0
12 comments

Miercuri, 9 martie 2011. După 13 zile de boală (în care n-am ieşit din casă), am ieşit în această seară afară, la o preumblare rapidă – deşi am avut şi înainte să ies probleme, acelaşi vertij care mă omoară. N-am fost în stare nici azi să merg la un doctor, la un spital. Îi mulţumesc lui Octavian Mihăescu pentru comentariile de ieri (vă invit să le recitiţi, dacă le-aţi citit, chiar merită; sufletul tânjeşte după asemenea mărturisiri ale celor „îmbunătăţiţi”), ele pot ţine loc de rugăciuni, sfaturile sale sunt valabile oricăruia ajuns la ananghie la un moment dat, bolnav… Am plecat de acasă nebărbierit de două zile, palid, cu semnele bolii citite în ochi (eventual şi cu semnul cicatricei din cap). Nu se poate să o mai lungesc la pat, totul are o limită. Am luat metroul şi am venit la lansarea cărţii unui critic important, născut în aceeaşi zi cu mine, 19 februarie: Daniel Cristea Enache. Volumul: „Lyrica Magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu” (Editura Curtea Veche, 128 de pagini numai). De când i-am citit această carte în fragmente publicate îndeosebi în revista Cultura, i-am admirat profesionalismul şi sensibilitatea critică. Câţi critici (nu mai pun problema tinerilor critici, ci în general) mai îndrăznesc azi să publice o carte despre Nichita Stănescu? Genialul Nichita (mereu cu noroc la critici, un clasic în viaţă) devenind între timp un poet trecut pe raftul doi, adversarii poeziei sale reuşind să-l marginalizeze pe nedrept (dar e soarta tuturor poeţilor consideraţi mari în timpul vieţii să fie minimalizaţi după moarte; o eroare a criticii de la noi, care desfiinţează mereu reperele literaturii române şi pune în loc poeţi pe gustul celor de azi). Am venit la Librăria Noi (Sala Dalles), afară erau 3 grade şi-mi era teamă să nu mă sprijin de pereţi din cauza ameţelilor. Slavă cerului, n-a fost cazul, chiar dacă nu arătam deloc bine. În librărie, lume bună: unii, legaţi într-un fel sau altul de cartea lansată (prozatorii Adriana Bittel şi Răzvan Petrescu), între cei văzuţi de mine la o primă privire: Gabriel Dimisianu (ajuns la o vârstă rotundă), Ioan Es. Pop, Ion Lazu, Dan Mircea Cipariu, Eugenia Ţarălungă, Ion Zubaşcu, Stelian Ţurlea, Ovidiu Simonca, Georgeta Drăghici (dar erau şi TVR Cultural, unde Daniel Cristea Enache are o emisiune de succes, „Literatura de azi”, şi Radio România Cultural). Directorul Editurii Curtea Veche, Grigore Arsene a fost moderatorul lansării. Nu s-a vorbit la microfon, că toate erau defecte (s-au schimbat degeaba patru). Jovial, Grigore Arsene a observat că dimensiunea cărţii lansate acum e foarte acceptabilă pentru un editor şi că avem de a face cu o nouă viziune asupra operei unui autor atât de complicat. Alex Ştefănescu (autorul prefeţei cărţii lui Daniel Cristea Enache) e impresionat de asistenţa prestigioasă (în rândul căreia a văzut şi adversari), l-a lăudat pe Daniel Cristea Enache: foarte inteligent, plin de farmec, „mi-ar fi plăcut, dacă aş fi avut un copil, să am un copil ca el”, mi-a plăcut ideea că a scris o carte despre marele Nichita, nu e iconoclastă, nu are demonul stricării în el, vine din şcoala de bună calitate a lui Eugen Simion, care crede în valori absolute. Avem de a face cu transmiterea unei sensibilităţi estetice de la o generaţie critică la alta, Nichita a fost şi unul dintre marii poeţi ai lumii, s-au scris mii de articole critice despre poezia lui. Cât a fost în viaţă, Nichita a fost ajutat şi de legenda şi aureola întreţinute în jurul lui, Daniel Cristea Enache a avut în faţa ochilor numai textul, nu poetul (mie, a subliniat Alex Ştefănescu, îmi vine în ochi permanent poetul, textul e secundar). „Impresia de prospeţime critică a cărţii lansate, care lasă deschis dosarul Nichita; îmi plac poeziile lui libere”. Grigore Arsene şi-a amintit că de câte ori trecea prin Piaţa Amzei înainte de Revoluţie, invariabil i se arăta: uite acolo stă / sau a stat Nichita Stănescu. A fost invitat Eugen Negrici să-l prezinte pe Daniel Cristea Enache. Eugen Negrici: cât orgoliu în copilul acesta bucălat, mi-am spus la debutul lui critic, „îl auzeam – o să vă arăt eu ce se poate în literatura română”, iar eu mă gândeam că lasă, ai să vezi tu ce înseamnă groapa cu lupi tineri, ce înseamnă ura, invidia, răutatea în lumea literară de la noi… Daniel a debutat glorios, cu un condei matur, scriitură fermă de la început, nimic din „hybrisul” demolator, din lipsa de măsură critică. Atunci am luat seama că Daniel a trecut printr-o iniţiere, aceea a criticului-tată, Valeriu Cristea. Urmărind cărţile critice ale lui Daniel, am luat seama că ele sunt scrise în perspectiva unei istorii literare (de aceea atacă dur „Istoria critică” a lui Manolescu, fiindcă vede altfel istoria literară). Se mişcă dezinvolt în spaţiul literar, alege bine, selectează fără greşeală, poate să construiască (în timp ce alţii strică), e clar că şi-a pus destinul în slujba unei istorii literare care să fie numai a lui. „A primit o labă regală de la Manolescu, când i-a luat rubrica de la România literară, avea nevoie de această labă a leului bătrân, căruia i s-a încălcat terenul, zona de dominaţie, Daniel avea nevoie de o ruptură”… Dinspre Nichita: a avut noroc la critică (de altfel, Nichita a declarat: „Critica e mama mea”). Faptul că azi Daniel, dintr-o generaţie critică la care s-a schimbat esenţial canonul (faţă de critica postbelică, de care a avut parte Nichita în timpul vieţii), scrie strălucit despre Nichita, e un noroc în plus pentru Nichita, căruia îi e descoperită „gândirea producătoare”, schimbările încete în operă, departajarea de eul biografic. Sigur, la Nichita a existat şi un curent de opinii defavorabil, cum a avut parte şi de un curent extraordinar de favorabil. Într-o vreme în care se scrie altfel, Daniel a reuşit să impună un cod al lui Nichita, prin această carte, îi urez să-şi îndeplinească pas cu pas ceea ce-şi va mai propune. În sfârşit, Eugen Simion: îl ştiu pe Nichita Stănescu de la 11 ani. Nichita a avut parte de judecata a patru generaţii de critici. Şerban Cioculescu nu vedea nimic dincolo de Tudor Arghezi, nu-l suporta pe Nichita. A fost o bătălie pentru impunerea lui Nichita, era un model interzis. Nichita n-a plătit „tribut” (se referă la cenzura comunistă), am mizat pe el – şi ca mine atâţia alţii, cu Matei Călinescu şi Lucian Raicu în frunte. Sigur, a avut şi adversari agresivi Nichita, de la Gh. Grigurcu (care place toţi poeţii români, mai puţin pe Nichita şi pe Marin Sorescu, observa Daniel Cristea Enache) la C.T. Popescu (care a cerut să i se ardă cărţile), l-am apărat cât am putut, simţind că e nedreptăţit. Generaţia noastră l-a definit pe Nichita. Ştefan Aug. Doinaş a avut decenţa să declare, în Aula Academiei, că Nichita e cel mai mare poet de după al doilea război mondial. Vremurile s-au schimbat, au venit optzeciştii din Cenaclul de Luni şi l-au contestat. Nichita a avut geniu poetic şi atunci când a scris versuri pe şerveţele. „Foaie verde de albastru” a provocat indignare oficială, la nivel de CC al PCR: că uite pe ce plătim noi banii. Din păcate, Nichita n-a fost cunoscut în Europa, el era sedentar, spre deosebire de Marin Sorescu, care şi-a cultivat numele în toată lumea şi e cel mai cunoscut poet român în străinătate. În privinţa cărţii lui Daniel, dedicate lui Nichita – nu sunt de acord că a pus între paranteze toate volumele lui Nichita de după „Epica Magna”. De altfel, trebuie să observ (a continuat Eugen Simion), postmodernitatea la noi a început cu „În dulce stil clasic” şi „La Lilieci”. „Pe de altă parte, Daniel, ai fost prea sever cu compromisurile lui Nichita, în condiţiile în care el n-a vrut să-şi facă avere şi carieră, Nichita a fost numai un risipitor”. Că a publicat „Roşu vertical”? De ce trebuie să fii obsedat de asta? Nichita rămâne un mare poet, orice ar spune unii şi alţii. Nichita era extrem de orgolios, dar niciodată nu l-am auzit spunând despre el că e un mare poet… „Daniel Cristea Enache e criticul în care eu cred cel mai mult, a continuat Eugen Simion. Instituţia criticii la noi trebuie reinventată. Avem o generaţie de critici care a preluat controlul în literatura română, o generaţie foarte citită, dar care trebuie să-şi suprime frica de a spune lucrurilor pe nume, atacând nume de scriitori şi critici în viaţă care par a fi de neatins; criticii tineri se tem să nu supere şi nu spun ce cred cu adevărat. Nu poţi să ai dreptate dacă nu eşti un om liber. Deci, nu poţi fi liber dacă nu spui adevărul critic”… La final, Daniel Cristea Enache: „Dacă e o carte bună, răspunde ea la toate întrebările… Nu-l mai respect pe autorul care, după ce nu-i lauzi cartea, nu te mai salută, îţi spune că nu l-ai înţeles, se supără dacă ai şi mici obiecţii… Am fost înjurat şi insultat pentru cronicile semnate, dar am o seninătate care mă salvează, m-am resemnat, lucrăm cu orgolii”. Daniel Cristea Enache a încheiat prin a lectura trei poeme ale lui Nichita Stănescu (cuprinse în cartea lansată)… Public şi eu un poem al lui Nichita. Am participat la o lansare cu ştaif universitar. Îmi place această lume literară care se respectă… În altă ordine de idei, am observat că nimeni nu tuşea în librărie, nu strănuta, nu arăta rău – şi m-am mirat că numai eu m-am găsit să mă îmbolnăvesc în asemene hal.

De-a sufletul

Mă uit în dreapta şi-n stânga,

cu mine însumi mă uit,

folosindu-mă ca o privire.

Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,

sunt, tot, un timpan armonios. //

Trece-o planetă şi-ntreb cine e,

ce e.

Şi-apoi mă mir că întreb.

Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,

ca să m-audă altcineva decât mine. //

Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare,

şi tu, iluminare!

Nichita Stănescu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
12 comments

12 Comments

Lasă un răspuns la Liviu Ioan Stoiciu Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Domnule LIS,

    Vă împărtășim părerile curate în ceea ce-l privește pe criticul Daniel, doamne, copilul bucălat al criticii românești, bine a zis Alex Ștefănescu. Noi credem, eu și cu soția mea, care vă prețuiește enrom pentru spiritul liric neasumuit cu care îi umpleți serile, că criticul Daniel vă poate transforma în următorul Nichita.
    Cu stimă

  2. Doamne, Sfinte, mă speriaţi, domnule Ioan Vlad. Generozitatea dumneavoastră mă îndatorează. Mulţumesc soţiei dumneavoastră, n-am mai pomenit atâta bunavoinţă. Altfel, în nici un caz Daniel Cristea Enache “n-a pus ochii pe mine”, cum vă imaginaţi. Poezia română are valori, poeţi în viaţă de primă mână, aflaţi cu mult înaintea mea, care să merite cu adevărat atenţia criticului de excepţie Daniel Cristea Enache.

  3. Poete LIS, mă bucur că ai reapărut în arena vieţii literare stricto sensu. Şi repet: Să dăm cu superbie de-o parte boala, de orice fel ar fi ea, chiar dacă şi ea (dânsa?) e tot o încercare existenţială/sapienţială etc, profitabilă în plan artistic, nu doar sufletesc.
    Da, am fost şi eu la această lansare cu mare ştaif (şi e chiar de mirare că pur şi simplu nu te-am reperat, probabil din cauza barierelor de cărţi – din cauza… copacilor din care sunt trase cărţile, rafturile ca atare etc)…, însă din păcate, greşit informat, am pierdut prima parte a lansării, căci am ajuns la 18:30… Iar undeva la intrare, doi funcţionari de-ai librăriei verificau un microfon şi concluzionau că instalaţia este în regulă. Nu l-au mai adus la masa vorbitorilor, acum înţeleg că ar fi fost a cincea încercare – probabil vor folosi realizarea lor tehnică la proxima lansare. (Căci şi în acest domeniu, strict tehnic, vorba lui Arghezi, “Nu avem nemţi”…) Începuse să vorbească Eugen Negrici şi, ca de fiecare dată, am avut plăcerea să ascult un discurs extrem de nuanţat, măiestru articulat, de mare subtilitate ideatică. Din acest punct de vedere EN îi surclasează net pe toţi colegii săi, spun asta fără ezitare. De data asta EN vorbea liber, dar nu înseamnă că-i lipseau din mână foile, căci acest critic literar se pregăteşte temeinic, cu maximă minuţie, nu fuşereşte, nu vorbeşte “pe deasupra”, de conivenţă, cum ne-au obişnuit cei ce prezintă cărţi şi autori. Nu intru în detalii asupra a ceea ce s-a spus aseară, pentru simplul/salutarul motiv că dta ai dat o relatare de remarcabilă acurateţe, nescăpând nimic din ceea ce este important – de parcă ai lua notiţe stenografice, sau şi mai bine: de parcă ai transcrie după o bandă sonoră. Ceva mai afectat, Eugen Simion, aşa mi s-a părut, nu ne-a servit cine ştie ce revelaţii, ci a spus ce mai spusese/scrisese despre Nichita, despre receptarea lui în patru trepte, depre lupta pentru Nichita, despre valoarea lui intrinsecă etc. Însă e bine ca aceste lucruri să fie reluate, spre ţinerea de minte a celor ce se interesează de fenomenul cultural la noi.
    Aţi văzut că nu am fost deloc mulţi la această întâlnire la nivel înalt între domniile lor criticii literari? La numele celor pe care îi aminteşti l-aş adăuga printre participanţi pe criticul literar C. Stănescu, ca de fiecare dată stând mai la o parte, prudent să nu-l abordeze vreun scriitoraş, nu? Şi pe dna Teodora Stanciu, de la RRC, care îndată după lansare a avut o transmisiune în direct cu DCE şi cu Alex Ştefănescu, emisiune ce se transmitea la radio când intram pe uşă. De remarcat până şi faptul că directorul editurii Curtea veche s-a prezentat la această lansare de zile mari, lucru, cred, fără precedent. Fapt este că îl văd pentru prima data, deşi am scos eu însumi o carte la Curtea veche.
    , răspândită printre rafturile înalte, asemenea unor metereze. Nu multă lume, deci. Ai fi zis că va fi mare îmbulzeală mare! Cam greu de înţeles, din moment ce măcar doi dintre actanţi au emisiuni săptămânale la TV, ca să nu mai spun că toţi cei patru au rubrici permanente în reviste literare. Logica simplă ar spune că te poteai aştepta la un aflux sporit de participanţi, faţă de alte lansări, mai modeste, dar nu!; se pare că, în dezinteresul generalizat pentru cultură din aceşti ani amarnici, prin jocul probabilităţilor, mereu se adună cei 30-40 de participanţi care salvează aparenţele. Fotoreporterii nu mai sunt terorizaţi de scaunele goale, ş.a.m.d…
    Şi iată cum mergem mai departe, sperând că odată cu “Intrarea în muncile de primăvară”, vorba lui Nichita…, numai bine va fi, pentru noi toţi.
    Ion Lazu

  4. nivelul de audienta la Tvr cultural este yero. degeaba spune lis ca d c enache are o emisiune de succes. nu se uita nimeni la emisiunea sa. nici la alta emisiune.

  5. Asumarea eroica a sacrificiului (in aceasta starea de sanatate)este un gest prometeic,creator pana la epuizare ,jumatate din trupul sau ,inafara realitatii cotidiene.Dupa cum spune dl Petria,va subestimati ,maestre LIS ,martor mi-e viitorul.
    multa sanatate

  6. Nichita e poetul care a simtit ca a sosit vremea sa incalce blestemul celor care lasase porunca ca dupa ei nimeni sa nu mai vada minunea profetita de Calinescu in patria limbii romine. Fara el era ca si cum cineva ne furase soarele si luna de pe cer, ca si pusese pindari zi si noapte, chiar poruncise sa nu doarma vreunul, sa nu piarda strop sau miscare a vintului, urma si semn pe razoarele cuvintelor. Armele cu care Nichita a rupt blestemul au fost necuvintele. Un zanganit nou de arme am auzit noi odata cu venirea sa, era o inclestare cu visul minune. Se iscau si furtuni de frunze in padure, vuiet de stinci, iar vinzoleala vulturilor sai aparindu-i qvadriga cu care pornise in infruntarea cu limba romina, asemeni unor santinele, anuntau ploi rodnice. Cu acest gind la foc mocnit, poetul studia scinteia ce se va intinde tot mai mult: visind. Si din acest vis plasmuia el tot ce-si dorea. Noaptea lasase drumurile oarbe pe rind… In cintece noi iubirea ca si primejdia le tot sporea faima. Pentru a le cauta si a le face sa rasune, a invitat la turnirul sau pe toti ceilalti mult ramasi in urma sa. El mai pindea prinre necuvintele sale, iar taina, taina avea sa-i puna un pret prea mare peste iarna ce avea sa-i cada pe umeri, pina i se facu calea cruci, gindurilor ce tineau sa il piarda. O cit te iubim domnule Nichita. Cei care vin in urma ta au gasit in tine o fereastra deschisa. Fereastra prin care, iata, un alt poet suprarealist vine spre noi cintind.

  7. pentru Ruxandra Anton. Nimic nou. poetul A. Rosetti a spus yilele trecute acestea aici pe blog. Asa e d-le Rosetti?

  8. Pentru Raul: nu citesc mereu comentariile, abia am timp sa citesc blogul.
    Şi ce dacă a mai spus şi altcineva? Cu atât mai bine!