Nu poţi să ai dreptate dacă nu eşti liber. Nu poţi fi liber dacă nu spui adevărul. Daniel Cristea Enache şi Nichita

Miercuri, 9 martie 2011. După 13 zile de boală (în care n-am ieşit din casă), am ieşit în această seară afară, la o preumblare rapidă – deşi am avut şi înainte să ies probleme, acelaşi vertij care mă omoară. N-am fost în stare nici azi să merg la un doctor, la un spital. Îi mulţumesc lui Octavian Mihăescu pentru comentariile de ieri (vă invit să le recitiţi, dacă le-aţi citit, chiar merită; sufletul tânjeşte după asemenea mărturisiri ale celor „îmbunătăţiţi”), ele pot ţine loc de rugăciuni, sfaturile sale sunt valabile oricăruia ajuns la ananghie la un moment dat, bolnav… Am plecat de acasă nebărbierit de două zile, palid, cu semnele bolii citite în ochi (eventual şi cu semnul cicatricei din cap). Nu se poate să o mai lungesc la pat, totul are o limită. Am luat metroul şi am venit la lansarea cărţii unui critic important, născut în aceeaşi zi cu mine, 19 februarie: Daniel Cristea Enache. Volumul: „Lyrica Magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu” (Editura Curtea Veche, 128 de pagini numai). De când i-am citit această carte în fragmente publicate îndeosebi în revista Cultura, i-am admirat profesionalismul şi sensibilitatea critică. Câţi critici (nu mai pun problema tinerilor critici, ci în general) mai îndrăznesc azi să publice o carte despre Nichita Stănescu? Genialul Nichita (mereu cu noroc la critici, un clasic în viaţă) devenind între timp un poet trecut pe raftul doi, adversarii poeziei sale reuşind să-l marginalizeze pe nedrept (dar e soarta tuturor poeţilor consideraţi mari în timpul vieţii să fie minimalizaţi după moarte; o eroare a criticii de la noi, care desfiinţează mereu reperele literaturii române şi pune în loc poeţi pe gustul celor de azi). Am venit la Librăria Noi (Sala Dalles), afară erau 3 grade şi-mi era teamă să nu mă sprijin de pereţi din cauza ameţelilor. Slavă cerului, n-a fost cazul, chiar dacă nu arătam deloc bine. În librărie, lume bună: unii, legaţi într-un fel sau altul de cartea lansată (prozatorii Adriana Bittel şi Răzvan Petrescu), între cei văzuţi de mine la o primă privire: Gabriel Dimisianu (ajuns la o vârstă rotundă), Ioan Es. Pop, Ion Lazu, Dan Mircea Cipariu, Eugenia Ţarălungă, Ion Zubaşcu, Stelian Ţurlea, Ovidiu Simonca, Georgeta Drăghici (dar erau şi TVR Cultural, unde Daniel Cristea Enache are o emisiune de succes, „Literatura de azi”, şi Radio România Cultural). Directorul Editurii Curtea Veche, Grigore Arsene a fost moderatorul lansării. Nu s-a vorbit la microfon, că toate erau defecte (s-au schimbat degeaba patru). Jovial, Grigore Arsene a observat că dimensiunea cărţii lansate acum e foarte acceptabilă pentru un editor şi că avem de a face cu o nouă viziune asupra operei unui autor atât de complicat. Alex Ştefănescu (autorul prefeţei cărţii lui Daniel Cristea Enache) e impresionat de asistenţa prestigioasă (în rândul căreia a văzut şi adversari), l-a lăudat pe Daniel Cristea Enache: foarte inteligent, plin de farmec, „mi-ar fi plăcut, dacă aş fi avut un copil, să am un copil ca el”, mi-a plăcut ideea că a scris o carte despre marele Nichita, nu e iconoclastă, nu are demonul stricării în el, vine din şcoala de bună calitate a lui Eugen Simion, care crede în valori absolute. Avem de a face cu transmiterea unei sensibilităţi estetice de la o generaţie critică la alta, Nichita a fost şi unul dintre marii poeţi ai lumii, s-au scris mii de articole critice despre poezia lui. Cât a fost în viaţă, Nichita a fost ajutat şi de legenda şi aureola întreţinute în jurul lui, Daniel Cristea Enache a avut în faţa ochilor numai textul, nu poetul (mie, a subliniat Alex Ştefănescu, îmi vine în ochi permanent poetul, textul e secundar). „Impresia de prospeţime critică a cărţii lansate, care lasă deschis dosarul Nichita; îmi plac poeziile lui libere”. Grigore Arsene şi-a amintit că de câte ori trecea prin Piaţa Amzei înainte de Revoluţie, invariabil i se arăta: uite acolo stă / sau a stat Nichita Stănescu. A fost invitat Eugen Negrici să-l prezinte pe Daniel Cristea Enache. Eugen Negrici: cât orgoliu în copilul acesta bucălat, mi-am spus la debutul lui critic, „îl auzeam – o să vă arăt eu ce se poate în literatura română”, iar eu mă gândeam că lasă, ai să vezi tu ce înseamnă groapa cu lupi tineri, ce înseamnă ura, invidia, răutatea în lumea literară de la noi… Daniel a debutat glorios, cu un condei matur, scriitură fermă de la început, nimic din „hybrisul” demolator, din lipsa de măsură critică. Atunci am luat seama că Daniel a trecut printr-o iniţiere, aceea a criticului-tată, Valeriu Cristea. Urmărind cărţile critice ale lui Daniel, am luat seama că ele sunt scrise în perspectiva unei istorii literare (de aceea atacă dur „Istoria critică” a lui Manolescu, fiindcă vede altfel istoria literară). Se mişcă dezinvolt în spaţiul literar, alege bine, selectează fără greşeală, poate să construiască (în timp ce alţii strică), e clar că şi-a pus destinul în slujba unei istorii literare care să fie numai a lui. „A primit o labă regală de la Manolescu, când i-a luat rubrica de la România literară, avea nevoie de această labă a leului bătrân, căruia i s-a încălcat terenul, zona de dominaţie, Daniel avea nevoie de o ruptură”… Dinspre Nichita: a avut noroc la critică (de altfel, Nichita a declarat: „Critica e mama mea”). Faptul că azi Daniel, dintr-o generaţie critică la care s-a schimbat esenţial canonul (faţă de critica postbelică, de care a avut parte Nichita în timpul vieţii), scrie strălucit despre Nichita, e un noroc în plus pentru Nichita, căruia îi e descoperită „gândirea producătoare”, schimbările încete în operă, departajarea de eul biografic. Sigur, la Nichita a existat şi un curent de opinii defavorabil, cum a avut parte şi de un curent extraordinar de favorabil. Într-o vreme în care se scrie altfel, Daniel a reuşit să impună un cod al lui Nichita, prin această carte, îi urez să-şi îndeplinească pas cu pas ceea ce-şi va mai propune. În sfârşit, Eugen Simion: îl ştiu pe Nichita Stănescu de la 11 ani. Nichita a avut parte de judecata a patru generaţii de critici. Şerban Cioculescu nu vedea nimic dincolo de Tudor Arghezi, nu-l suporta pe Nichita. A fost o bătălie pentru impunerea lui Nichita, era un model interzis. Nichita n-a plătit „tribut” (se referă la cenzura comunistă), am mizat pe el – şi ca mine atâţia alţii, cu Matei Călinescu şi Lucian Raicu în frunte. Sigur, a avut şi adversari agresivi Nichita, de la Gh. Grigurcu (care place toţi poeţii români, mai puţin pe Nichita şi pe Marin Sorescu, observa Daniel Cristea Enache) la C.T. Popescu (care a cerut să i se ardă cărţile), l-am apărat cât am putut, simţind că e nedreptăţit. Generaţia noastră l-a definit pe Nichita. Ştefan Aug. Doinaş a avut decenţa să declare, în Aula Academiei, că Nichita e cel mai mare poet de după al doilea război mondial. Vremurile s-au schimbat, au venit optzeciştii din Cenaclul de Luni şi l-au contestat. Nichita a avut geniu poetic şi atunci când a scris versuri pe şerveţele. „Foaie verde de albastru” a provocat indignare oficială, la nivel de CC al PCR: că uite pe ce plătim noi banii. Din păcate, Nichita n-a fost cunoscut în Europa, el era sedentar, spre deosebire de Marin Sorescu, care şi-a cultivat numele în toată lumea şi e cel mai cunoscut poet român în străinătate. În privinţa cărţii lui Daniel, dedicate lui Nichita – nu sunt de acord că a pus între paranteze toate volumele lui Nichita de după „Epica Magna”. De altfel, trebuie să observ (a continuat Eugen Simion), postmodernitatea la noi a început cu „În dulce stil clasic” şi „La Lilieci”. „Pe de altă parte, Daniel, ai fost prea sever cu compromisurile lui Nichita, în condiţiile în care el n-a vrut să-şi facă avere şi carieră, Nichita a fost numai un risipitor”. Că a publicat „Roşu vertical”? De ce trebuie să fii obsedat de asta? Nichita rămâne un mare poet, orice ar spune unii şi alţii. Nichita era extrem de orgolios, dar niciodată nu l-am auzit spunând despre el că e un mare poet… „Daniel Cristea Enache e criticul în care eu cred cel mai mult, a continuat Eugen Simion. Instituţia criticii la noi trebuie reinventată. Avem o generaţie de critici care a preluat controlul în literatura română, o generaţie foarte citită, dar care trebuie să-şi suprime frica de a spune lucrurilor pe nume, atacând nume de scriitori şi critici în viaţă care par a fi de neatins; criticii tineri se tem să nu supere şi nu spun ce cred cu adevărat. Nu poţi să ai dreptate dacă nu eşti un om liber. Deci, nu poţi fi liber dacă nu spui adevărul critic”… La final, Daniel Cristea Enache: „Dacă e o carte bună, răspunde ea la toate întrebările… Nu-l mai respect pe autorul care, după ce nu-i lauzi cartea, nu te mai salută, îţi spune că nu l-ai înţeles, se supără dacă ai şi mici obiecţii… Am fost înjurat şi insultat pentru cronicile semnate, dar am o seninătate care mă salvează, m-am resemnat, lucrăm cu orgolii”. Daniel Cristea Enache a încheiat prin a lectura trei poeme ale lui Nichita Stănescu (cuprinse în cartea lansată)… Public şi eu un poem al lui Nichita. Am participat la o lansare cu ştaif universitar. Îmi place această lume literară care se respectă… În altă ordine de idei, am observat că nimeni nu tuşea în librărie, nu strănuta, nu arăta rău – şi m-am mirat că numai eu m-am găsit să mă îmbolnăvesc în asemene hal.

De-a sufletul

Mă uit în dreapta şi-n stânga,

cu mine însumi mă uit,

folosindu-mă ca o privire.

Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,

sunt, tot, un timpan armonios. //

Trece-o planetă şi-ntreb cine e,

ce e.

Şi-apoi mă mir că întreb.

Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,

ca să m-audă altcineva decât mine. //

Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare,

şi tu, iluminare!

Nichita Stănescu