O mare poetă, Angela Marinescu a refuzat Premiul Academiei! Mai bine nu aflam motivul. La lansarea Poemului singur

Luni, 28 noiembrie 2011. Am aflat peste zi, cu totul întâmplător, „pe surse” (cum se spune), că Angela Marinescu (o mare poetă) a refuzat Premiul Academiei pentru Poezie (intitulat „Mihai Eminescu”)! Tocmai frunzăream volumul „Angela Marinescu –70” (coordonat de Un Cristian; care semnează cu litere mici, de fapt; pe numele lui, Cristian Cozma), apărut la Editura Paralela 45, cu semnături și texte nonconformiste în el, conceput extraordinar (în 11 părți, cu „Autoportret”, ”Portret”, „Interviu” și Cronică”, dacă aveți ocazia, vă invit să-l citiți, e cu totul aparte). Volumul a fost lansat, am auzit, cu scântei, la Târgul Gaudeamus (sâmbătă, când eu n-am fost), împreună cu volumul „Eugen Negrici – 70” (marele critic și eseist Eugen Negrici a împlinit 70 de ani chiar azi; l-am felicitat în această seară, îmi e vecin pe scara de bloc, și mi-a spus că sunt al 400-lea care-i telefonează, azi n-a făcut altceva decât să mulțumească pentru „La mulți ani!”. I-am urat și eu trăiască 100 de ani, să se bucure de recunoștința scriitorilor și el mi-a răspuns să mă rog să trăiască până scrie despre cărțile mele, motiv pentru care i-am urat să trăiască 1.000 de ani!). Probabil am avut un  moment telepatic, aflând ce vă spuneam la început, că Angela Marinescu, aflată în plină glorie, a refuzat Premiul Academiei Române (nu se știa motivul). Am tot ezitat, până la urmă i-am telefonat Angelei Marinescu, care a confirmat ce am aflat – motivul? O citez, fiindcă e extrem de delicat (pe mine mă pune într-o situație fără ieșire, în orice caz): „Am refuzat Premiul Academiei pentru că nu accept să iau acest premiu împreună cu Daniel Corbu, pe care-l consider un șmecher și un poet submediocru; dacă scrii pe blog, exact așa să scrii”. Vă dați seama, am amuțit. „E un compromis al lui Eugen Simion, pe care eu nu-l accept, de ce Daniel Corbu cu mine, de ce nu singură?”. N-am să vă dau de gol alte amănunte, am înțeles că e și un diferend grav între Angela Marinescu și Daniel Corbu (care i-a rămas dator și cu o mare sumă în valută, pe care Angela Marinescu i-a împrumutat-o cu mulți ani în urmă, când Daniel Corbu era la ananghie; „măcar să-mi fi cerut scuze între timp, dacă nu să-mi fi dat banii, dar nu și-a cerut”). I-am mărturisit părerea de rău, Premiul Academiei ar fi fost înnobilat dacă nu-l refuza, și ar fi contat și în biobibliografia ei. Nu pot decât să oftez iar, relațiile scriitoricești s-au depreciat periculos. Vă reamintesc, zilele trecute publicam aici numele poeților cuprinși în antologia de poezie postmodernă a lui Dumitru Chioaru, intitulată „Noua poezie nouă”, abia apărută (cu sprijinul AFCN): între ei e și Daniel Corbu, considerat a fi unul dintre liderii optzeciști moldoveni.

***

Cum pomeneam ieri aici, la ora 13.30 am venit, în ultima zi a Târgului Gaudeamus, la standul Editurii Brumar, la lansarea unui volum intitulat „Poemul singur” al Dianei Corcan din Brăila. Robert Șerban a fost moderator. A început Iulian Ciocan (probabil basarabeanul, critic de proză, prozator și jurnalist care a terminat facultatea de Litere la Brașov; nu l-am cunoscut), grăbit, discurs politicos, de suprafață, a plecat imediat, solicitat și la alte lansări. Când mi-a venit rândul, am mărturisit la microfon că n-o cunosc pe Diana Corcan decât de puțin timp, mi-a atras atenția într-un supliment de cultură lunar (Obiectiv literar; îl puteți citi pe www.obiectivcultural.ro) al unui ziar județean din Brăila al actualei puteri, care sosea la redacția Viața Românească și în care publica poezie. De altfel, ea și soțul, Cristian Robu-Corcan (prozator debutat de Editura Humanitas; formează o pereche de tineri de caracter) au semnături credibile în fiecare număr. Un supliment, ați înțeles, care îmi contrazice opțiunile politice (de curiozitate, au rubrici Vladimir Tismăneanu – prietenul oportunist al lui Băsescu, Laszlo Alexandru – detractorul mizerabil al lui Paul Goma sau Ovidiu Pecican, dușmanul meu, habar nu am din ce motiv). Aici am citit-o pe Diana Corcan (are o rubrică de poezie a ei și o alta intitulată „Poetul lunii”, cu invitați fără prejudecăți). Ultimul număr al acestui supliment de cultură (pe luna octombrie) e dedicat lui Norman Manea, excelent pus în scenă. Cum spun, pe Diana Corcan am cunoscut-o anul acesta, în octombrie, era cu soțul, la Suceava, la aniversarea Bucovinei literare – 70 (invitați ai lui Constantin Arcu): modestă, discretă, distinsă. Mi-a trimis pe e-mail apoi cartea ei în curs de apariție, lansată acum. Am scris pentru coperta IV câteva cuvinte, le transcriu mai jos. Îi admir Dianei Corcan singurătatea și felul de a fi, rezervat public. I-am transmis că și eu sunt un singuratic, venit din provincie, și că Robert Șerban (să mă refer la cei de față) e un singuratic, s-a impus pariind pe el însuși la Timișoara. I-am subliniat acum, la lansare, că n-are nici o șansă să intre în prim-plan cu o asemenea carte neliniștită (cum e aceasta lansată acum), într-o lume poeticească dominată de lupii douămiiști, cu versuri neșocante și fără să aibă o gașcă în spate. A răspuns că ea nu vrea să cucerească nici o culme și că e împăcată cu felul ei de a fi.

Ce am scris (pe 26 octombrie 2011) pentru cartea lansată ieri:

Holograme, alegorie, onirism, coșmar, înscenări, halucinații – totul vătuit, epic, dintr-un film vechi, mut, „în care se găsea o istorie rece”, sau dintr-o pictură naivă pervertită intelectual. Totul, scos dintr-un laborator al memoriei drogate inconștient. Diana Corcan denunță erorile dezvoltării civilizației cotidiene, pune în discuție dedesubturile adevărurilor sale, „părând a fi o joacă alienată”. E surprinzător pentru un tânăr poet să-și încheie un volum de versuri cu „mă întreb ce să fac cu mine acum” – în condițiile în care pentru el poezia (care curge pe toate drumurile, nu?), o dată scrisă, îl eliberează. Scepticul nu mai știe ce să facă mai departe cu îndoielile sale, cum spune filozoful: „eu am fost… eu voi face… eu sunt – nimic”. Diana Corcan merge pe mâna unui expresionism tensionat, de genul celui al lui Nichita Danilov (să dau un exemplu de continuitate între generații), regizat, pus la cale să reabiliteze decadența. Întregul volum  dă de gol starea poeziei: „e ca o boală care a cedat”.

Public din „Poemul singur” versuri la întâmplare, care pot forma un poem independent (din prima parte și din ultima parte a volumului) – e o probă experimentală, mie așa-mi place să citesc:

oare de câte ori se închid pentru somn //

alături

prietena sa ca o întrebare complementară //

fotografia îmbătrânise //

ca o câmpie rusească săgetată de-un drum pe care

nu trece nimeni //

în cercul din mijlocul covorului ros acolo

unde se adună odaia cu tot ce-i în ea //

cu sunete joase

sunt jumătăţi de oameni foarte vii //

ca-ntr-un joc cu pedeapsă //

mă trezesc – iar a scârţâit uşa

obrajii îmi ard şi capul îmi ţipă

şi am o batistă înfiptă în gură

ca o garoafă strivită //

în camera asta în care nu s-a construit acoperiş niciodată

*

e o călătorie deloc uşoară (între mine şi tine) //

am trecut prin apă ca printre două cuţite //

din coşmarul meu vechi //

încerc să-i vorbesc

eu am fost… eu voi face… eu sunt – nimic //

oraşul nu era o fiinţă

prea milostivă //

am acoperit ceaşca

şi totul a trecut //

părea o joacă alienată //

în care se găsea o istorie rece //

a fost o încercare de intrare în moarte atunci //

liniştea aproape murise din natură din stare rămăsese

tăcerea

Diana Corcan

PS. Vă invit să citiți comentariile de ieri, de aici, semnate de scriitorul Tudor Cicu și de Radu Humor, cum se completează reciproc. Avem sufletul făcut praf și atâtea probleme românești nerezolvate pe toate planurile…