0
7 comments

Duminică, 19 septembrie 2010. Să nu fie cu deochi, aseară am participat la un recital de poezie şi jazz (Mircea Tiberian şi Nadia Trohin) de ţinută, în cadrul Zilelor Bucureştiului (şi în cadrul Nopţii muzeelor, cu intrare gratuită), la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în Rotondă. De necrezut, la el a asistat, în sală, şi directorul interimar al MNLR, criticul Lucian Chişu (câţi directori de instituţii culturale mai fac asta?). Totul a curs natural, fără încordări de muşchi colegiale, cu îndatorare faţă de cei ce au fost prezenţi în Rotondă şi au ascultat. Moderator a fost poetul (şi, mai nou, prozatorul; i-a apărut anul acesta un volum cu două povestiri) Cosmin Perţa, dovedit a fi de o rară delicateţe. Într-un fel, a fost acoperită diversitatea generaţionistă, de la optzecişti la… douămiizecişti (debutaţi în 2010), invitaţiile au fost făcute de Ştefania Coşovei. Au citit pe rând: Eugenia Ţarălungă, Ion Zubaşcu, Stoian G. Bogdan (SGB, am fost avertizaţi), Ioan Es Pop, Traian T. Coşovei, apoi cel ce scrie aceste rânduri şi Marius Marian Şolea. S-a subliniat că sunt trei poeţi maramureşeni de faţă (Ioan Es Pop, Ion Zubaşcu şi Cosmin Perţa; Ion Zubaşcu pomenea ironic într-un poem de tăbliţele indicatoare către cârciumile din Maramureş, pe care posteritatea va scrie „Aici au băut poeţii…”, e vorba de cei trei poeţi pomeniţi, fireşte). Am fost sincer uimit să descopăr, la cei ce au citit, interferenţe epice sociale şi politice în versurile lor. Ba chiar am aplaudat poezia din care nu lipsea cuvântul România, cu impact la public. De ce spun uimit? Fiindcă există libertatea să-ţi strigi protestul pe toate drumurile (în articole de ziar, în primul rând, nemaiexistând cenzură; are legătură cotidianul politic şi social cu poezia?), şi fiindcă redescoperirea protestului în poezie e eclatant, ca şi declararea „iubirii de moşie” în alt registru patriotic. Urmează de aici înainte să participăm la recitaluri de poezie socială şi politică (sau patriotică)? Am crezut că numai sub totalitarism avem nevoie de proteste, iată că s-a schimbat iar lumea în rău (odată ce se simte nevoia să-ţi exprimi şi în poezie dezamăgirea ta faţă politicieni sau lideri, faţă de vedetele de proastă calitate de la televiziune). În sală au fost şi poete care s-au bucurat să scrie autografe pe cărţile lor: Ioana Greceanu şi Eliza Macadan (cu un volum apărut în 2010). Au fost de faţă şi istoricul literar Simona Cioculescu şi poeta şi criticul de teatru gălăţean Ruxandra Anton (să mă ierte cei pe care nu i-am recunoscut în sală; bineînţeles, majoritară a fost partea frumuseţii feminine).

Lui Traian T. Coşovei (în fotografie e între Ioana Greceanu şi Ruxandra Anton) i-a apărut în acest an un nou volum de versuri, „Aerostate plângând” (la o editură care s-a impus prin calitatea cărţilor originale publicate, Tracus Arte). Prezentat ca poet emblematic al optzeciştilor (cenaclist de Luni), Traian s-a născut la 28 noiembrie 1954, a primit premiul Uniunii Scriitorilor, pentru prima lui carte: „Ninsoarea electrică” (1978) şi e studiat în manualele şcolare alternative. Nu e cazul să-l mai laud şi eu aici, s-au scris grămezi de cronici despre poezia lui din 1978 până azi. Vă transcriu aici primul poem din acest volum, citit la recitalul de ieri:

Somnul de veci

Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –

în zbor, în somn, pe pământ?

Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă de pe lumea de apoi. //

Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag

gaz metan şi apă care să le sature întrebările.//

Şi toţi spun că şi-au iubit patria –

în zbor, în somn, pe pământ

răsucind între degete medalia bunicului infanterist

căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării. //

Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,

ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se

întrebă nimeni. Despre cum moare Limba Română:

nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat printre cuvinte. //

Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară

Luceafărul lui Eminescu! //

Este o moarte uşoară a unui popor

care nu se mai înţelege pe sine.

Traian T. Coşovei

***

Scriam ieri că, după încărcarea energetică de la Univers în Munţii Bucegi, la Peştera Ialomicioarei (la Ursoaică) şi în Grota Pustnicului (sau a lui Zalmoxe), m-am trezit din somnul de peste noapte (pe 25/26 iulie 2006) total confuz. Natural, am dat vina pe încărcarea sau descărcarea energetică – ieri ajungând să mă întreb aici dacă are legătură energia asta cu începuturile mele literare. „Mă întreb serios, fiindcă la un moment dat m-am trezit peste noapte într-o gară, pe un peron, în pielea unor personaje… Eram personaj într-un fel de proză a mea? Eram într-un fel de hipnoză, mă trimisesem singur în trecut: mă citeam? Stăteam parcă deasupra mea, aveam numai 17 ani — şi scriam o proză scurtă? Aveam acest obicei de pe atunci: când sunt exasperat de condiţia mea, scriu literatură, poezie şi proză, în principal. Tocmai ratasem în 1967 un examen de admitere la facultate, după ce luasem cu media 7 bacalaureatul la Liceul teoretic din Adjud. Scrisesem titlul: Sinucigaşul”. Încep să transcriu aici această proză, sper să aveţi înţelegere faţă de naivitatea ei.

Sinucigaşul

În gară, pe peron, după o zi de arşiţă insuportabilă. Un băietan privea, de pe bancă, printre crengile unui copac bătrân, la stele. Oraşul, în spatele lui, era o cazarmă încinsă încă, dinspre el vine un val cald şi un miros de picioare nespălate. Dacă te urci pe deal, departe, oraşul seamănă cu o pasăre care merge pe pământ. În dreapta băietanului, e depoul de locomotive cu abur, unde la ora asta era pustiu. În stânga, pe altă bancă, era un domn cu o bască de pictor, pusă pe o parte.

— Ascultă, piciule, vine trenul ăla ori nu vine?

— Trebuie să vină, domnule, mai întârzie şi el, s-or fi strâmbat şinele de atâta căldură.

Trenul trebuia să vină de o oră. Domnul cu bască îl tot întreba pe băietan dacă vine trenul. De fapt, domnul cu bască nu ştia dacă trebuie să aştepte trenul, i s-a spus să aştepte lângă stejarul cu cruce din gară până la ora 9, în seara asta, şi dacă nu vine până la ora 21, să plece. De felul lui nu e un aventurier. Un prieten îl trimisese aici, în gară, la o întâlnire, fără să-i dea alte amănunte. Sosit în gară, s-a uitat la tabela cu trenuri şi a văzut că soseşte un personal la ora 20.30, probabil că persoana cu care se întâlneşte vine cu trenul, dacă l-a trimis în gară. Să fie sincer, n-a găsit nici crucea pe stejarul de lângă banca pe care stă. Ciudat, prietenul i-a cerut să fie prudent, să aştepte să fie abordat, să nu dea peste nimeni, şi i-a repetat să aştepte numai până la ora 21. Se uită la ceas, e 21.30, a trecut şi mama sfertului academic, o fi având trenul întârziere neprevăzută…

— Nene, mi-e sete. Hai să bem puţină apă la fântână.

Pe băietanul ăsta, domnul cu bască l-a luat cu el din oraş, vagabonda pe stradă şi i-a cerut bani, se lăuda că tatăl şi mama lui sunt plecaţi la rude, în altă localitate şi vrea să-şi cumpere o îngheţată. I-a cumpărat el îngheţata. Şi băietanul s-a ţinut după el, „mai are cu cine să schimbe o vorbă”, că şi aşa nu avea ce face.

S-au ridicat amândoi de pe bancă şi au plecat, domnul cu bască l-a trimis pe băietan acasă la el, după care a intrat într-o cârciumă. Ciudată păcăleală (Va urma)

PS. Public fotografii făcute ieri seară la recitalul de poezie şi jazz, sunt sigur că-i recunoaşteţi în ele pe poeţii pomeniţi mai sus (din care eu lipsesc, ăsta e rolul fotografului).


Like it? Share with your friends!

0
7 comments

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Două feluri de intuiţii ne conduc pe firul întins de LIS în labirintul cunoaşterii. Cunoaşterii? „Pur şi simplu adormeam în tren, imediat ce/urcam (săptămânal, să vin, sâmbăta acasă, la/canton şi să plec lunea) în vagon, fum şi citeam şi treceau,/ăhă şi mama staţiilor şi abia în) gura unei păsări, mari, cu felinar, mă/ trezeam…”. Prima intuiţie: acumulările primelor lecturi (folclorul, miturile, Homer şi Ghilgameş întîiul…) Ia să vedem: „un cuib de pământ” – acolo – ar fi zis poetul. Cea de a doua intuiţie: semnalele târzii… „pe urmă: fugi şi adă/apă (din ceruri…), auzeam din/ senin, strigând pe mama/ mea (limba română) din oglindă, moartă şi eu, imediat, mă/ executam: îi stropeam/ imaginea şi o adunam, picătură cu/ picătură în pahar şi o beam:/ – sărut mâna, creaţie, îi/ ziceam şi iar îmi veneam în/ fire şi mă suiam în cuibar (în/vis) şi cloceam oul de pelican”. Când omul uită că e muritor, scrie poeme cu care va trebui să treacă fluviul cel mare cândva; în rest înşiră şarade pentru urechea „timpului” căruia i s-a împotrivit până şi Şeherezada de-a lungul celor 1001 de nopţi. Abia după aceea s-a inventat tragedia antică şi toţi am căzut în plasa iscusitului Ulise din care ne-a mai trezit doar împunsătura de lance a unuia ca don-Quijote. „E un semn al morţilor strecurat printre cuvinte” – cum glăsuieşte cu tâlc un alt poet redat aici mai sus. „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există” (Emil Cioran). Până atunci (până la sosirea trenului) – nu al lui Lopahin din „Livada cu vişini”, nici al lui Godot din o altă faimoasă piesă… – spaima „sinucigaşului” lui LIS, se mulează foarte perfect pe dorinţa sa de a cerşi cu orice preţ această nobilă spaimă a creaţiei. Parcă Montaigne zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă dar nu ţi se cuvine decât una. Ca să mă explic cumva; (nu ştiu de ce ar mai fi nevoie), o să reproduc cele spuse cândva de Gogol: „ Mi se pare că una dintre marile fericiri de pe lumea asta e să-ţi poţi împărtăşi simţămintele şi impresiile”. Chiar aşa! Mie nu mi se pare; ba chiar mă folosesc de strigătul său (vedeţi cât de sincer sunt!) : ”Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!”. Tare mă tem, că în finalul povestirii propuse de LIS, nu vom întâlni decât absurdităţi, ca cele ale unor tineri împinşi din „interior” să scrie… să scrie cu orice preţ: (tineri am fost cu toţii, de ce ne-am ascunde după roata carului?). Dar unde vezi absurdităţi, stimate cititorule – deşi lumea e plină! Caută să pătrunzi sublima taină a creaţiei … caută… (sărut mâna creaţie!): ca să închei.

  2. Nu pot să cred, Ioana (sa fiu iertat ca va tutuiesc, cei ce intră în lumea poeziei mi se par a fi apropiaţi) – “Pe prag”? Dar numai eu credeam că stiu de acest titlu. Aştept cu nerăbdare lansarea promisă…

  3. Puteti sa ma tutuiti fara probleme.
    Am citit despre cartea care sta sa vina pe siteul editurii si m-am gandit ca, in buna traditie, va exista si o lansare

  4. Rămâneţi pe mai departe, domnule Tudor Cicu, un caz de scriitor critic aparte. De o originalitate frapantă în a citi şi comenta. Nu ştiu unde puteţi găsi atâtea resurse buzoiene de generozitate (altfel, greu, dacă nu imposiblil de detectat pe alte plaiuri mioritice).