Omul Anului 2010 în România, diplome acordate, azi, de Cotidianul.ro. Plus un premiu special pentru Adrian Sobaru!

Miercuri, 9 februarie 2011. Am participat în această seară la „ceva care nu există, dar trebuia inventat”. Săptămâna trecută, într-o seară, mi-a telefonat Cornel Nistorescu, director al ziarului Cotidianul din august 2009, ziar „pe format de hârtie” închis din ianuarie 2010 (ziarul fiind falimentat de „caţavenci” pe mâna lui Sorin Ovidiu Vîntu, de dinainte de a-l prelua Cornel Nistorescu; „caţavencii” s-au îmbogăţit pe seama lui SOV). Ziarul Cotidianul sub „caţavenci” era o ruşine, jignea memoria lui Ion Raţiu, fondatorul, prin prosternarea lui (trecut din 2004 în campanie electorală de partea lui Traian Băsescu, închinat puterii; de atunci eu am fost înlăturat din redacţie, după 14 ani de scris liber de partea opoziţiei). Din februarie 2010 ziarul a fost continuat de Cornel Nistorescu numai pe ediţie online, a devenit Cotidianul.ro. Natural, după ce ziarul s-a întors pe albia lui naturală (de opoziţie), am acceptat să colaborez cu echipa lui Cornel Nistorescu, în amintirea „vremurilor de opoziţie”. Sunt prin fire creştin-democrat, am susţinut această doctrină morală (singura care cere moralitate în programul politic). N-am fost membru al niciunui partid, am scris de când mă ştiu ce am dorit, ce am crezut la un moment dat despre actualitatea politică şi culturală de la noi… La fel scriu şi azi, Cotidianul.ro nu-mi dă nici un ban, susţin în continuare acest proiect de ziar de opoziţie, fie şi numai online, sunt solidar cu echipa lui Cornel Nistorescu. Spiritul critic trebuie pus azi pe soclu, nu oportunismul celor ce-i sărută papucii lui Băsescu (îmi e greaţă de profitorii acestui regim). Apropo, le atrag atenţia băgătorilor de seamă care comentează aici şi sunt susţinători ai regimului Băsescu: din opoziţia critică nu câştigi niciodată nimic, din contră, te alegi numai cu înjurături. Dacă va veni Uniunea Social Liberală la putere şi va deveni anacronică (aşa cum e actualul regim Băsescu), dacă va da dovadă de incompetenţă şi va fi coruptă, dacă va aduce prejudicii românului majoritar, o voi „taxa” imediat – îmi voi face datoria de a o trage de mânecă dur, critic, uitând rapid de simpatia de azi. E curios, apropo, că nu se doreşte o schimbare în România, că mai există electorat care se lasă călcat în picioare de actualul regim Băsescu şi are de gând să-l voteze. Când totul merge prost, trebuie totul schimbat radical, nu cârpit. Îi urez electoratului lui Băsescu să trăiască mai bine sub viitorul regim… M-am îndepărtat de subiect. Cum spuneam, mi-a telefonat Cornel Nistorescu să mă invite la o premiere organizată de Cotidianul.ro, la fostul hotel Sofitel, azi Pullman: vom acorda diplome intitulate „Omul Anului 2010” pentru mari personalităţi din diverse domenii, votate de 20.000 de cititori ai ziarului… I-am mulţumit pentru invitaţie, dar i-am spus că eu n-am călcat niciodată într-un hotel de cinci stele şi că n-am costum de haine, cravată şi încălţăminte pe măsura evenimentului, imaginându-mi că vine numai „lume bună”. Lasă, vii îmbrăcat cum vrei, eşti scriitor, dar ce număr porţi la costum? Am pufnit în râs şi i-am răspuns că habar nu am, n-am cumpărat niciodată un costum să ştiu. Dar câte kile ai? Probabil, 70. A, nu ne potrivim, eu am peste 100, îmi spune dezamăgit. O fi având de gând să-mi închirieze un costum de al lui? I-am spus că mă mai gândesc şi că-l felicit sincer pentru ideea cu „Diploma Omul Anului 2010 în România”. –Vino, domnule, sunt şi scriitori invitaţi, mai schimbi şi tu lumea. Ai dreptate, nu mă mănâncă nimeni.

În această seară, de la ora 17.30 m-am hotărât să vin la fostul Hotel Sofitel, actual Pullman (World Trade Center-WTC Bucureşti) din preajma Palatului Expoziţional Romexpo. Ce-mi strică să mai văd şi eu cum se comportă „lumea bună”. Normal ar fi fost să cobor dintr-un taximetru în faţa acestui hotel de lux – dar eu nu sunt normal, am venit cu maşina 131 de la Romană (până aici am venit cu metroul). Îmbrăcat decent, dar departe de pretenţiile „lumii bine”, am intrat în WTC de parcă l-aş fi cunoscut de când lumea, am întrebat la intrare unde e sala New York (aşa-mi spusese Cornel Nistorescu), „mergeţi pe hol, în dreapta”, am tot mers, numai lume parfumată frumos, aşezată la mese la cafenele sau baruri, mă vede Cornel Nistorescu (care primea oficial pe fiecare invitat), „în stânga e garderoba”. Las haina de iarnă la garderobă, îl întâlnesc pe poetul Emil Hurezeanu, azi mare vedetă de televiziune, îl întreb dacă mai are timp să scrie şi poezie, da, îmi răspunde, atunci dă-mi nişte poeme pentru Viaţa Românească, dar tu mai eşti şef acolo? Nu, îi răspund, mi-a luat funcţia Manolescu. De ce, se miră el. Fiindcă l-am publicat pe Goma cu jurnal. A pufnit în râs, în acest caz, dacă nu mai eşti şef, nu-ţi dau poeme… E clar, nu vrei să recunoşti că nu mai scrii. Lasă, că mai vorbim (n-am mai vorbit, vedeta Emil Hurezeanu era acaparată de personalităţile publice fără număr venite). Sincer, nici acum nu-mi vine să cred că a putut fi concentrată atâta lume bună, din atâtea domenii (medicină, teatru, arhitectură, politică, afaceri, drept, televiziune, muzică, sport, diplomaţie; din aceste domenii au fost aleşi premiaţii). Am ciocnit un pahar de şampanie cu cei cunoscuţi – între scriitori, în afara prozatorului Cornel Nistorescu şi a poetului Emil Hurezeanu, tot membri ai USR: prozatorul Bedros Horasangian (colaborator la Cotidianul.ro) şi poetul Mihail Gălăţanu (redactor-şef la Flacăra). Dar şi poetul şi eseistul Caius Traian Dragomir (fost redactor-şef al revistei Viaţa Românească, fost ministru, fost candidat la prezidenţiale, fost ambasador la Atena şi Paris), care m-a chemat lângă el, în aglomeraţia de pe holuri (unde bea ce-şi dorea fiecare; eu am băut o cafea) şi m-a întrebat dacă-l cunosc pe… Emil Constantinescu, am surâs şi i-am întins mâna, după care l-a întrebat pe Emil Constantinescu (fostul preşedinte al ţării, nu?) dacă mă cunoaşte, la care fostul lider al Convenţiei Democrate Române (CDR) a răspuns: cum să nu-l cunosc? Stoiciu m-a făcut praf tot timpul, şi nu numai în Cotidianul. „Citeam tot pe atunci”, a subliniat. I-am spus că nu mi-am făcut decât datoria de conştiinţă, am stat în opoziţie. Asta, după ce l-am susţinut până în pânzele albe (când a fost ales preşedinte de ţară, am venit cu soţia în Piaţa Universităţii şi am dansat de bucurie), dar după ce a dezamăgit în fruntea ţării, înfrânt de structurile ticăloşite, şi după ce s-a despărţit regretabil de PNŢCD (şi a intrat în conflict cu opoziţia civică), am pus mâna pe par, atrăgând atenţia că nu e decât un preşedinte de ţară amator, naiv, pe care securiştii cu pielea schimbată l-au jucat pe degete.

Cum se ţine o sindrofie la nivel înalt? Nici acum nu-mi vine să cred că un ziar online (e adevărat, de faima Cotidianului), cu salariaţi număraţi pe degete, a reuşit să adune atâtea personalităţi publice la un loc, la un pahar de şampanie (voi reveni mâine cu numele premiaţilor şi al celor ce au ţinut acel Laudatio, acel elogiu emoţional)! Sala mare intitulată „New York” era atât de plină, că am fost obligat să mă aşez pe… primul rând de scaune, dintr-o jumătate a sălii, rezervat vedetelor (vedete modeste, nu e aşa, care s-au aşezat mai în spate). O surpriză formidabilă a fost când, după o oră de acordat diplome şi de laude aduse celor aleşi de cititorii Cotidianului.ro, a fost invitat pe scenă eroul anonim, azi celebru – cel ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în semn de protest, Adrian Sobaru. Când a fost anunţat, întreaga sală a amuţit, nu ştia nimeni că e pe picioare şi că e printre noi. Cotidianul.ro (citeşte Cornel Nistorescu) i-a acordat cel mai mare premiu (special), intitulat „Dacia liberă”, a fost aplaudat îndelung. Mărturisesc, mi-au dat lacrimile atunci, îmi dau lacrimile şi acum.