0

Sâmbătă, 30 aprilie 2011. Mâine va fi beatificat un poet polonez: Karol Jozef Wojtyla (18 mai 1920-2 aprilie 2005), cel ce avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea (primul „papă la nivel global” din istorie, sau „primului papă mondial”; început de pontificat: 16 octombrie 1978, până la moarte, 27 de ani), la numai şase ani de la moartea sa. „Pentru a permite beatificarea a fost recunoscuta o minune a Papei Paul al II-lea: aceea facuta unei calugarite franceze, Marie Simon-Pierre, vindecata de boala Parkinson, care va fi prezenta la ceremonia de duminica”. Slavă cerului că intră în umbră isteria legată de nunta regală londoneză (eveniment monden, fără substanţă morală; pentru mine e de neînţeles de ce i s-a dat atâta importanţă). Nu ştiu să mai existe un poet care să fi fost beatificat (am înţeles că Ioan Paul al II-lea va fi considerat sfânt numai dacă va înfăptui, după moarte, o a doua minune). Biserica Catolică ştie cum să transforme într-un spectacol mondial decent acest început de sanctificare contemporan. „Papa Ioan Paul al II-lea a condus Biserica Catolica timp de 27 de ani si a murit pe 2 aprilie in 2005, de Parkinson”. Citiţi mai sus ce minune a făcut poetul-papă Karol Wojtyla: a vindecat o călugăriţă franciscană de Parkinson, şi observaţi că poetul-papă a murit de Parkinson. S-a tot repetat că boala Parkinson e nevindecabilă. Ce poate să însemne asta? Nu cumva Papa Paul al II-lea a preluat boala călugăriţei franciscane şi numai aşa a reuşit să o însănătoşească – dar el a păstrat boala Parkinson şi a murit din cauza ei? Azi „sicriul Papei a fost depus in cripta de sub Biserica Sfantul Petru de la Vatican, langa mormantul Sfantului Petru si va fi expus pelerinilor”. Îmi imaginez că de aici înainte, aşteptându-se a doua minune, va fi pelerinaj la sicriul poetului-papă Karol Wojtyla şi atingerea moaştelor lui (au trecut şase ani de la moartea sa, la şapte ani oasele morţilor la ortodocşi se adună într-un sac, sunt sfinţite şi se depun la picioarele celui ce e îngropat în locul lui, în sicriu) va transmite muritorilor de rând, mai ales suferinzilor, o încărcătură energetică de care nu poţi să ai parte decât în preajma sfinţilor. Să nu uităm că la Roma, la Vatican, credincioşii romano-catolici se închină unui polonez şi că „a fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian al VI-lea, adică din 1522”. Las la o parte atentatul (a avut parte şi de alte tentativele de atentat, dejucate de autorităţi în Venezuela şi Filipine) la adresa Papei Ioan Paul al II-lea: «Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioşii adunaţi în Piaţa Sfântului Petru, a fost victima unui atentat dus la capăt de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere. Acel glonţ aproape l-a costat viaţa pe papă, care avea să afirme despre accident: „o mână a tras cu glonţul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit». Aţi reţinut, Papa de la Roma o venera pe Maica Domnului, având o deviză: «„Totus tuus” („Al tau intru totul”), în semn de devoţiune faţă de Fecioara Maria». Cultul Sfintei Fecioara Maria e majoritar la ortodocşi (catolicii îmbrăţişând cultul lui Iisus). Iată că Papa Ioan Paul al II-lea a avut cultul Sfintei Marii, probabil că datorită acestui cult apropierea catolicilor de ortodocşi a fost posibilă mai mult ca niciodată. Să ne amintim de vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, într-o ţară ortodoxă – Sfânta Marie i-a îmbrăţişat atunci pe Papă cu Patriarhul Teoctist, un eveniment unic… Închei cu un poem al Papei Ioan Paul al II-lea, tradus de Valeriu Butulescu din „Lirica poloneză”, 1996: Cântec despre Dumnezeu ascuns (fragment)

I. Ţărmuri pline de linişte

Îndepărtatele ţărmuri ale liniştii încep chiar dincolo de prag.

Nu vei zbura pe acolo, precum o pasăre.

Trebuie să te opreşti şi să priveşti mai profund, tot mai profund,

până vei reuşi să-ţi desprinzi sufletul de adâncuri. //

Acolo de priviri verdeaţa nu se mai satură,

şi nu se mai întorc ochii legaţi.

Ai crezut că viaţa te va ascunde de cealaltă Viaţă

în străfunduri adânci. //

Din acel torent – să ştii – că nu e întoarcere.

Cuprins de tainica frumuseţe a veşniciei!

Să rezişti şi iar să rezişti. Să nu întrerupi zborul umbrelor,

numai să rezişti tot mai simplu şi tot mai clar. //

În răstimp mereu vei ceda în faţa Cuiva, ce de acolo vine

închizând după sine discret uşa odăii mici –

care mergând îşi îmblânzeşte pasul

– şi atinge această linişte cel mai profund.

Am primit un nobil şi surprinzător text-confesiune despre Papă (cu zeci de linkuri-trimiteri video, între ele şi Litania Tuturor Sfinţilor, plus fotografii), de „reculegere şi aşteptare”, semnat de Nicolae Ciobanu. Vă invit să-l deschideţi neapărat, daţi click pe PapaIoanPaul (şi iar click pe dreptunghiul apărut).

***

În această ultimă zi din Săptămâna Luminată, sâmbătă, de la ora 17.30 am ieşit din casă să mă plimb în Parcul Cişmigiu cu Doina Popa (fiul, Laurenţiu, a plecat în această dimineaţă la Mare, cu prietenii lui; nu la 2 Mai sau Vama Veche). Ne-am oprit la Fântâna arteziană Sărindar de la Cercul Militar Naţional, aici a fost o mănăstire domnească (a Sărindarului), cu cea mai iubită biserică din Bucureşti: «Faima ei s-a datorat şi unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost ulterior trimisă la patriarhia din Constantinopol. Până în 1893 când se decide dărâmanarea ei, a fost des comparată de călătorii străini cu un templu măreţ şi chiar cu Sfânta Sofia din Constantinopol. Biserica suferă de pe urma cutremurelor şi va fi refăcută de familia Ghica (devenind biserica lor) cu ajutorul altor boieri ce locuiau pe podul Mogosoaiei. În ciuda reparaţiilor (i se adaugă doua turnuri mari la intrare) biserica decade în a doua jumatate a secolului al XIX-lea şi în 1880 se decide închiderea ei». Mai exact: «După cutremurul din 1802, biserica s-a şubrezit, fiind renovată prin grija unor mari familii boiereşti: Cocorăştii, Ghiculeştii, Câmpinenii, Grecenii, care locuiau în eparhia mănăstirii, de o parte şi de alta a Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Deşi era cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire din Bucureşti, starea ei devine precară la începutul secolului al XIX-lea, pentru că egumenii greci trimiteau toate veniturile la muntele Athos. Din cauza cutremurelor, zidurile mănăstirii au crăpat, iar clădirea s-a şubrezit atât de mult, încât din anul 1880 s-a interzis oficierea slujbelor. Curând după aceea, a fost închisă. Nemaiputând fi refăcută, la 3 septembrie 1893 s-a hotărât dărâmarea ei, aflăm din ziarul „Universul” din aceeaşi zi: „Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindar. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până într-o lună”. Pe locul unde se afla mănăstirea, a fost construită o fântână.». Public şi o fotografie a fântânii iniţiale, care n-a durat. Ce înseamnă să ne uităm istoria.

 Aţi conştientizat, pe locul actualului Cerc Militar Naţional (construit în 1909-1910 de „arhitectul Maimarolu”) a fost «Mănăstirea Sărindar, care se afla la întretăierea podului Mogoşoaiei / Căii Victoria cu bulevardul Regina Elisabeta şi strada Brezoianu. Numele face trimitere la patruzeci, “sarinda” din limba greaca. Există mărturii din epoca lui Mihnea Turcitul (sf. sec. 16) despre călugării de la Sarindar, pe atunci în afara Bucureştiului, dar monumentala construcţie se leagă de numele lui Matei Basarab. Este posibil să fi fost rectitorire a sa, deşi istoricii consideră un fals pisania din 1652 ce i-o atribuia ca a 40-a ctitorie. Se ştie însă cu certitudine că are loc o refacere şi i se adaugă un turn de către Constantin Brâncoveanu». Pisania, un fals? «Noua biserică a fost închinată Mănăstirii Ton Poteiron de la muntele Athos. În pisania noii biserici, Matei Basarab preciza: „Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor… şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.”». Unde s-a dus altarul bisericii Mănăstirii Sărindar, oare?

M-am lungit, las pe mâine impresiile legate de mica preumblare de azi din Parcul Cişmigiu…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.