dată, susţine CNSAS, Iorgulescu a fost racolat în 1976, „în scopul furnizării de informaţii despre o serie de scriitori români urmăriţi prin dosare pentru poziţie politică necorespunzătoare, creaţii literare ce contravin organelor de partid şi pentru atitudine protestatară şi relaţii suspecte cu cetăţeni străini”. Criticul literar a folosit numele de cod „Dorin”. Ulterior, în 1985, „Dorin” a devenit „Mirel” şi ar fi furnizat la Securitate „date despre stări de spirit de mediu”, într-o perioadă în care şi el făcea obiectul unui dosar de urmărit „pentru relaţiile cu cetăţeni străini, pentru apartenenţă la grupul modernist al scriitorilor, precum şi pentru participare la acţiuni protestatare în mediul literar”. Deşi Iorgulescu nu a semnat un angajament expres cu Securitatea, CNSAS a subliniat că acesta ar fi beneficiat de „privilegiul” de a fi membru al PCR şi a furnizat informaţii „în mod conspirat şi benevol”. Dosarul de la Securitate al criticului literar a fost deschis iniţial în vederea urmăririi acestuia, dar a fost transformat în unul de informator în legătură cu „scriitori pe lângă care a fost dirijat”. 
Printre informările făcute la Securitate de Mircea Iorgulescu se numără şi cele referitoare la atmosfera de la Uniunea Scriitorilor pe marginea votării premiilor ce urmau a fi acordate: „Dumitru Ţepeneag a fost susţinut şi s-a făcut atmosferă pentru el (…) R.V. a părăsit sala ostentativ”. Într-un alt dosar de urmărire deschis pe numele de scriitor, criticul literar ar fi semnalat – conform CNSAS – „creaţii literare ce contravin organelor de partid”. „Dorin” ar mai fi turnat la Securitate şi „despre răsunetul, printre scriitori, al acţiunilor lui Paul Goma”. Paul Goma este cel mai cunoscut disident român din perioada comunistă». Sincer, mi se rupe inima să descopăr că intransigentul Mircea Iorgulescu (lăsa această impresie în anii ’80 în întreprinderile lui publice literare, eu am fost permanent un admirator al lui) putea să anunţe Securitatea (ca un critic profesionist ce se afla) că erau „creaţii literare ce contravin organelor de partid”. Mintea mea refuză să înţeleagă mecanismul: cum e posibil, un critic de primă mână, validat estetic, să avertizeze PCR că scriitorii au creaţii ce contravin liniei de partid? De ce naiba s-a pretat la asemenea delaţiuni, ce câştiga din ele? Ce presiuni putea să facă asupra lui Securitatea să ajungă să se preteze la asemenea mizerii? Ce-i lipsea? El, care făcea apologia esteticului în literatura română, venea la Securitate să atragă atenţia că sunt scriitori care nu scriu cum cere partidul? Credeţi-mă, nu pot decât să mă închin, duplicitatea lui mă inhibă. 
Citez mai departe, fiindcă am văzut că scriitorimea se face că plouă, n-a făcut caz nimeni că un critic important precum Mircea Iorgulescu a fost declarat oficial, de Curtea de Apel, ieri, colaborator al Securităţii: «În perioada 1985-1986, sub numele conspirativ „Mirel”, Iorgulescu s-a axat pe urmărirea unui scriitor cu scopul expres ca acesta „să nu declanşeze acţiunile protestatare la care ameninţase că va recurge”. Tot în acea perioadă, criticul literar ar fi dat mai multe informaţii cu privire la activităţile scriitorului Bujor Nedelcovici: „A fost invitat la un simpozion în Spania, dar la Consiliul Culturii şi Educaţiei Sociale (CCES) i s-a comunicat că nu poate da curs invitaţiei, întrucât acolo participă mai ales intelectuali cu orientare politică de dreapta”, raporta Iorgulescu securiştilor. Tot „Mirel” a informat că Nedelcovici „ridică probleme de ordin ideologic” şi chiar a încercat să-l convingă să schimbe unele cuvinte dintr-o nuvelă. Refuzat de Nedelcovici, Mircea Iorgulescu a informat Securitatea că acesta „nu este dispus să facă niciun compromis” şi a avansat ideea că ar putea să publice pe căi ilegale volumul care conţinea şi nuvela „Căpetenia din Golf”, considerată ca fiind o lucrare subversivă». Incredibil, marele critic obsedat de modelul estetic în literatura română, Mircea Iorgulescu, se ducea la Securitate să-l toarne pe prozatorul Bujor Nedelcovici (cu care, atenţie, era prieten!) că „ridică probleme de ordin ideologic”! 
Era în ascuns Mircea Iorgulescu apărătorul ideologiei regimului Ceauşescu şi al ideologului Dumitru-Dumnezeu? Nu pot să cred. Vă daţi seama, ar trebui recitite toate cărţile lui Mircea Iorgulescu şi căutate printre rânduri adevărurile deconspirării. Aţi reţinut, Mircea Iorgulescu era un turnător benevol de lux, mare membru PCR, apărător al ideologiei PCR! O fi visând să parvină în lumea politică de atunci? De luat aminte: «„Mirel” a mai relatat securiştilor că Nedelcovici susţinea că CCES „a început să manifeste tendinţe aberante şi este firesc ca scriitorii, împreună cu conducerea Uniunii, să li se opună.” Mircea Iorgulescu susţinea într-un articol publicat în „România literară”, la 7 decembrie 2006, că notele prezentate de Bujor Nedelcovici sunt întocmite de diverşi ofiţeri, dar nu sunt semnate de el». Notele de la Securitate nu sunt semnate de el? Dar erau turnate de el… Mircea Iorgulescu (asemenea lui Eugen Uricaru, vezi mai jos – a fost deconspirat şi de dosarul de la Securitate al lui Dorin Tudoran; doar Ioan Groşan, pomenit aici, a recunoscut pe ton de joacă, în stil „Caţavencu”, racolarea) n-a recunoscut că a colaborat cu Securitatea! Auziţi, «contactat de reporterii „Adevărul” în momentul cererii CNSAS de constatare a calităţii sale de colaborator al Securităţii, Mircea Iorgulescu a respins orice turnătorie împotriva lui Nedelcovici, spunând doar că a avut o polemică în presa literară cu Bujor Nedelcovici». Criticul Mircea Iorgulescu e o mare decepţie – sugerează că n-a fost decât o polemică literară cu Bujor Nedelcovici, mijlocită de Securitate! A uitat însă că a turnat-o şi pe fiica lui Tudor Jebeleanu… 
Mai rău, se face că nu ştie că turnătoriile lui se regăsesc şi în dosarul de la Securitate al disidentului Dorin Tudoran, o ruşine! Anul acesta a apărut o carte semnificativă a dosarelor de la Securitate, „Eu, fiul lor”, cu 500 de pagini de documente pure (pe care, din păcate, n-am citit-o), prezentată în câteva cuvinte în Evenimentul zilei:
„La începutul lunii septembrie, EVZ scria în exclusivitate despre detaliile din spatele urmăririi informative a lui Dorin Tudoran, dezvăluind că șapte dintre cei treizeci şi patru de turnători ale căror urme apar în dosarul de Securitate al disidentului au fost deconspirați de CNSAS.
(daţi click pe aceste cuvinte activate, sau pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/patru-turnatori-de-lux-in-siajul-obiectivului-tudorache-905260.html). Numele lor: Andrei Brezianu (directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001), Eugen Uricaru (preşedintele Uniunii Scriitorilor între 2000 şi 2005), Mircea Iorgulescu (critic literar cu funcţii de conducere la Europa Liberă şi Radio France International), Dan Zamfirescu (teolog şi bizantolog), Alexandru Paleologu, Alexandru Raicu (poet și prozator) şi Mihai Botez (notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90)”. Ce mai citim aici? „Notele din dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran consfinţesc definitiv relaţia criticului literar Mircea Iorgulescu (intitulat „Dorin”) cu cel puţin un ofiţer al instituţiei represive, Vasile Măieran. CV-ul pe scurt al acestuia? Şef serviciu în cadrul Securităţii Bucureşti la sfârşitul anilor ’70, trecut ulterior la Informaţii Externe, astăzi general SIE în rezervă”. Mircea Iorgulescu e un tragic personaj al lui însuşi…
Raman consternat.Dar in Romania, totul este posibil.
Imi reamintesc de cazul”Roncea”.Conflictul dintre S.R.Stanescu si mai tanarul Roncea (prieteni vechi uniti de aceleas sentimente anticomuniste inca din piata Univrsitatii),privind suspendarea presedintelui Basescu.Acum privind inapoi ,ii dau dreptate ,mai varsnicului sau confrate.
„reintoarcerea eventuala a lui Basescu la Cotroceni ar aduce acestei tari,fara doar si poate ,prejudicii uriase.Si absolut nici un castig.Ar putea sfarsi,asa cum a apucat-o,in coma etilica.”
Ce la manat pe tanarul Roncea sa se dezica de prietenul sau?
Cine si-a bagat coada?Oare,nu cunva ,si-n cazul lui M.Iorgulescu,denuntat de Nelcovici si dna Jebeleanu ,se inscriu in activitatea” serviciilor „de a se debarasa de cei care, cu credinta au slujit-o,pentru a nu le lua urma.
Obsevati cati ,au pus „botul”,pentru unii sau altii(ex.Paul Dumitrescu,luptator anticomunist inca din’77 si multor organizatii si OnG-uri}Cred ,dupa parerea mea ca venit timpul sa cerem raspicat,parlamentului ,presedentiei,si pardidelor politice,sa scoata la vedere toate dosarele ,pentru toti cei care sub o forma sau alta pot fi santajati.Trebuie ,cu tota durerea pentru unii ,sa se cunoasca adevarul.
Altfel,criza noastra va fi perpetua.
Prietene poet LIS, ca de obicei cu o uşoară întârziere – căci sunt „prins” cu „alte alea” de-ale literaturii, am aflat de pe blogul domniei tale că Mircea Iorgulescu a fost deconspirat şi apoi declarat turnător zelos şi benevol la Securitate…
Câteva precizări preliminare: nu trebuie acuzaţi in corpore scriitorii că nu au luat atitudine chiar din prima clipă în cazul M.I. Cei mai mulţi, îmi dau seama, s-au scârbit de viaţa publică, de media, de Protv etc, ei încearcă să se retragă în turnul lor de… paiantă şi până să le vină inspiraţia („Cântă, Zeiţă,etc…”) îşi muşcă degetele: scârbiţi la culme, oprimaţi, descurajaţi, neluaţi în seamă de semenii lor. Şi apoi, să nu uităm: scriitorii îndeobşte nu se ocupă de evenimentele zilei, ci de permanenţele ale Vieţii ca atare, acoastă minune care printr-un noroc ne-a fost etalată ca spectacol… Apoi, nu e chiar la îndemâna unui condeier, prin firea sa mai sensibil la agresiunile realului, să ridice piatra pentru cel dat în vileag, arătat cu degetul… Dar, pentru că am mai comentat pe blogul domniei tale, nu numai în cazul Groşan, dar şi în alte probleme privind obştea scriitoricească, îmi iau permisiunea să postez aici un fragmenţel din textul „Himera literaturii”, carte scrisă în parteneriat cu poetul Ion Murgeanu şi editată la Curtea Veche încă în 2007 (practic nepusă în vânzare…). Din acest mic text, cei care cercetează blogul LIS îşi vor face o idee despre modul cum văd eu lucrurile în chestiunea cenzură-oportunism-colaboraţionism-turnătorie, faţă cu ceea ce numim demnitatea scriitorului. Ca să nu ocup spaţiul pe blogul acesta, rog pe cei interesaţi să acceseze blogul meu ionlazu.bibro.net, unde, pentru această ocazie am să postez un fragment mai consistent din capitolul VI. „Dulcea şi patetica lume literară de la Bucureşti”, subcapitolul Ion Lazu – „Laus Salieri”, p. 219-242.
Iată fragmenţelul care se referă, sub iniţială, la cel incriminat acum „oficial” :
I.L. „…După clinciurile cu redactorul, trebuia să te aştepţi la loviturile pe la spate venind dinspre “referatele externe”. În mod teoretic, acestea erau cerute unor critici literari sau unor scriitori în care editura avea încredere sau voia să-i ajute să cîştige un ban în plus, (cum a fost în cazul primului meu roman referatul lui Sorin Titel), dar pe de altă parte redactorul trebuia să ţină secret numele referentului. La protestele tale, iute ţi-l deconspira (ca să treacă drept amicul tău, ca să dea toată vina pe referent şi, de ce nu? să-i plătească vreo poliţă): Uite, domnule, ce scrie XY despre romanul dumitale! Cea mai penibilă a fost experienţa cu un critic foarte la modă pe-atunci, unul dintre cei care erau solicitaţi intens de reviste, dar şi în alte ocazii, inclusiv ca să facă la Radio bilanţul realizărilor literare ale anului. Cu un referat de-o pagină mi-a blocat romanul Curtea interioară, care pe atunci se va fi intitulat O duminică fără prieteni sau poate Viaţa fără semne de puctuaţie. Vă daţi seama că nu erau nişte titluri la care tovarăşilor de la Direcţia Presei să le lase gura apă? Peste acel referat pe care redactorul mi-l arăta cu indignare nu s-a putut trece. Tot redactorul-frate: Uite, domnule, pe ce-a luat banii! (Doar o pagină…). Am dus cartea la altă editură, apoi la alta şi, în fine, a apărut, ciuntită-desfigurată rău, cum spuneam, după zece ani. Dar deja mă relaxasem cumva, aflînd că după ce a umblat prin toate editurile şi a insistat să i se dea toate manuscrisele „cu probleme” – s-a orientat bine tovarăşul critic literar!, – şi după ce a încasat bănuţii cinstiţi predînd referatele sale drastice-demolatoare, „pe linie”, scrise de parcă ar fi văzut roşu înaintea ochilor, deşi în mod cert el era/este galben-pămîntiu la faţă, tovarăşul I. (de la Intransigentul!) a plecat repejor într-o excursie din care nu s-a mai întors…
Poate părea ciudat, dar găseam chiar în aceste nedreptăţi sau măgării-sadea prilejuri de a mă fortifica în mine-însumi: să rezist, să merg mai departe pe drumul meu, să nu plătesc obştescul tribut – şi mai ales: să nu decad vreodată la nivelul acelor ipochimeni. Nu neapărat că i-am dispreţuit foarte tare pe aceşti trădători, dar foarte tare am dorit să nu le semăn cîtuşi de puţin.
ION LAZU
Stimate Dle, Ion Lazu, iată de ce este bine să nu te grăbeşti cu comentariile fără să cunoşti adevărul. Poetul s-a grăbit şi probabil că acum, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a declarat nevinovat pe Mircea Iorgulescu, regretă.
Iată câteva extrase din cartea mea care cuprinde corespondenţa cu Mircea Iorgulescu
Pe 18 martie 2010 i-am trimis asta: Criticul literar Mircea Iorgulescu, „cârtiţă” la Europa Liberă – Ziarul Adevărul din 17 martie 2010
Am citit Thursday, March 18, 2010 3:54 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: „Ioan Grosescu” nelutzug@yahoo.com
Dragă prietene,
Îţi mulţumesc pentru mesaj şi solidaritate (un cuvânt, ştiu, demodat!). Mizerabil! Ne ştim de-o viaţă, am convieţuit cinci ani, pat lângă pat, în căminele studenţeşti, în f. mare măsură ne asemănăm, cel puţin spiritual. Nu ţi-ai fi dat seama de duplicitatea/mârşăvia mea dacă le-aş fi avut?! Am văzut şi eu „materialul” de ieri. Cu o mare silă. Sînt atât de groase sforile acestei făcături…! Cât de normal este să afli din presă că eşti obiectul unui proces?! Unele, multe, le-ai sesizat corect în notele tale, altele pot trece neobservate (de unde şi până unde e „scriitoare” fata lui Jebeleanu?! E o tipică fiică de nomenclaturist – tatăl ei a trăit, şi bine, din articolul scris în ’36 despre tânărul Ceauşescu! -, a copilărit cu „anticomunistul” Tismăneanu, a fost prietenă şi vecină de stradă cu fata lui Pantiuşa, „părintele” Securităţii, a trăit din sinecuri, şi în România, şi la Paris etc.). Ea şi fiul lui Ţepeneag, Tudor, s-au „revoltat” împotriva mea şi s-au coalizat cu Nedelcovici, după ce în 2006 am fost numit şef al secţiei române de la RFI şi i-am pus la muncă!!! – ţi-am spus asta – In afară de mişmaşurile de prin presa română, puse la cale cu trepăduşi pupincurişti, precum I.T. Morar, au trimis nu ştiu câte memorii conducerii RFI, în care mă denunţau că „nu iubesc Franţa” şi că am redus numărul materialelor despre Franţa în programe… Şefii postului mi le-au arătat. Mi-a fost silă, silă mare, şi nu le-am dat atenţie.
Ştiu, poate să ţi se pară că i-aş acuza pe alţii ca să mă albesc pe mine. Nu-i aşa, crede-mă !
Acum, însă, voi scrie şi despre mizeria asta. […]
Te îmbrăţişez,
Mircea
[…]
(Nota mea, I.G.: M.Iorgulescu i-a prezentat pe cei doi colegi de la radio ca pe două personae învăţate să trăiască din stipendii şi, atunci când nu au ajuns unde şi-au dorit din vina lui Iorgulescu, l-au atacat.
I-am scris că am răspuns unuia-altuia la răutăţile de pe diferite bloguri şi mi-a răspuns
Văd Wednesday, March 24, 2010 1:46 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: „Ioan Grosescu” nelutzug@yahoo.com
că te enervezi şi faci gesturi donquişoteşti. Are vreun rost?!
[…]Incep să fiu crispat fără voie: luni am iarăşi chimioterapie. Cum crezi că-mi mai arde de luptă cu leprele?! Sau mai bine spus, mi-ar arde, însă nu am puterea necesară să mai pot lupta pe mai multe fronturi deodată. Şi-apoi, ce importanţă mai are să mă «reabilitez» în faţa opiniei publice? De ce m-aş reabilita?! Eu mă ştiu curat şi asta îmi ajunge mie însumi…
Te îmbrăţişez,
Mircea
Miercuri Wednesday, February 9, 2011 6:03 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: nelutzug@yahoo.com
Salut, dom’ Jan,
Până să mă fulgere boala, aveam un fel de sentiment nepăsător al timpului din faţă – nu era limitat. Acum e şi, mai rău, nu ştiu unde e limita aia. Ştiu doar că e aproape. Că poate fi peste o lună, două, trei. Că la fel de bine poate să fie ceva mai încolo. Dar îi simt, ca un tăiş de ghilotină, răceala ascuţită în ceafă.
Gata. La muncă! Traduc, am pornit şantierul, şi o fac şi pentru a evada în lumea cuvintelor, a echivalentelor etc., o lume mult mai plăcută şi mai suportabilă decât cea care mă înconjoară.
M-ai întrebat la un moment dat care (mai) este situaţia cu procesul acela. Nu ţi-am răspuns pe loc, căci nu prea aveam ce noutăţi să-ţi spun. Procesul e în curs. Am angajat, după cum ştii, un avocat. A făcut descoperiri halucinante. Iată trei dintre ele. Acele nume de cod (Dorin, Mirel) erau ale dosarului meu de urmărit, nicidecum de informator. În jurul meu foşgăiau 11 (unsprezece) informatori „adevăraţi”. În dosarele mele de urmărit există peste 350 (!!!) de transcrieri de înregistrări de convorbiri telefonice, iar toată corespondenţa mea era interceptată şi copiată (ar exista inclusiv scrisori de la Bedros Horasangian, poate şi de la tine!!!). Problema este dacă judecătorul va ţine seama de toate acestea şi de altele sau dacă, de frică, din oportunism etc. va da dreptate CNSAS-ului, care se vădeşte a fi o instituţie cu mult mai nocivă decât Securitatea. Tot ceea ce-ţi scriu aici e strict confidenţial, fireşte. Nu că şi acum mi-ar fi teamă de cineva, însă am fost sfătuit să ţin «probele» secrete pentru a asigura eficienţa apărării). Dar am fost foarte tulburat (deşi eu ştiam că totul e o imensă măsluire, că nu am semnat vreun angajament (şi asta nu pentru că aş fi fost membru de partid, cum se vehiculează, ci pentru simplul motiv că nu am avut nici o relaţie cu ofiţeri ai securităţii), că nu am scris vreo notă informativă, că nu am ştiut de existenşa celor două „pseudonime” etc.). Mi-e o silă, dom’Jan, de mă înnec (de parcă nu m-aş sufoca destul din cauza cancerului…)! Doar prieteni credincioşi printre care te numeri m-au făcut să nu-mi pierd orice încredere în oameni…
Re: Ai Wednesday, February 9, 2011 9:15 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: nelutzug@yahoo.com
deocamdată răbdare, stimabile! Cât procesul e în curs, orice „gălăgie” e inoportună. Să vedem ce sentinşă se dă (bine ar fi să trăiesc până atunci!), iar după aceea mă voi ţine strict de ce îmi spune avocatul, care, nu ţi-am spus până acum, este Sergiu Andon. Mai ales că a făcut, cum ţi-am spus, o investigaţie uluitoare. Dar şi constatări pe măsură! Auzi tu, peste 350 de transcrieri de convorbiri telefonice!!! Şi cine crezi că îmi dădea –nu dădeam eu – telefoane ? Dorin Tudoran, care te-a repezit pe tine că cine eşti de-l întrebi una-alta, cu toate că de aia îşi făcuse blog, să-şi spună oamenii opinia. Ăsta, cu toate că ştia că este urmărit, îmi dădea telefoane şi nu se sfia să-mi spună că a trimis la Europa Liberă nu ştiu ce etc.Mi-a şi scris ceva, că nici nu vrea să creadă că l-am turnat,dar speră să lămuresc şi să arăt/demonstrez că nu-i aşa. Mi-e silă. Relatările făcute de apărătorul meu transcrierilor acestor convorbiri mă fac să cred că «prietenul» dorea să mă atragă undeva, poate într-o capcană, poate ca să-i facă să creadă pe « ascultători » că nu e singur, nu ştiu acum… […]. Uite, îţi dau telefon mai târziu şi-ţi spun mai multe, că am obosit să scriu.
Pentru moment, cum ziceam, nu vreau să mă gândesc la asta. Mă lupt cu traducerea, e o luptă mult mai atrăgătoare şi mai pasionantă… iar când obosesc, fac doi paşi şi mă pun în pat!
Notă: Telefon. Circa 45 de minute, în două reprize. Ne-am vărsat focul pe “prieteni“ prefăcuţi, oportunişti, impostori şi pe societatea românească laolată cu CNSAS-ul ei cu tot.
Puterea postdecembrista (mai putin CDR) au folosit CNSAS ca mijloc de santaj impotriva celor care ies sau vor sa iasa din front.
Pana la urma cred ca ar trebui urmarite evolutiile postdecembriste a celor care ne intereseaza ( despre unii nici n-are rost sa vorbim, d-apoi sa mai si cautam dosare !), actiunile lor, facute de data asta la vedere, cu cartile pe masa (si la propriu si la figurat), spun mai mult decat orice delatiune smulsa cu forta atunci !
Nu zic ca unul care a turnat este compromis pe viata ( cine suntem pana la urma sa-i judecam atat de aspru?!), iar altul care n-a turnat nu se poate compromite in acest sistem social atat de ametitor !
Dar pana la urma ganditi-va si la fetzele celor din umbra (si acum!) care vad ce tragedii pot produce victimele lor de atunci , si de acuma ( ca tot ei decid cine trebuie „demascat”) in timp ce ei n-au patit nimic si se bucura in continuare de pensiile si salariile nesimtite !
O dreapta judecata ar trebui ceruta mai ales de catre cei care au fost si sunt santajati, astfel ca dupa gratiile imaginare macar, sa ajunga adevaratii vinovati !
Păi, dacă România nu ar fi doldora de astfel de personaje, nu ar arăta aşa cum arată. Turnătoria, trădarea, laşitatea, pupincurismul, ipocrizia, impostura, superficialitatea, carierismul, şpaga, megalomania şi încă atâtea altele sunt definitorii pentru tricolora mioriţă – ba, mai mult de atât, toate acestea sunt aduse la rang de inteligenţă şi tratate ca atare. Această „inteligenţă”, tradusă în româneşte, înseamnă şmecherie. Trădătorul nu e trădător, ci şmecher; laşul nu e laş, ci şmecher; turnătorul nu e turnător, ci şmecher s.a.m.d. Adică ne descurcăm: suntem abili, strategi, inteligenţi – nu suntem fraieri. Ne dă inteligenţa pe-afară… Toată România a devenit un centru universitar – aprope că nu există văgăună mioritică în care să nu funcţioneze măcar o facultate. Numai cine nu a vrut nu a ajuns profesor universitar, peste noapte, direct din învăţământul gimnazial. Avem o puzderie de conaţionali tobă de carte – absolvenţi a câte 5-6 facultăţi. De titluri de doctori în ceva (de la celebra şi caragialeasca „stauie a lui Traian” la mult mai celebra „apă de ploaie”) nici nu mai vorbim – avem, anual, doctori cât nu poate produce America şi Europa împreună. De atâta inteligenţă, în urma unui studiu făcut de nu ştiu ce institut al comunităţii europene, România a ieşit pe locul I la analfabetism şi pe ultimul loc la coeficientul de inteligenţă.
Câtă dreptate avea Andrei Pleşu când semnala, în lumea intelectualilor, apariţia unei noi specii – de-a dreptul greu de prevăzut, spunea el ironic –, aceea a intelectualului-analfabet!
Dacă vom trage cu coada ochiului prin istorie, vom afla, fără prea mare efort, că marile spirite au fost şi mari caractere – iar dacă dintre posesorii acestor mari spirite au fost şi câţiva care au mai călcat pe bec, aceştia au făcut-o dintr-o convingere, chiar şi strâmbă, nu din pupincurism, arivism şi toate celelalte „isme” peiorative.
Dar până să ajungem la profunzimi poate de neatins sau la estetici şi exegeze copleşitoare, propun cititorilor acestui site un exerciţiu simplu: Ia puneţi poza lui Günter Grass, de pildă, alături de cea a lui Uricariu şi veţi constata imediat cum pe chipul lui Grass se citeşte spiritul, inteligenţa – are, adică, figură de artist, de scriitor, are prestanţă, distincţie, rafinament. Uricariu? – figură de magazioner, de adminstrator de scară de bloc sau, în cel mai fericit caz, de activist de partid. Ce vreau să spun cu asta? Nimic – doar că până să ajungem la dosarele de la CNSAS, mai putem bănui. Privirea individului, orice psiholog poate afirma asta, spune multe – iar dacă există şi excepţii, acestea nu fac altceva decât să întărească regula.
Cât despre „marele critic Iorgulesc”…, personal încă n-am auzit, în vreun colţ al lumii, să se fi dat ca bibliografie vreuna din lucrările „maestrului”. Aşadar, mă abţin. Dar sunt convins că dacă vreunul dintre marii scriitori ai lumii – Joyce sau Marquez, Lautreamont sau Perce etc. – s-ar fi născut în arealul mioritic, „marii” noştri critici (manoleşti, iorguleşti, ştefăneşti, criticeşti, impostureşti etc.) ar fi aşteptat, mai întâi, să-i descopere alţii ca mari şi să-i afirme şi abia pe urmă ar fi venit ei să le confirme valoarea – şi cum, din lipsă de organ estetic şi de detector de spirite rare, nu ar fi reuşit să-i descope nimeni, Marii noştri Criticeşti, angrenaţi vârtos în sfârleaza politică, ar fi ajuns tot la fel de „mari” şi aşa cum sunt, adică anonimi şi neînsemnaţi în literatura lumii, numai că noi n-am mai fi citit, astăzi, de exemplu, „Zăpezi”-le lui S.J. Perce, ci „Iarna pe uliţă”; n-am mai fi citit „Orbirea” lui Canetti, ci „Orbitorul” lui Cărtărescu; n-am mai fi citit „Meseria de a trăi” a lui Pavese, ci „meseria de turnător” a scriitorilor şi criticilor români; n-am mai fi citit „Idiotul” lui Dostoievski, ci Idioţii din Dosarele CNSAS.
Asta-i!
Întâmplător, dând peste comentariile la pagina din 12 februarie a.c., al acestui remarcabil Jurnal, revin şi spun: bre, bre, bre!… apăi, grajdurile lui Augias (parcă, nu?) au fost o joacă pentru Hercule.
Găsi el o breşă-n perete, pe unde devie apele unui râu, ca pe scocul unei mori.
De s-o afla verun Hercule şi pentru grajdurile US (care – nu Dâmboviţa, ci – Dunărea s-o devieze întru epurare), teamă mi-e că Marea Neagră va ajunge Moartă avant la lettre (că, tot suntem ameninţaţi cu nişte pungi/beşici de nu mai ştiu ce fâs care se tot umflă pe subt fundu-i, pân-or face BUMundSCRUM!).
Nu ştiu cum e-n stabilimentele penelor străine, dar nu cred că-i altfel… Însă-i cu mult mai mult obraz şi discernământ şi teamă ori faţă de posteritate ruşine, decât de-o parte şi de alta a greabănului ista, carpat.
Am răspuns mai sus domnului Ion Lazu. Păcat că oameni de valoare incontestabilă, precum poetul Liviu Ioan Stoiciu, s-au grăbit să-l acuze pe Mircea Iorgulescu, însăilând presupuneri pe baza unor informaţii de la o instituţie a statului român. Ce să mai spună ei acum, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a declarat pe Mircea Iorgulescu nevinovat de toate nedreptele acuze, făcute, culmea ironiei, de „prieteni” şi colaboratori ranchiunoşi de la Radio France Internationale, cu sprijinul CNSAS?!