0
5 comments

Marţi, 14 septembrie 2010. Încerc să atrag atenţia aici asupra diversităţii scriitorilor români şi a literaturii lor originale, să scot în evidenţă nu atât vedetele (exploatate destul nu numai în revistele literare centrale, dar şi veşnic premiate pentru orice carte o publică şi studiate inclusiv în manuale), cât scriitorii discreţi, „provinciali”, retraşi, singuratici, izolaţi, necunoscuţi, deşi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Abia prin evidenţierea lor, a acestor scriitori din umbră, capătă sens cu adevărat diversitatea. Altfel, literatura română s-a blocat la câteva zeci de nume care sunt permanent vehiculate (ele fac, pe bună dreptate, şi obiectul istoriilor literare pretenţioase, de genul „Istoriei critice” a lui N. Manolescu; dar între ele sunt şi nume umflate conjunctural, pentru funcţia pe care o deţine), ele taie şi spânzură, autoritatea lor contează, au parte de posturi de onoare şi ediţii critice, ei sunt traduşi şi invitaţi în străinătate pe bani publici, sunt laureaţi „Opera Omnia” sau ai premiilor de excelenţă pentru întreaga activitate, sau sunt primiţi în Academia României (e drept, sunt număraţi pe degete) şi primesc indemnizaţii de merit. Personal, prefer să-i admir de departe pe toţi aceşti răsfăţaţi ai sorţii, valori care rămân. Nu fac nici o discriminare, pe acest site sau blog (sau ce o fi) las uşa deschisă tuturor celor ce au de a face cu mine, într-un sens sau altul (printr-un telefon, la o lansare, la o întâlnire întâmplătoare pe stradă sau la o redacţie sau la o manifestare literară), cu care schimb o vorbă sau cu care corespondez pe e-mail. Sunt mulţi scriitori care au perioade de glorie de mai lungă sau mai scurtă durată, după care dispar din prim-planul literar. Unul dintre ei mi-a telefonat la începutul acestei luni – din Oradea (sau de undeva de lângă Oradea, unde-şi linge rănile, la o vilă a socrului, pe Valea Băscăuţi): poetul Ioan Ţepelea, foto. După Revoluţie era pe cai mari, a organizat nu ştiu câte ediţii ale unui festival internaţional de poezie de amploare, nu ne venea să credem că e posibil (pe atunci coordona Casa Armatei din Oradea). Edita două reviste de cultură (era directorul lor): Unu şi Aurora (era carte-cărămidă, nu revistă obişnuită), plus o editură care publica literatură originală, Cogito. A inventat şi o Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA) la Oradea, pe lângă Universitate. La Oradea concura scriitorii cu ştaif de la revista Familia (motiv să fie hărţuit, pus la zid; că ştiţi cum e cu „facerea de bine”…). Între timp, incredibil, toate au dispărut, una câte una, şi Ioan Ţepelea s-a dat la fund. S-a scârbit de atâta nerecunoştinţă colegială: „m-au împins toţi în afară, nu vreau să mai merg pe aceeaşi cărare cu toţi proştii”… A fost părăsit şi de cei mai buni prieteni scriitori (fiindcă aşa e la scriitori, interesul e primordial, dacă nu mai ai reviste pe care să le conduci şi nu mai organizezi festivaluri la care să împarţi premii, nu mai contezi, eşti uitat). Nici cărţi de versuri nu mai scoate, din acelaşi motiv: că a fost marginalizat pe nedrept… Îmi spunea la telefon acum că până şi cele două fiice ale lui (pe care le-a trimis la studii în Danemarca şi Franţa) i-au spus la supărare că „mai bine ai muri”, iar prietenii lui cei mai buni, care conduc reviste literare (mă abţin să le pronunţ numele), îl evită. „Totul e o pacoste enormă, şi prietenii scriitori şi literatura română m-au trădat”. Ioan Ţepelea s-a adâncit în studierea istoriei României, „vreau să scot istoria mea, am toate datele esenţiale adunate” (pe moment e fascinat de campania armatei române în Ungaria din noiembrie 1918-august 1919, se documentează numai în Ungaria, fiindcă în România documentele au fost distruse; bunicul lui Ioan Ţepelea a fost la Unirea de la Alba Iulia delegat). Dar acum e profund dezamăgit de ceea ce se întâmplă în învăţământ (Ioan Ţepelea e universitar): „învăţământul e o balegă, din care mănâncă toţi şmecherii”. Este revoltat şi de comportamentul rudei lui de sânge, Gabriel Ţepelea (ţărănistul parlamentar), care a făcut tot posibilul să-l îngroape de viu la Oradea. Nu l-a ajutat nici măcar atunci când, înainte de Revoluţie, a avut un accident îngrozitor, lovit pe trecere de pietoni la Oradea, „eram în uniformă militară, am avut picioarele rupte şi răni crunte la cap, mă mir şi azi că mai pot vorbi, m-au reparat în totalitate atunci, fiindcă am crezut în Dumnezeu”. Ce destin poate să aibă şi poetul Ioan Ţepelea! Îmi pare rău că n-am nici o carte a lui la dispoziţie, să citez aici un poem al lui (în casă la mine cărţile stau claie peste grămadă, orice carte aş căuta n-aş găsi, nu mai am unde să pun cărţi, mi-am pierdut speranţa că mai pot să fac ordine în cărţi; e un vis de bibliotecar profesionist irealizabil, acesta de a face ordine, dar n-am de unde să iau atâta timp şi nici unde să mai pun rafturi). „Trăim într-o lume foarte murdară. Înainte de Revoluţie, deşi era atâta lipsă de caracter şi laşitate în public, erau oameni de mare omenie în particular şi de cultură, azi nu mai sunt, e o lipsă de omenie şi de cultură pe care o reproşez societăţii româneşti, în ansamblu, această societate e dependentă azi de interesele conjuncturale interne şi mai ales internaţionale. Presa românească a fost şi e o mare curvă, a exprimat numai realitatea banului. Nu ştiu dacă mergem înainte sau înapoi. Pe tine, LIS, te iubesc. Şi pe Ana Blandiana o apăr, tatăl ei a murit la Sighet”… Tu mai scrii versuri? L-am întrebat, să-i mai îmbunez discursul negativ (era cu lacrimi în gât). Ioan Ţepelea s-a înviorat: da, scriu, dar nu mai vreau să public, pentru cine să public? „Întotdeauna am fost singur, aş scrie şi o istorie a literaturii în care să fiu eu singur, în care să dau de gol sufletul omului, aş da exemplul meu”. Altfel? LIS, mă duc să vorbesc de dedesubturile literaturii române în Israel, la Târgul de carte din octombrie de acolo, am să mă duc şi la festivalul de poezie de la Liège, „să asculte cei nepricopsiţi”… Ioan Ţepelea e mai mare cu un an ca mine (născut în 1949), a terminat şcoală de ofiţeri la Sibiu şi Facultatea de istorie-filosofie la Cluj, a debutat editorial cu versuri în 1986 şi are cărţi traduse în străinătate. Îi public un poem apărut în revista România literară în 2006:

Poză 7
Ce moştenire mi-a dat tata mie
e-o pură dogmă a firii
sau o ironie a sorţii? //
Doar bunul simţ să-ţi fie crezul
şi nedezminţita plăcere că orice sfârşit
e şi-un început… Doamne pe Scena Ta
răzbat doar vânturile şi valurile…
Singurătatea amiezii cu gloria sânilor ei
singurătatea păsării cerului
şi a livezii cu pruni şi cireşi. Ca o dimensiune
a focului schiţat în vechime
de arhiviştii lui Dumnezeu

Ioan Ţepelea

PS. Am primit pe Facebook de la poeta (are un manifest literar ieşit din ţâţâni, îmi pare rău că nu-l acum la dispoziţie să vi-l fac aici cunoscut) şi artistul plastic Luciana Tamaş, foto (fiica poetului sătmărean Lucian Tamaş), de o mare frumuseţe sufletească, trei „reportaje-poeme” arhivate de ea pe video_archives_tamas (pe http://www.dailymotion.com/video_archives_tamas). E un copil-teribil, îi puteţi descoperi personalitatea pe site-web: http://www.lucianatamas.com/ (născută în noiembrie 1992).  Am primit de la Luciana Tamaş trei poeme-reportaje video, vă invit să le vizionaţi-ascultaţi:

Şerban Foarţă

http://www.dailymotion.com/video/xep9tx_serban-foarta-der-kunstler-ist-die_creation

Aurel Pantea:

http://www.dailymotion.com/video/xep9w9_aurel-pantea-o-poveste_creation

Ştefan Augustin Doinaş recitând din Lucian Blaga:

http://www.dailymotion.com/video/xersy3_lucian-blaga-bocca-del-rio-recita-s_creation


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns la Dan Poinar Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. va rog sa-mi trimiteti o adresa de E-Mail, sau un telefon (actual) la care sa va pot contacta.Toate incercarile de a va gasi, au esuat. La nr.0259-414579 mi se raspunde ”numar nealocat’

  2. Stimate domn,
    desigur ca l-ati prins pe Ioan Tepelea intr-un moment foarte prost (avea, din pacate, in ultimul timp si momente de acest fel). Sigur, lumea scriitorilor este cum este… iar el, militar de profesie, nu a inteles ca acolo “camaraderia” nu se practica. Nu as spune ca a fost parasit sau ca a ramas fara prieteni. (Casian Maria Spiridon, Jean Poncet – sunt exemple).
    Din pacate, la finele lui martie 2012, Ioan Tepelea a plecat in stele. De atunci si pana azi, prietenii si familia au organizat trei evenimente (seri) de poezie Ioan Tepelea la Cercul Militar Oradea. Ultima chiar ieri, 3 iunie 2013. In programul de activitati a institutiei pe care a condus-o atat timp, 3 iunie (ziua sa de nastere) este si va ramane Ziua Ioan Tepelea.
    Nu sunt un apropiat al familiei dar refuz sa cred ca cele doua fete ale lui ar fi spus ceea ce sustineti mai sus. Nici macar la suparare.

  3. Un suflet mai nobil ca Ioan Ţepelea, un idealist mai delirant, un poet-artist mai curat si mai iubitor de poezie, patrie, familie şi părinţi n-a existat de decenii în obştea scriitoriceasca, şi nu cred că va mai apărea în următorele cinci. Ar trebui instituit un premiu pentru poezie numit IOAN ŢEPELEA. O plecăciune şi o floare simbolică în amintirea inimii sale ce a bătut mai ales pentru ceilalţi, Geo Vasile