0
9 comments

Miercuri, 10 noiembrie 2010. Prăpăstios, sunt îngrijorat de căldura de la începutul acestei luni, noiembrie (considerată lună de iarnă, pentru care şmecherii din guvern se pregătesc, din acest an, să o treacă într-o nouă lege, a cauciucurilor de iarnă obligatorii pentru toate maşinile, pentru perioada 1 noiembrie-31 martie; e o nouă lovitură care îmbogăţeşte în stil mafiot clientela PDL-UDMR-UNPR). Azi s-au înregistrat în sudul ţării 28 de grade (în Bucureşti au fost 26), o zi frumoasă de vară! Nu s-a mai pomenit. Dar eu am căzut pe gânduri, dacă e un semn rău cu această căldură? N-am cum să uit că toată lumea se mira că în decembrie 1989 era nefiresc de cald în România, că întârzia iarna – urmarea, atunci? Am avut parte de o Revoluţie populară. Adică brusc au fost afectate sistemele noastre biologice, pe nesimţite, le-a incitat la protest? Bat în lemn, azi meteorologii ne-au explicat că ar putea exista la 20 de ani o ciclicitate în avea parte de căldură în lunile începutului de iarnă, noiembrie şi decembrie, dar putem sta liniştiţi, se va răci vremea la acest sfârşit de săptămână… De ce sunt eu, totuşi alarmat de această încălzire neobişnuită în luna noiembrie, când în alţi ani ningea în ţară, iar azi lumea merge pe stradă „la talie”? Fiindcă mâine e 11 a 11-a. E ziua arătată cu degetul – că ba ar fi ziua marelui cutremur aşteptat de români, ba că ar fi ziua declanşării celui de-al treilea război mondial. Deocamdată rămân simple poveşti. Mâine voi reveni asupra acestui aspect, azi am ţinut numai să subliniez că sunt neliniştit din cauza acestor zile superbe de vară, în noiembrie.

***

Am remarcat reacţiile dure semnate de Octavian Mihăescu (cu vechea rugăminte, să-i treceţi cu vederea absenţa unor litere sau cratime, domnia sa scrie aici ”la prima mână”, fără corectură) şi Tudor Cicu (care a publicat şi un ultim poem indignat al lui Păunescu, scris în spital, care depăşeşte orice imaginaţie: „Baga-mi-aş p–a să îmi bag de ţară / Cu oameni falşi şi plină de lichele”; să vorbească Păunescu de lichele, e prea mult) la pagina mea de jurnal online de ieri, în care făceam caz de datele oficiale legate de averea lui Adrian Păunescu, vă invit să le citiţi, chiar merită, la https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/11/de-ce-nu-e-desfiintat-ministerul-antiromanesc-al-culturii-poetul-paunescu-milionar-in-euro-e-mail-de-la-paul-spirescu/  Înainte de a trece la altă dimensiune a „poetului îmbogăţit de cetate fiindcă i-a făcut pe plac” (a poetului profitor al vremurilor politice), am să redau aici un ciudat apel la semnarea unei petiţii, primit pe Internet (semnat M.P. Clonda): http://www.petitieonline.ro/petitie/veniti_si_semnati_marturia_pentru_iertarea_lui_adrian_paunescu-p01827049.html, la care a răspuns cunoscuta prietenă a anticomuniştilor din România, Ştefania Bianu: Iertarea crestineasca se acorda dupa cainta !

S-a cait A Paunescu, public, de rolul pe care l-a jucat in favoarea celor care au terorizat/torturat un popor intreg ?

Daca s-a cait in ultimele sale momente de luciditate, in fata Domnului, noi nu stim, dar Domnul il va ierta!

De ce ar trebui noi sa-l iertam?

Stefana Bianu

Presedinte RPER-Fr “Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie”

182, rue de l’Universite, 75007 Paris

tel (0033) 06 07 49 14 42

fax (0033) 01 47 23 07 09

Nu vreau să arunc mitul poetului social, iubit de marele public, la coşul de gunoi al istoriei. Dar se pare că în spatele acestui tip de poet stă marele compromis, care trebuie condamnat – „fac tot timpul gură pe bani publici” (sunt mercenarii destinului lor, dacă nu ai unui regim politic?). Adrian Păunescu a transformat într-o afacere statutul de poet social – şi înainte, şi după Revoluţie. Milionar în euro nu poate să ajungă un poet social de succes decât dacă sărută papucii cui trebuie şi dacă linguşeşte „poporul” (bătându-şi joc de năzuinţele lui)… Am la îndemână acum o altă ştire la zi, din care aflu că alt poet-tribun, care are bust şi în Parcul Copou şi o stradă a lui la Iaşi, Grigore Vieru (pe care l-am simpatizat, stând cu televizorul deschis pe Chişinău înainte de Revoluţie; Grigore Vieru a avut de luptat cu sistemul sovietic reprezentat şi de ruşi, nu numai de românii vânduţi, să readucă oficial limba română în Basarabia). Din ea aflu că şi Grigore Vieru, cu aceeaşi aplecare spre stânga postcomunistă (care propovăduieşte „egalitatea de şanse”) a fost milionar în euro. Mărturisesc, pe când trăia Grigore Vieru şi am fost în Basarabia, scriitorii de rând din Chişinău mi-au arătat unul dintre restaurantele de lux, occidentale, ale lui Grigore Vieru din ultracentru (de-a dreptul incredibil pentru un naiv ca mine), mi l-au arătat şi pe fiul lui – care azi e mare mahăr parlamentar. Nu vreau să fiu nedrept, toţi poeţii merită să fie scutiţi de grija zilei de mâine, ar fi minunat să fie milionari în euro, dar… Cred că avem o problemă cu „poeţii sociali” de succes, care se îmbogăţesc pe seama demagogiei publice, văzând în ei nişte sfinţi ai cuvântului, nu nişte mercenari, cumpăraţi de puterile politice. Vă las să citiţi ştirea crudă. Poeţii „oficiali” sunt şi ei oameni până la urmă, plini de păcate.

Fiul poetului Grigore Vieru, Calin Vieru, se razboieste in instanta cu fosta sotie, Ina Vieru, pentru partajul averii in urma divortului. Ina Vieru a depus, recent, o plangere la CEDO in care reclama incalcarea dreptului la un proces echitabil si isi acuza sotul de presiuni asupra judecatorilor, potrivit Jurnal.md. (Daţi click pe acest jurnal să citiţi toată ştirea) Irina Vieru sustine ca, din cauza tergiversarii dosarului si aplicarii sechestrului asupra bunurilor pe care le detine, afacerile sale au de suferit. La randul sau, Calin Vieru sustine ca acuzatiile aduse de fosta lui sotie sunt nefondate. Ina Vieru a organizat o conferinta de presa cu doua zile inainte de un nou termen de judecata la Curtea de Apel in care l-a acuzat pe fostul sot ca profita de pozitia sa de deputat pentru a exercita presiuni asupra judecatorilor. Fiul poetului Grigore Vieru sustine ca afirmatiile fostei sale sotii sunt “o fabulatie”. Cei doi soti au divortat acum doi ani. Inainte de divort, au semnat o intelegere care prevedea ca Inei Vieru ii revin trei restaurante, un apartament in centrul Capitalei si un teren de 12 ari, iar lui Calin Vieru – cinci cluburi de noapte, un apartament si un lot de pamant de 20 de ari. Averile lui Adrian Păunescu şi ale lui Grigore Vieru stau mărturie că au posteritate în euro.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
9 comments

9 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Da dle LIS, se apropie marea nenorocire stârnita de diavol, NU de Dumnezeu! va repet, nu va temeti, nici un cititor al vorbelor mele Nu va pati nimic, mai ales d-ta, trebuie sa-l cunoasteti pe Dumnezeu, puterea LUi, NU a mea! Dar adevaratul Dumnezeu ci nu cel al dracilor zisi extraterestri si alte bazaconi inevntate recent pentru a ne pune in conflcit cu Dumnezeu cel Viu si Adevarat. Mai mult nu spun, nu sunt misionar, nu fac prozelitism la vre-o forma religioasa, asa cum se vede , sunt un om normal cu umbre si lumini, NU sunt sfânt, nici profet mandatat anunta catastrofe.

    In privinta lui A.P, ati concentrat si ideia mea expusa in comentariu, la care nu cred ca mai am avea ceva de adaugat, asa cum dl Cicu citeaza din Kafka, deasemeni concentrând si maisi dezbaterea, a mea a necesitat prea multe vorbe ptr ca ma feresc cita din alti, nu de alta, dar stiu ca asa se tâmpesc telectulai dupa ce isi trag doctoratul, de la Cioran am prins ideia, si de atunci merg pe alta strada, caut fi original pe cât cu putina imi va fi.. ca doara nu voi fi eu Kafka al românilor nici A.P, noul poet national.. Dar, mi-a placut sublinierea dvs.

    De Vieru stiam, il simtitesm javra inca de aici din Germania, dar m-am aptinut, nu i-am dat niciodata un singur cent, desi.. era super profi la vrajeala de-asta, desigur, nu cerea Vieru direct, da-mi bani, nu, avea alte placi ce-mi zgâria urechile.

    Nu va mirati ca poeti angajati socila, /curat neobolseviceste), sunt atât de tzcati in ovule de boi ce le atârna peste tot, deoarece omenirea este bagata in noua forma de bolsevism, i-se zice stângism, popolarism (fostul CD), vrajeala curata, ne-au bagat in epoca neobolsevica cu tot tacâmul, dictatura, crimele urmeaza, lagarele sunt terminate, ehe.. parca ma duce gândul la Kafta, chair;

    ce tot are dl Cicu cu Kafta asta, o sti dânsul ceva… ca prea le zice cu sete din el…

  2. Mi se confirmă o dată în plus că pe acest blog al poetului LIS apar subiecte extrem de interesante, importante pentru lumea în care trăim, nu doar pentru cea literară. De câteva zile mă gândesc în fel şi chip la tema “înburgheziţilor”, lansată cândva de Păunescu – era o perioadă când termenul în sine avea conotaţii de clasă, dacă nu chiar penale, îl indica pe duşmanul oamenilor muncii, profitor de foloase necuvenite. Paradoxul este că AP a lansat acest termen, acest blam într-o vreme cand specia înburgheziţilor nu prea era la vedere într-o republică socialistă ca a noastră, dominată de sloganuri egalitariste. Noi oricum nu-i identificam pe aceşti profitori de taină ai regimului, privilegiile potentaţilor erau drastic ocultate, de aceea putea să pară “revoluţionar” însuşi modul de a pune problema. De undeva trebuie să-i fi venit ideea, din discuţiile la vârf, din bârfele cercurilor înalte – , dacă nu cumva era tot un reflex de a distrage atenţia. (Să nu uităm că şi Caporalul, mă refer la Hitler în persoană, şi-a structurat discursul nazist ascultând prin birturi “păsurile” oamenilor de rând, abordările lor, aspiraţiile etc, căci erau anii imediat următori primului război mondial, pentru nemţi cu deosebire dezastruos, marcat de lipsuri materiale şi frustrări privind sentimentul naţional, când se căutau vinovaţii, când oamenii aşteptau soluţii de ieşire din marasm etc. Abia mai târziu, intelectualii şmecheri i-au adus în sprijin pe Shopenhauer, peNietzsche, pe Wagner, pe…Nu stărui.) Acum când aflu că şi Grigore Vieru a lăsat în urmă o mare avere în euro, şi nu oricum, ci pusă să facă mulţi pui, la modul lucrativ, cu multă aplicaţie, în restaurante, hoteluri etc., mi se pare o mişcare teribil de iscusită, cămătărească:îl sensibilizezi pe om la ideea de mamă, de ţară, de naţiune etc , apoi îl îmbii cu băuturi alcoolice. Treabă cu dichis, aproape imposibil de pus în seama unui om cu fire de poet, abstras de la cele lumeşti, absorbit de ideal. Se vădeşte o dată în plus că avem în această privinţă idei simpliste, neadecvate, chiar fanteziste. Dacă nu mergem prea departe, vedem că marele Sadoveanu, om cu opţiuni mai mult decât de stânga, în cercul de la Viaţa Românească din Iaşii începutului de secol XX, sub influenţa narodnicismului-poporanismului ş.c.l., deci cu ştate vechi în mişcarea de stânga românească (iar nicidecum vreun oportunist care s-a aruncat în ultima clipă în barca bolşevismului învingător!), pe de altă parte, în viaţa particulară, nu “fuma” aceste idei egalitariste, ci se comporta ca un adevărat boier, schimba case şi vile, avea o vilă şi la Vânători-Neamţ, donaţie din partea forurilor ecleziastice. Este poate la noi cazul cel mai grăitor de scriitor cu opţiuni ideologice-politice de stânga, însă cu comportament de belfer, care nu-şi refuză niciuna dintre înlesnirile celor ajunşi. Margând puţin înapoi, vom vedea că însuşi Mihail Kogălniceanu, nu-l mai descriu, paşoptist, unionist, artizanul Independenţei de la 77, etc etc, om luminat, care a dus o luptă aprigă pentru abolisea robiei, la el la moşie_moşii nu a aplicat niciodată Legile pentru care se nevoise în Parlament. Poate să pară foarte ciudat, când nu e decât adevărul strict. Tot învârtind această idee pe toate feţele, începe să mi se pară mai puţin o contrqadicţie în termeni, şi să mă întreb dacă masele nu au nevoie de astfel de oameni cu personalitate puternică, cu temperamente excesive, oameni care se aruncă în arena publică, vorba lui Eminescu, , dar în particular îşi păstrează convingerea fermă că ei reprezintă excepţia, că ei sunt aleşi (de Dumnezeu, de mase…) şi că deci li se cuvine o altă măsură. Mă întreb dacă nu e mai cuminte să ne resemnăm, spunându-ne că aşa stau lucrurile, dintotdeauna. Că acesta este preţul pe care naţiunea musai să-l plătească acelora care ies în faţă şi îşi asumă lupota, cu toate strategiile de rigoare, cu toate riscurile, inclusiv acela de a se afla, până la urmă, că ei şi-au tăiat felia cea mare din tortul istoriei… Mi se pare că gustul predominant al Istoriei este de fiecare dată amărăciunea.
    Şi ar mai fi un aspect: fiecare naţiune cu oamenii ei reprezentativi, cu norocul ei. Marele Victor Hugo, pentru atitudinile sale civice, a făcut exilul de un deceniu, alt exil etc. Iar la moarte a dorit să fie purtat în dricul săracilor, prin tot Parisul. Tolstoi, departe de a se cuibări la sânul Ţarului, unde poate îşi avea locul predestinat, şi-a croit o orientare proprie, încât a fost excomunicat de biserica prwvoslavnică. Oameni care nu au căutat să cânte în strună nici autorităţii, nici partidelor politice, nici vreunui potentat, nici mai ales nu au cântat în strună poporului, ci au apucat cu toată hotărârea pe un drum propriu. Istoria în prezintă ca modele de neatârnare spirituală.
    Ion Lazu

  3. Asta noapte s-a auzit o bubuitura urmata de rafale de mitraliera. A inceput razboiul dar s-a terminat dupa zece minute.

  4. E o mare bucurie să-l întâlneşti aici la comentarii, pe Ion Lazu, cel care spune tranşant în cartea sa şi a lui Ion Murgeanu „Himera literaturii”, (vă sfătuiesc din suflet să o căutaţi şi să o citiţi ca pe „Amintirile” lui Ion Creangă), Ed. Curtea Veche, 2007, cum că, facem parte din generaţia celor care citeau cândva „cu o sete de imaginar” (pag. 96). Spre ruşinea mea, nu aş fi auzit de dumnealui ori l-aş fi cunoscut vreodată, şi nici scrisa domniei sale n-avea a-mi fi cunoscută, dacă nu ne-am fi întâlnit în vara asta (soarta deh!) la o întrunire literară la Rm- Sărat. „Lecturile cele mai importante au fost din Cehov, Tolstoi şi Dostoievski” (pag. 294). Ce vă spuneam eu: luaţi aminte la pilda lui Tolstoi. Alt elogiu mai mare, nu-mi pot închipui pe lumea asta (fac referire la cele spuse de Ion Lazu), cu privire la cele declarate de Tolstoi despre Cehov şi despre care am comentat adesea şi eu. Am crezut, citind toate acestea, că am fi fost vecini de casă în adolescenţă (eu în Dobrogea, dânsul în Basarabia părinţilor săi) şi că ne împrumutam peste gard cărţile citite. „Vorbim aici despre vremurile în care am trăit, ca supravieţuitori…”(pag. 380) Da, s-au dus vremurile (aici sunt de aceeaşi părere cu I.L), când „cine nu putea face dovada că este salariat, era considerat parazit, îl pândea detaşamentul de muncă” … acum îl pândeşte mizeria, boala… şi alte mizerii ale tuturor neajunsurilor de pe această lume, care îl vor duce pe bietul om în cele din urmă la sinucidere. Versul din acel poet spaniol, de care amintiţi: (d-le Ion Lazu), au fost spuse pe aici la comentarii ca sfaturi din partea mamei mele. Amintirile despre casa natală din com. Cioburciu a bunicului, (cu rude pe malul Oltului, unde s-a şi întors (în bejenie, din bejenie?) şi pe urmele căruia porniţi peste alţi mulţi ani, sunt de domeniul cronicarilor şi apostolilor care au rostit prima oară „acolo, şezum şi plânsem”… ca toate acele amintiri unde (toţi de altfel) „încercăm să dăm epică şi coerenţă unui timp trecut” (pag. 68) … dar despre „obidele sufletului nu poate da seamă decât scriitorul” (pag. 70) , sau cum se mărturiseşte mai departe „E greu de explicat cuiva care nu a fost măcar odată martorul acelor ani fierbinţi…” Închei cu gândul la mesajul său demn de reţinut: „Nu te învaţă nimeni să scrii, cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău”. Elocvent! Îl salut şi îl voi continua a-l rescrie după alte lecturi paralele. Ţara mai are bărbaţi, d-le Octavian Mihăescu, nu specimene care ne-au vârât în absurdul kafkian despre care tot amintesc (a se revedea “Procesul” de Kafka), şi unde ni se tot repetă ieri ca şi acum: “poarta asta era făcută numai pentru tine”. Iar fiecare înţelege doar ceea crede că i se potriveşte ca în povestea cu hainele împăratului…

  5. Stimate Dle Cicu, este pentru mine foarte reconfortant să constat că trăiesc, din punct de vedere spiritual, desigur, “gard în gard” cu oameni adevăraţi şi de ispravă precum Domnia ta şi poetul Liviu Ioan Stoiciu. Mă bucură mult faptul că v-a plăcut Himera noastră. Am găsit în poetul Ion Murgeanu un minunat partener de confesiuni în dialog epistolar, amândoi hotărâţi “să golim sacul”, cum se spune. “Nu vei ajunge până la inimă dacă din inimă pornirea nu-ţi vine “, iată un citat din Goethe, aşa cum mi l-a dăruit un prieten din copilărie, prea repede plecat spre Câmpiile Elizee. Mă simt dator să precizez, referitor la Himera literaturii, că a fost pentru mine un prilej de a depune mărturie (în spiritul adevărului trăit, fără măsluiri şi aduceri din condei) despre strâmbătatea deceniilor pe care le-am traversat, despre formarea noastră spirituală ca tineri condeieri şi despre dârzenia cu care ne-am sustras tentaţiilor, ispitirilor, cedărilor de tot felul, ţinând “cu ghearele şi cu dinţii” de ceea ce s-a numit demnitatea omenească, “în lungul drum al geologiei spre poezie”, cum şi spuneam în Himera.
    Din păcate, această carte nu a apărut decât fugitiv în câteva librării bucureştene, ea nu figurează pe internet şi noi, ca autori, suntem singurii care, la intervale, cumpăram câte exemplare ne dă mâna, direct din depozitul editurii. Ceea ce vom face din nou la apropiatul Târg de carte. Pare de necrezut? Pare oricum anormal? Este totuşi strict adevărat. Editorul trimite cartea unui distribuitor, acesta trimite o primă tranşă spre librării: 5 exemplare, în 2-3 librării din Capitală, doar atât. După care nu mai urmează nimic. Fiecare actant dând vina pe ceilalţi parteneri. Distribuitorul face legea. Iar librarul poate prea bine să vândă cartea şi să nu trimită banii. El ştie că editorul nu are decât o cale de atac: prin tribunal. Nu o va face, costă prea mult… Şi tot aşa. Dar de asta ce mai spuneţi? Din preţul de vânzare al unei cărţi, librarului în revine 35%. În timp ce autorului i se acordă o reducere de numai 20%. Să te cruceşti, nu alta!
    Revenind, după acestă “obidă răbdată”: Dle Cicu, am să încerc să vă dau şi romanul meu Veneticii, ajuns la a treia ediţie, definitivă. Probabil am să v-o pasez tot peste gard, ca data trecută. Devotat, Ion Lazu.

  6. I’d come to consent with you on this. Which is not something I typically do! I really like reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to comment!