0
4 comments

Miercuri, 9 februarie 2011. Am participat în această seară la „ceva care nu există, dar trebuia inventat”. Săptămâna trecută, într-o seară, mi-a telefonat Cornel Nistorescu, director al ziarului Cotidianul din august 2009, ziar „pe format de hârtie” închis din ianuarie 2010 (ziarul fiind falimentat de „caţavenci” pe mâna lui Sorin Ovidiu Vîntu, de dinainte de a-l prelua Cornel Nistorescu; „caţavencii” s-au îmbogăţit pe seama lui SOV). Ziarul Cotidianul sub „caţavenci” era o ruşine, jignea memoria lui Ion Raţiu, fondatorul, prin prosternarea lui (trecut din 2004 în campanie electorală de partea lui Traian Băsescu, închinat puterii; de atunci eu am fost înlăturat din redacţie, după 14 ani de scris liber de partea opoziţiei). Din februarie 2010 ziarul a fost continuat de Cornel Nistorescu numai pe ediţie online, a devenit Cotidianul.ro. Natural, după ce ziarul s-a întors pe albia lui naturală (de opoziţie), am acceptat să colaborez cu echipa lui Cornel Nistorescu, în amintirea „vremurilor de opoziţie”. Sunt prin fire creştin-democrat, am susţinut această doctrină morală (singura care cere moralitate în programul politic). N-am fost membru al niciunui partid, am scris de când mă ştiu ce am dorit, ce am crezut la un moment dat despre actualitatea politică şi culturală de la noi… La fel scriu şi azi, Cotidianul.ro nu-mi dă nici un ban, susţin în continuare acest proiect de ziar de opoziţie, fie şi numai online, sunt solidar cu echipa lui Cornel Nistorescu. Spiritul critic trebuie pus azi pe soclu, nu oportunismul celor ce-i sărută papucii lui Băsescu (îmi e greaţă de profitorii acestui regim). Apropo, le atrag atenţia băgătorilor de seamă care comentează aici şi sunt susţinători ai regimului Băsescu: din opoziţia critică nu câştigi niciodată nimic, din contră, te alegi numai cu înjurături. Dacă va veni Uniunea Social Liberală la putere şi va deveni anacronică (aşa cum e actualul regim Băsescu), dacă va da dovadă de incompetenţă şi va fi coruptă, dacă va aduce prejudicii românului majoritar, o voi „taxa” imediat – îmi voi face datoria de a o trage de mânecă dur, critic, uitând rapid de simpatia de azi. E curios, apropo, că nu se doreşte o schimbare în România, că mai există electorat care se lasă călcat în picioare de actualul regim Băsescu şi are de gând să-l voteze. Când totul merge prost, trebuie totul schimbat radical, nu cârpit. Îi urez electoratului lui Băsescu să trăiască mai bine sub viitorul regim… M-am îndepărtat de subiect. Cum spuneam, mi-a telefonat Cornel Nistorescu să mă invite la o premiere organizată de Cotidianul.ro, la fostul hotel Sofitel, azi Pullman: vom acorda diplome intitulate „Omul Anului 2010” pentru mari personalităţi din diverse domenii, votate de 20.000 de cititori ai ziarului… I-am mulţumit pentru invitaţie, dar i-am spus că eu n-am călcat niciodată într-un hotel de cinci stele şi că n-am costum de haine, cravată şi încălţăminte pe măsura evenimentului, imaginându-mi că vine numai „lume bună”. Lasă, vii îmbrăcat cum vrei, eşti scriitor, dar ce număr porţi la costum? Am pufnit în râs şi i-am răspuns că habar nu am, n-am cumpărat niciodată un costum să ştiu. Dar câte kile ai? Probabil, 70. A, nu ne potrivim, eu am peste 100, îmi spune dezamăgit. O fi având de gând să-mi închirieze un costum de al lui? I-am spus că mă mai gândesc şi că-l felicit sincer pentru ideea cu „Diploma Omul Anului 2010 în România”. –Vino, domnule, sunt şi scriitori invitaţi, mai schimbi şi tu lumea. Ai dreptate, nu mă mănâncă nimeni.

În această seară, de la ora 17.30 m-am hotărât să vin la fostul Hotel Sofitel, actual Pullman (World Trade Center-WTC Bucureşti) din preajma Palatului Expoziţional Romexpo. Ce-mi strică să mai văd şi eu cum se comportă „lumea bună”. Normal ar fi fost să cobor dintr-un taximetru în faţa acestui hotel de lux – dar eu nu sunt normal, am venit cu maşina 131 de la Romană (până aici am venit cu metroul). Îmbrăcat decent, dar departe de pretenţiile „lumii bine”, am intrat în WTC de parcă l-aş fi cunoscut de când lumea, am întrebat la intrare unde e sala New York (aşa-mi spusese Cornel Nistorescu), „mergeţi pe hol, în dreapta”, am tot mers, numai lume parfumată frumos, aşezată la mese la cafenele sau baruri, mă vede Cornel Nistorescu (care primea oficial pe fiecare invitat), „în stânga e garderoba”. Las haina de iarnă la garderobă, îl întâlnesc pe poetul Emil Hurezeanu, azi mare vedetă de televiziune, îl întreb dacă mai are timp să scrie şi poezie, da, îmi răspunde, atunci dă-mi nişte poeme pentru Viaţa Românească, dar tu mai eşti şef acolo? Nu, îi răspund, mi-a luat funcţia Manolescu. De ce, se miră el. Fiindcă l-am publicat pe Goma cu jurnal. A pufnit în râs, în acest caz, dacă nu mai eşti şef, nu-ţi dau poeme… E clar, nu vrei să recunoşti că nu mai scrii. Lasă, că mai vorbim (n-am mai vorbit, vedeta Emil Hurezeanu era acaparată de personalităţile publice fără număr venite). Sincer, nici acum nu-mi vine să cred că a putut fi concentrată atâta lume bună, din atâtea domenii (medicină, teatru, arhitectură, politică, afaceri, drept, televiziune, muzică, sport, diplomaţie; din aceste domenii au fost aleşi premiaţii). Am ciocnit un pahar de şampanie cu cei cunoscuţi – între scriitori, în afara prozatorului Cornel Nistorescu şi a poetului Emil Hurezeanu, tot membri ai USR: prozatorul Bedros Horasangian (colaborator la Cotidianul.ro) şi poetul Mihail Gălăţanu (redactor-şef la Flacăra). Dar şi poetul şi eseistul Caius Traian Dragomir (fost redactor-şef al revistei Viaţa Românească, fost ministru, fost candidat la prezidenţiale, fost ambasador la Atena şi Paris), care m-a chemat lângă el, în aglomeraţia de pe holuri (unde bea ce-şi dorea fiecare; eu am băut o cafea) şi m-a întrebat dacă-l cunosc pe… Emil Constantinescu, am surâs şi i-am întins mâna, după care l-a întrebat pe Emil Constantinescu (fostul preşedinte al ţării, nu?) dacă mă cunoaşte, la care fostul lider al Convenţiei Democrate Române (CDR) a răspuns: cum să nu-l cunosc? Stoiciu m-a făcut praf tot timpul, şi nu numai în Cotidianul. „Citeam tot pe atunci”, a subliniat. I-am spus că nu mi-am făcut decât datoria de conştiinţă, am stat în opoziţie. Asta, după ce l-am susţinut până în pânzele albe (când a fost ales preşedinte de ţară, am venit cu soţia în Piaţa Universităţii şi am dansat de bucurie), dar după ce a dezamăgit în fruntea ţării, înfrânt de structurile ticăloşite, şi după ce s-a despărţit regretabil de PNŢCD (şi a intrat în conflict cu opoziţia civică), am pus mâna pe par, atrăgând atenţia că nu e decât un preşedinte de ţară amator, naiv, pe care securiştii cu pielea schimbată l-au jucat pe degete.

Cum se ţine o sindrofie la nivel înalt? Nici acum nu-mi vine să cred că un ziar online (e adevărat, de faima Cotidianului), cu salariaţi număraţi pe degete, a reuşit să adune atâtea personalităţi publice la un loc, la un pahar de şampanie (voi reveni mâine cu numele premiaţilor şi al celor ce au ţinut acel Laudatio, acel elogiu emoţional)! Sala mare intitulată „New York” era atât de plină, că am fost obligat să mă aşez pe… primul rând de scaune, dintr-o jumătate a sălii, rezervat vedetelor (vedete modeste, nu e aşa, care s-au aşezat mai în spate). O surpriză formidabilă a fost când, după o oră de acordat diplome şi de laude aduse celor aleşi de cititorii Cotidianului.ro, a fost invitat pe scenă eroul anonim, azi celebru – cel ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în semn de protest, Adrian Sobaru. Când a fost anunţat, întreaga sală a amuţit, nu ştia nimeni că e pe picioare şi că e printre noi. Cotidianul.ro (citeşte Cornel Nistorescu) i-a acordat cel mai mare premiu (special), intitulat „Dacia liberă”, a fost aplaudat îndelung. Mărturisesc, mi-au dat lacrimile atunci, îmi dau lacrimile şi acum.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ar trebuie sa facem in asa fel incit gestul acestui om Adrian Sobaru sa nu cada in uitare, sa intretinem vie flacara protestului sau.

  2. Astazi, 10 februarie, parintele Iustin Parvu, cel care traieste in muntii Neamtului, implineste 92 de ani! Te rog, draga Liviu Ioan Stoiciu, sa primesti acest text:

    Schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, de la Petru Vodă, e relativ nou, locul a fost sfinţit în anul 1992, şi a apărut între colinele de la Haşca – zice lumea – în urma unui vis pe care l-a avut părintele Iustin care s-a întors, astfel, acasă. După cum e situat, la vreo cinci kilometri de drumul principal, pe o cărăruie slab pietruită, mai mult desfundată, supusă intemperiilor anotimpurilor, ai crede că părintele Iustin s-a ascuns de lume. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, pe drumeag trec încet, zilnic, cei mai mulţi pe jos, grupuri, grupuri de credincioşi care îl urmează sau îl caută pe părintele Iustin. Dar pînă şi drumul acesta e o penitenţă pe care şi-o îngăduie creştinul, căci orice efort e înnobilat dacă e pus în slujba unei ţinte înalte.
    În „patericul egiptean” este o povestire care merită a fi povestită aici. Un bătrîn şedea în pustie, departe de orice sursă de apă cam la douăsprezece mile. Şi mergînd să aducă apă, zi de zi, cu mare oboseală, la un moment dat bătrînul s-a supărat: „Dar de ce e nevoie de această oboseală zilnică? Mai degrabă îmi mut adăpostul lîngă apă, ca să nu mai chinui, să nu mai obosesc…”. Dar zicînd acestea în gîndul său, simţi prezenţa cuiva în spate, pe urmele sale. Se opri şi îl aşteptă pe cel care venea în urma lui. Şi l-a întrebat bătrînul: „Cine eşti?”. Iar cel care venea în urmă i-a spus: „Sînt Îngerul Domnului şi sînt trimis să-ţi număr paşii… Şi cu cît sînt mai mulţi paşii, cu atît răsplata Domnului va fi mai mare”. Auzind aceasta bătrînul îşi mută adăpostul şi mai departe cu cinci mile de fîntînă, pentru ca răsplata să-i fie mai mare.
    Prin sălbăticia drumului care duce la Schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, acolo unde vieţuieşte părintele Iustin, drumeţii pot să depună oricînd mărturie că simt prezenţa îngerului care le numără, cu folos, paşii.
    La Petru Vodă aşezarea monahală e, de fapt, o „construcţie complexă”.
    Părintele Iustin a întemeiat schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”.
    Dumnezeu a pus munţii din jur, iarba şi apa, cerul cu stele pe care le vezi noaptea germinînd eternitate.
    Iar oamenii cară cu ei, zi de zi, strop cu strop, sfinţenia.
    L-am întrebat pe părintele Iustin dacă în vremea noastră se mai produc minuni: „Continuu, mi-a răpuns părintele. Dar ce minune mai mare, decît aceea că Biserica Română a trecut prin comunism, regimul care a declarat moarte bisericii şi biserica noastră a ieşit şi mai întărită…!? Ce minune mai mare decît aceea că închisorile noastre din perioada comunistă au produs atîţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne…!? Zilnic se petrec minuni, cu fiecare om în parte, cu societatea în general, totul e să le vedem, să le înţelegem…”.
    Ca să rămînem în istorie, trebuie să ne însuşim arta răbdării. O spune părintele Iustin care şi-a educat îndelung, în închisoare, răbdarea: „Răbdarea este axa pe care ne mişcăm noi…! Răbdarea face parte dintr-o smerenie, cu cît omul este mai mulţumit şi mai mulţumitor, mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi clădeşte destinul pe răbdare. Experienţa asta, a răbdării, te face din ce în ce mai tare, mai încrezător, îţi creează personalitatea”. Iar despre libertate, ca expresie a rămînerii în istorie, spune părintele Iustin: „Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici”.
    Viaţa părintelui Iustin Pârvu poate fi pusă sub cîteva cuvinte sentenţioase din care se împărtăşesc toţi cei care îl caută:
    Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;
    Cîtă sfinţenie, atîta putere;
    Cîtă putere, atîta credinţă;
    Cîtă credinţă, atîta omenie…

    Adrian ALUI GHEORGHE

    Mai apoi, te rog sa accepti si un text de omagiere a celei care a fost Mariana Marin, care azi ar fi implinit 55 de ani. Textul de mai jos a aparut intr-o carte de-a mea, la plecarea Marianei Marin.

    POEMUL NEPRIMIT
    DE LA MARIANA MARIN

    Moartea-şi adună pruncii acasă
    pruncii ei risipiţi prin lume
    pentru fiecare face un loc cu verdeaţă
    pentru fiecare plînge cînd îl ştie departe
    ah, ce mamă bună e Moartea
    ah, ce mamă bună e Moartea

    din pîntecele Morţii am ieşit
    aşa cum se nasc pietrele din mare
    pe lacrimi vine Îngerul şi pune sare
    pe sare vine Îngerul şi presară lacrimi
    Viaţa sfîrîie, Moartea sfîrîie
    Doamne, e adevărat că Poezia e un abur
    care iese din combinaţia
    apei vieţii
    cu sarea morţii?

    Cu un an în urmă
    vorbind cu Mariana Marin
    despre soarta grea a lumii care nu iubeşte Poezia
    i-am cerut un text
    pe care ar fi trebuit să-l scriu cu litere de cerneală
    (nu de aur)
    pe o pagină de revistă:
    era vorba de un text
    care (ar fi trebuit) să găurească hîrtia
    un text care să-l facă pe culegătorul de litere
    să se sinucidă
    (nefericitul,
    chiar am suferit o clipă pentru el!)
    un poem despre Nimicul Nostru de toate zilele
    pentru care ne ridicăm din pat în fiecare dimineaţă
    cu care chiar credem
    că avem ceva în comun

    un poem pe care numai
    Mariana Marin l-ar fi putut scrie

    am numărat zilele:
    prima zi în care n-am primit poemul
    a doua zi în care n-am primit poemul
    a treia zi în care n-am primit poemul
    a patra zi în care n-am primit poemul
    a cincea zi în care n-am primit poemul
    a şasea zi în care n-am primit poemul
    a şaptea zi în care n-am primit poemul…

    Cum trece timpul citind poezie!
    Cum trece timpul scriind poezie!…

    Poemul de la Mariana Marin n-a mai sosit
    dar am primit vestea că a murit.
    Şi acum cred că acesta e poemul pe care ea l-a trimis
    multiplicat în o mie de prieteni:

    Moartea-şi adună pruncii acasă
    pruncii ei risipiţi prin lume
    pentru fiecare face un loc cu verdeaţă
    pentru fiecare plînge cînd îl ştie departe
    ah, ce mamă bună e Moartea
    ah, ce mamă bună e Moartea

  3. Pilduitoare prezentarea părintelui Iustin ca pe un sfânt la care iată, nu vom ajunge niciodată. În vorbele sale te oglindeşti ca în catrenele lui Nostradamus. Valabile pentru orice, valabile oricând: “totul e să le vedem, să le înţelegem”. Poemul aşijderea admirabil. Cum răpeşte Dumnezeu fiinţa îngerilor de pe pământ, tocmai când era mai multă nevoie de arta lor tămăduitoare sufletelor noastre… Îl avem aici însă pe alt Arhanghel al neamului ăsta atât de înjosit şi sfârtecat în speranţe (l-am numit aici pe Adrian Sobaru), dar nu ştim să-l preţuim şi să-l punem la locul lui. Nu vom uita cum s-au îngrozit ei… dar n-au înţeles mai nimic.