Nefericire, stânjeneală, neputință la Cascada Urlătoarea. Lumină, la Mănăstirea Caraiman din Bușteni. Și Nicu Avram

Marți, 12 iulie 2011. În loc să fiu și eu într-o vacanță, departe de București, stau ca boul în fața noului computer, acasă, și-l rog frumos, în secret, la ora asta, 21.30, să-mi trimită naibii un subiect de jurnal online, de pus aici în evidență, să scap și de ziua de azi (noul computer continuă să mă enerveze la culme, n-am învățat tastele și greșesc, o iau de la capăt, reacționează numai reflexele vechi; ba chiar azi abia am reușit performanța să trimit un text atașat pe e-mail după ce am rescris mesajul de zece ori; asta fiindcă nu mai am Inbox separat). Am mers după-amiază, azi, și la redacția Viața Românească, n-am idee dacă merită să-mi iau concediu de odihnă, fiindcă nu știu la ce mi-ar folosi… Mi-am amintit că n-am terminat povestea Rondului de noapte de la Bistrița – duminică, 26 iunie 2011, la întoarcere (pe exact drumul pe care am venit de la București) m-am luptat cu aceleași serpentine fără sfârșit, n-am mai oprit la Sighișoara (deși aveam bilet de parcare pentru trei zile non-stop; știți că am fost amendat la venire, deși eram la o parcare normală). La Brașov am regretat că am luat-o pe centură. Ne-am oprit la Bușteni la ora 15.30 (am parcat într-un loc special de parcare, în care așteptam să fim iar amendați; n-am fost, mă mir, probabil că duminica nu funcționează mafia parcărilor), am cumpărat 200 de grame de mușchi și de cașcaval (feliate), o pâine feliată și plăcintă cu stafide, am mâncat la o patiserie. La ora 16 am plecat fără grabă spre Cascada Urlătoarea. Voi însoți această pagină de jurnal online cu fotografii făcute atunci, aici, la Bușteni. O zi frumoasă de preumblare, fără efort. Ajunși la Cascadă – la 1055 de metri (bine cunoscută nouă, pe Valea Seacă a Jepilor), am descoperit aici doi nefericiți, români la 35 de ani, care trăiesc de azi pe mâine: vindeau diverse produse alimentare (din acelea împachetate) și băuturi răcoritoare (plus bere), cărate în sacoșe mari, la Cascadă, sub cerul liber. Amândoi erau triști, neîmbăiați cine știe de câte zile, el învârtea la un perete din munte ceva într-un jar stins, se rușina să privească turiștii, era afumat pe față, probabil că pregăteau o masă frugală (din nefericire, el n-ar fi avut nimic de vânat sau de pescuit pe aici; nici porumbei să prindă nu avea de unde). Am admirat Cascada Urlătoarea (care e și acumulare de apă potabilă pentru Bușteni), dar cei doi ne-au distras continuu atenția – dacă mai întârziam mult, ne-ar fi dat lacrimile pe față (pe dinlăuntru ele ne ajunseseră în gât). Le vedeam stânjeneala și neputința. Din ce trăiesc, de fapt? Aici apare doar din când în când câte un turist, cu cât pot scumpi un produs, să le rămână și lor un ban? Ce nenorocire o fi în spatele lor, dacă au ajuns în această situație? Sunt excluși din societate? Au făcut pușcărie? E prea multă umilință la mijloc. Își făcuseră un culcuș, într-o parte a muntelui, sub patru pari, deasupra cărora puseseră plastic murdar, își petreceau noaptea ca animalele sălbatice. Cu o zi înainte aici a plouat groaznic și a fost frig. Natural, m-am pus în locul lor: fără igienă strictă eu sunt practic un om în agonie. Apariția altor turiști zgomotoși, cu copii după ei, ne-a făcut să plecăm, un copil a cumpărat un pachet de biscuiți de la cei doi… Am plecat atât de supărat de aici, încărcat cu nefericirea celor doi, încât cu greu mi-am revenit. La plecare le-am lăsat bani, fără să luăm nimic, femeia ne-a mulțumit tăcută, înțelegându-ne. Am plecat de aici cu ochii în jos. Întorși pe drumul spre telecabină, am urcat anume pe jos muntele abrupt la noua Mănăstire de călugări Caraiman (n-am mers cu mașina pe asfalt până la ea), prin pădure. Cel ce a înălțat această mănăstire, în Poiana Luminată, Palanca (de aici se vede crucea de pe Caraiman perfect), călugărul Gherontie Puiu spune că Maica Domnului i-a apărut aici și i-a dat misiunea să facă întâi o biserică de lemn și să pună clopotul mare într-un brad. Părintele întemeietor a fost însemnat de la naștere, ascultați-l o clipă, de curiozitate: „Mama a murit in vreme ce se chinuia sa ma aduca pe lume. Si eu am fost crezut mort de doctori, ca si mama…. Moasele m-au pus intr-un lighean si m-au aruncat pe malul garlei, printre gunoaie, infasurat pe jumatate in pielita ceea trasa din maruntaiele mamei. Peste putina vreme, s-a nimerit sa treaca pe acolo o taranca. Nu s-a dus prin alta parte, ci a indrumat-o Duhul Sfant sa apuce chiar pe langa garla, prin gunoie! M-a auzit plangand, m-a luat in brate si m-a dus la caruta. Daca nu ma afla ea, mai aveam putin si furnicile mi-ar fi mancat ochii, as fi ajuns hrana la sobolani… Atunci mi-a murit moartea cea dintaia oara” (citiți, dacă vă interesează, întregul reportaj, semnat de Dana Conerth; l-am publicat pe Jurnalul de Vrancea, pe care îl editez; dați click pe http://www.jurnaluldevrancea.ro/special/5796-pana_la_cutremurul_catastrofal_din_romania_un_tsunami_solar_amen.html, la finalul știrilor speciale; nu știu cine e cea care semnează acest reportaj pe News.corect.com, însoțit de fotografii). Azi Mănăstirea Caraiman din Bușteni are o biserică nouă uriașă (tip catedrală ortodoxă), s-a transformat, spre răsărit, într-o cetate (cu casa de oaspeți și chiliile călugărilor, construcții civilizate de ultimă oră; s-au găsit sponsori extraordinar de generoși; Maica Domnului are putere), tocmai se pictează. Am intrat în această biserică nouă când se termina slujba, ne-am așezat la coadă și am fost miruiți pe frunte. Am aprins lumânări alor noștri și am plecat împăcați spre casă. Că așa le vrea Dumnezeu pe toate – la Bușteni, cu cei doi nefericiți la Cascadă și cu o Mănăstire înfloritoare jos…

***

A treia Scrisoare de la poeta Adriana Rodica Barna din Bistrița (are legătură cu călugăria):

Am fost la o lansare de carte a lui Nicolae Avram. Il stiu de cand era copil. Am facut parte dintr-un juriu care trebuia sa desemneze castigatorii unui concurs de poezie. Nicu Avram nu a fost printre laureati. Pentru ca li se dadea doar o diploma am decis sa ii duc pe premianti la cofetarie.

Dupa douazeci de ani si mai bine, eram curatorul unei expozitii la Beclean, il prezentam acolo pe Octavian Stoia, iar la cocktail-ul de final m-am trezit cu un tanar grasuliu ca striga la mine cu disperare ca atunci cand i-am dus la cofetarie pe cei care luasera premii, pe el nu l-am dus. In primul moment m-am blocat, n-am inteles ce cofetarie, ce premii, pana cand mi-a spus ca el revendica o prajitura care – zice el – i se cuvenea acu’ vreo douazeci de ani… pentru ca era si el de la Casa de Copii. A facut o criza urata; eu m-am asezat cu genunchiul stang pe podea, cum stau barbatii in biserica, si i-am zis: TE ROG SA MA IERTI !

Atunci Premiul 1 – Aurel Onisor – de la casa de Copii – cu o vana de poet cum rar mi-a fost dat sa intalnesc;  s-a sinucis la 24 de ani.

Premiul 2 – Liviu Danila – de la Casa de Copii – s-a calugarit, acum e Paisie, se sihastreste intr-o pestera pe undeva pe langa Valcea.

Premiul 3 – un baietel supradotat (o fi prin America?) dintr-o familie de intelectuali din Nasaud.

Nicu Avram spune ca el a ramas sa povesteasca grozaviile prin care a trecut la Casa de Copii. Cartea se numeste “Federeii” si a fost scoasa la Editura Institutului Blecher din Bucuresti. Claudiu Komartin e lectorul de carte.

Eu am fost la lansare si i-am dus un carton cu prajituri…

Uite o poezie scrisa de Nicu Avram:

*

vad cum stam la rand incolonati

sa primim supliment de supa de peste

rosiatica //

mergem sa ne atinga si sa nu spunem

nimic //

intindem mana sa ne curatim

si degetele si cerul gurii

cad in iarba