Duminică, 5 septembrie 2010. Promisiunea senină a preşedintelui Traian Băsescu că în 2011 în România vom trăi şi mai prost, că austeritatea va atinge cele mai înalte culmi de progres, mă paralizează. De aceea avem conducători de ţară, să programeze ei sărăcia, nu bunăstarea (sau măcar clauza constituţională de a avea un trai decent)? Nu pot să cred că nu mai există reacţie din partea opoziţiei civice, a reprezentanţilor ei care, cu de la ei putere, se recomandă drept elită a poporului. Nu mai avem opoziţie civică, fiindcă puterea a pervertit-o. Ei, cei din opoziţia civică au fost cumpăraţi pe bani publici cu posturi de europarlamentari la Bruxelles, cu posturi în Parlamentul României şi posturi în Guvern şi în instituţiile lui administrative judeţene, sau în Instituţia Prezidenţială (la Palatul Cotroceni), cu posturi de conducere la Institutul Cultural Român sau în fruntea televiziunii naţionale, ei au fost cumpăraţi „să combată” în revista „22” (care o lungă vreme s-a crezut că are minţi independente, o iluzie regretabilă), să rămân doar la exemplul ei. Toate aceste instituţii au devenit prizoniere ale puternicilor zilei. Mă refer, repet, la cei din elita civică (o gogoaşă dezumflată în 20 de ani de postcomunism, intelectualitatea făcându-se prima de râs, fiind cea mai coruptă, cea mai dispusă la compromisuri publice, mai lipsită de coloană vertebrală şi mai lipsită de spirit critic), deveniţi mari intelectuali de curte. Cum adică, el, supremul Băsescu (şi guvernanţii lui) ne invită iar să părăsim România dacă nu ne convine? România e dedicată numai lui Băsescu şi camarilei lui din PDL? Nu ne plac măsurile lor de pauperizare, n-avem decât să ne tot ducem unde vedem cu ochii?
***
Ieri, sâmbătă, să uit că mai sunt pe această lume românească murdărită de politică, am plecat de acasă. N-am părăsit România, că e prea târziu pentru mine să mai fac un asemenea pas, eu trebuie să mă resemnez cu nenorociţii care reprezintă azi şefia României, de la cel mai mic la cel mai mare. 
I-am invitat pe actriţa Silvia Codreanu şi regizorul de teatru Petru Ionescu (e şi dramaturg, prozator şi publicist, a schimbat redacţii precum Europa Liberă şi BBC, dar şi publicaţii precum Cotidianul şi Tinerama, azi dispărute; azi semnează în Jurnalul de Vrancea Online), să mergem la munte, „în Bucegi” (sunt cei mai apropiaţi de Bucureşti). Unde? Ne hotărâm în maşină… Vine şi Doina? Altfel cum! I-am luat pe cei doi (sunt împreună de mulţi ani) din faţa blocului în care locuiesc ei şi la ora 8.30 am ieşit din Bucureşti. Ca de obicei, când plec la drum, eu nu dorm peste noapte. Doina a hotărât împreună cu Silvia să ne rezumăm la „un traseu accesibil doamnelor” – la Buşteni. Eu îmi doream să urc (profitând de vremea bună anunţată) la Cabana Piatra Arsă. Nu se poate, de unde să luăm zece ore dus-întors? Mergem la Poiana Izvoarelor şi la Cabana Diham, s-a votat în maşină. Pentru mine e un traseu de domnişoare (mă rog, de doamne). Ce să fac? La ora 10 am plătit 5 lei la bariera de la intrarea în Valea Cerbului, am parcat pe iarbă la Gura Diham, am pierdut jumătate de oră cu îmbrăcarea-încălţarea de munte (eu, cu bocanci de armată, ei cu adidaşi), în spate cu un rucsac în care avem sandvişuri, apă sau suc, haine de ploaie sau de frig (sus, pe platoul Bucegilor e zăpadă, nu se poate la 1582 de metri, unde mergem noi, să nu fie frig). Începem urcuşul abrupt, e simpatic faptul că Silvia Codreanu e prima oară pe acest traseu, mi-ar fi plăcut să fiu în pielea ei (descoperirea muntelui e o bucurie). Eu cu Doina am venit adeseori pe acest traseu, cunosc şi pietrele sau înscrisurile cu briceagul pe copacii de pe marginea potecii (vorba vine potecă, e lată cât un drum forestier). Soarele dispare încetul cu încetul. „Aerul curat” creşte în densitate cu cât dai cu nasul de frig. Silvia n-are ritm la urcuş, e prima oricum, Doina are ritmul ei de mers, e ultima (o aştept, m-am învăţat), Petru îşi aminteşte cu cine a mai fost pe aici (sau cu cine a dormit în cort pe Valea Cerbului şi aşteptau să fie rupţi de urs), nu vă spun cu cine, fiindcă e persoană publică, de partea actualei puteri (mai exact a lui Băsescu), nu vreau să sară scântei, e opţiunea ei, „are copil de crescut singură”… 
Eu rămân cel mai adesea cu ochii pironiţi pe izvoarele care ne taie calea, nu s-au înmulţit, dar sunt mai pline de apă: le urmăresc din vârful muntelui căderea şi apoi curgerea de la potecă până în vale; poteca e la mijlocul muntelui). Pe drumul marcat sunt şi doi copaci străvechi prăbuşiţi, unul a fost rupt de furtună şi aruncat peste un altul, pe care l-a doborât în cădere, dar e viu (are rădăcina în pământ, e numai îndoit; va trebui sacrificat însă şi el), ne strecurăm printre crengi. Admir şi azi rădăcinile copacilor de pe marginea potecii, încârligate. Urcăm de la Gura Diham (987 de metri) în stânga (dar nu-i vedem din cauza copacilor, rareori avem „ferestre”) cu munţii Coştilei, care ţin în vârf Crucea şi Releul, cu văi înzăpezite. Cu cât urcăm pe munţii Diham, rămân în urmă fagii şi se înmulţesc brazii şi pinii. Dacă pe drum am dezbrăcat câte o haină de pe noi, ajunşi la Cabana Poiana Izvoarelor am pus alte două haine pe noi! Superba poiană de aici te lasă să vezi Buşteniul din vale (dar şi mai bine se vede de sus, de pe creasta Dihamului, la 1582 de metri, trebuie să mai urci 100 de metri de la cabană). Nu stăm cu ochii pe ceas, nu ne grăbeşte nimeni, suntem într-o oră şi jumătate de la 1.000 de metri la 1445 de metri, la Cabana Poiana Izvoarelor. Una dintre clădirile de lemn care au ars aici a fost înlocuită cu un hotel de ciment şi BCA, cu termopan. Ne oprim pe terasa vechii cabane, afară, comandăm ceai cu lămâie (o minune de ceai) şi mâncăm sanvişuri din rucsac, pe care le împărţim cu un motan convingător. 
Încet-încet ne ia frigul, soarele a dispărut demult, vârfurile munţilor Coştila şi Morarului au nourii lăsaţi, acolo plouă. Frigul ne obligă să plecăm, sudoarea urcuşului, păstrată în lenjerie, se răceşte pe noi, degeaba mai punem o haină, două pe noi scoase din rucsac. Plecăm mai departe, urcăm pe creasta Dihamului, acolo unde a fost vechea graniţă (şi pichetele grănicerilor; „pichetul roşu” e celebru), nu rezistăm, e curent, vântul rece nu ţine cont de hainele de pe noi, mai departe coborâm prin pădurea de brazi, superbă (plină de izvoare noi, bem din unul; le vedem găurica prin care curge apa limpede), plină de conuri pe jos. În stânga avem acum culmile Morarului, vârful lui, Omul (2505 metri) e pe platoul Bucegilor – a atâta frumuseţe aspră… Coborâm până în vale la Cabana Diham (1320 de metri), nu înainte de a-i blama în gând pe şmecherii – neapărat politicieni, profitori postcomunişti – care şi-au ridicat vile aici (la drumul forestier care duce la Predeal), nu pot să cred nici acum că s-au putut da aprobări să se construiască în creierul munţilor vile particulare. Aici, în cabana Diham nouă (are şi hotel, separat; cabana veche a ars; am fost legat sentimental de cabana veche) am comandat o cafea (începea să mă doboare somnul nedormit peste noapte) şi am stat să admir de afară, a câta oară în viaţă, Munţii Bucşoiului (legaţi de cei ai Morarului), o minune tulburătoare (comparabilă cu peisajele şi munţii din Elveţia-Austria). 
Aici, aglomeraţie (turişti cazaţi sau în trecere, sau vânători de munte; maşini de teren, o grămadă), distracţia copiilor era un căţelandru… Doina, Silvia şi Petru au mâncat alt rând de sandvişuri, eu am mâncat numai ciocolată… N-o să mă mai lungesc. Ne-am întors pe acelaşi traseu (n-am vrut să risc să merg pe traseul care leagă Diham de Gura Diham, traseu cu marcajul şters şi plin de mlaştini, de două ori m-am rătăcit pe aici; în plus, o bucată de drum forestier trebuie să o împarţi cu maşinile turiştilor, care vin cu maşinile până la uşa cabanelor din vârful muntelui, nu urcă pe trasee, vin să bea aici), am urcat până la Cabana Poiana Izvoarelor şi am coborât apoi până la Gura Diham. La întoarcere, până la Gura Diham, am venit pe o ploaie măruntă (din cauza ei am renunţat să mai mergem pe un alt traseu propus pentru ziua de azi, la Cascada Urlătoarea). Munţii nu se mai vedeau deloc, erau acoperiţi de nouri până jos. Seara am fost acasă – pe şoseaua europeană am fost impresionaţi de echipajele de poliţie puse la pândă, am numărat peste 20!
PS. Public fotografii realizate ieri, pe traseul de pe Muntele Diham.
PS.2. Amân pentru mâine continuarea rememorării preumblării în Bucegi, în căutarea celor cinci surse de încărcare energetică direct de la Univers. Public şi azi un număr de revistă literară apărut pe Internet, în format pdf, primit pe e-mail, însoţit de precizarea redactorului-şef Pavel Gătăianţu: A aparut numarul 5 (2 pe acest an) al revistei Europa, revista de stiinta si arta in tranzitie, publicatie bianuala din Novi Sad, Voivodina. Urmatorul numar al revistei va aparea la sfarsitul acestui an. Despre Pavel Gătăianţu şi revista lui, Europa, care apare la Novi Sad, am mai scris aici pe 31 iulie. Pentru a citi ultimul ei număr, daţi clik pe Evropa 2 (şi iar click pe dreptunghiul apărut).
0 Comments