0

Duminică, 30 mai 2010. Plouă la Galaţi, am ratat preumblarea de seară pe faleza Dunării. La preumblarea de dimineaţă era o căldură insuportabilă. A plouat cu găleata în două rânduri, când eram la Muzeul de Artă la noua dezbatere a Zilelor Antares şi apoi când eram pe nava „Steaua Polară”, unde a avut loc un nou recital poetic fulminant (am avut noroc, adică, a plouat când eram sub adăpost).  Sunt în a doua zi la Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, organizate de poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila. Programul iniţial e redat mai jos. Dimineaţă s-a mers în grup la statuia lui Mihai Eminescu, cei zece poeţi străini (de fapt, nouă; al zecilea e bolnav în camera de hotel, probleme cu stomacul) au depus flori aici şi au făcut poze. La Muzeul de Artă Vizuală (cu lucări semnate de pictori celebri) Corneliu Antoniu a propus tema dezbaterii: “Ce se poate şi ce nu se poate spune în poezie”. Corneliu Antoniu si Vasile SpiridonModerator, Vasile Spiridon (în fotografie, alături de Corneliu Antoniu), el a orientat discuţiile în principal spre cenzură şi autocezură. Interesante au fost opiniile poeţilor străini prezenţi aici. În Liban şi Irlanda cenzura şi autocenzura sunt legate de religie şi politică de stat dură, de exemplu. S-au adăugat scriitorilor pomeniţi ieri criticul, eseistul şi traducătorul Viorel Ştefănescu şi scriitorul Valentin Talpalaru. De la ora 15, croazieră pe Dunăre pe “nava lui Ceauşescu” (ajunsă în custodia liceului de marină din Galaţi) – plecaţi pe un soare fierbinte, întorşi pe ploaie torenţială. Croazieră încheiată cu un recital poetic de calitate. De neimaginat, doi poeţi mi-au dedicat poeme remarcabile (“pe bune”; nu întâmplător am împlinit 60 de ani anul acesta): Sterian Vicol şi Iulian Grigoriu. Pentru prima oară, spontan, îmi traduc două poeme (unul citit ieri, altul citit azi) în engleză Peter Sragher şi Viorel Ştefănescu (foto). Viorel StefanescuÎn continuare poeţii străini acaparează atenţia tuturor. Să nu uit: unul dintre sponsori a dăruit invitaţilor la masa de prânz la Zilele Antares un butoi cu pălincă maramureşană şi o formaţie de muzică pentru întărirea prieteniei literare (am adunat mână de la mână şi am plătit muzicanţii; unul dintre ei este actor la Teatrul Muzical din Galaţi).

La Galaţi, aşadar, în a doua zi la Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, ediţia a XII-a (28 mai-2 iunie). Vă reamintesc, Antares este o stea (foto). Organizator, poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila. Program: 11:00 – Muzeul de Artă Vizuală: Dezbatere poetică pe tema „Poezia anti-utopică” – Recital poetic: Grupul de la Timişoara. 15:00 – Croazieră pe Dunăre – Nava „Steaua Polară”: Recital poetic.

 ***

 Alte întrebări, alte răspunsuri în convorbirea meu cu Dumitru Augustin Doman (IV):

– Când ai aflat de apariţia generaţiei 80? Ai simţit că faci parte din ea încă de la început? Îţi doreai acest lucru? Sau pur şi simplu te-ai trezit încartiruit acolo, deşi tu erai, după cum mărturiseşti într-un interviu acordat lui George Vulturescu „un precursor al optzeciştilor, redescoperind din instinct poezia de avangardă demitizantă, antisistem”?

– Abia în anii ’80 s-a vorbit de generaţie, ca atare, după 1983, după ce cenacliştii bucureşteni (de Luni) ai lui N. Manolescu au publicat cărţi. Deşi se vorbea de trei ani, înainte de 1980, începând cu Petru Romoşan, debutat editorial la Cluj, de intrarea în scenă a unei alte sensibilităţi lirice, particularizate din mers (promovate la cenacluri studenţeşti în întreaga ţară, rar publicate în reviste literare). Nu mi-am bătut capul cu înregimentarea mea în cadrul acestei generaţii, dar… Ce să mai comentez? Aşa a fost să fie. Nu contează că am fost un precursor al optzeciştilor, nu era nimeni interesat de această situaţie, eu făceam legătura între şaptezecişti şi optzecişti (odată ce debutul meu editorial în două „Caiete ale debutanţilor” e legat de anii ’70). În 1981 mi se publica în Scânteia Tineretului, la pagina de „Opinii literare şi artistice”, un interviu (luat de Victor Atanasiu, trimis de vrânceanul Ion Cristoiu, „şef adjunct” la acest ziar pe atunci) cu titlul: „Da, avem o nouă generaţie literară. De ce ne tot codim să o afirmăm?”. Mie mi se părea deja evidentă ascendenţa fenomenului optzecist, dar critica încă ezita (nu mai pun la socoteală faptul că revista Luceafărul, alături de Săptămâna, lua peste picior, dacă nu desfiinţa, actualii lideri optzecişti; un „critic” de rea-credinţă, obtuz, al Luceafărului de atunci era Dan Cristea, rămas pe aceeaşi poziţie privilegiată şi azi, deşi nu are merite profesionale morale; e cazul să observ că el a avut şi are cu mine mereu ceva de împărţit, nedemn, din motive extraliterare; să fie sănătos; apropo, duşmănia lui la adresa mea e împărtăşită de alt „şaptezecist”, Alex Ştefănescu, alt „critic” incompatibil cu genul meu poezie; le urez amândurora să trăiască mai mult decât mine şi să reuşească să mă ţină tot cu capul la cutie, să-mi mai taie din avânt; cred că şi compromisurile comuniste îşi dau la ei în petic).

– La Focşani, unde trăiai, era viaţă literară de nivel naţional, ca să zicem aşa, în anii 70-80? Te simţeai în miezul ei sau marginalizat? În urgisirea ta de „organele de ordine” conta că erai perceput ca optzecist, sau contau doar actele tale de „fluierător în biserică”?

– La Focşani vedetele anilor ’70 şi ’80 (până azi, de altfel) erau poeţii şaptezecişti Florin Muscalu, Dumitru Pricop şi Ion Panait, toţi plecaţi la Domnul în anii 2000. Eu eram considerat doar o curiozitate a naturii, care i-a contrariat la culme după ce au văzut că volumele mele de versuri erau băgate în seamă şi de critici importanţi ai vremii (nu mai spun că premierea „La fanionului” i-a iritat, nefiind înţeles cum de a fost posibil). În general, atitudinea din poezia optzecistă îi contraria. Mi se spunea optzecist peiorativ. Eu eram minimalizat, jignit şi pe motiv că n-am studii înalte şi n-am intrare la autorităţile locale (nemembru PCR fiind), total marginalizat. N-aveam nimic de demonstrat nimănui, aşa că nu mă omoram cu firea să le stau la dispoziţie. Oraşul Focşani n-avea universitate, teatru profesionist, filarmonică sau revistă literară sau editură, intelectualitatea locală nu depăşea nivelul didactic. Iar dinspre păstrarea coloanei verticale sub dictatura ceauşistă, nici nu se punea problema. Ce principii, ce model public moral? Prostituţia cotidiană era în floare (motiv să mă scoată din minţi; invitat la câte o şezătoare literară, dinamitam atmosfera cu poeme şi observaţii „literare” care-i punea în dificultate şi pe turnători). În afara soţiei (Doina Popa, fiică de legionar, era şi ea proscrisă), nu aveam nici un apropiat. Ideea de conştiinţă de sine era anulată de ideea de oportunism – valabile şi azi. Să nu uit: urmărirea mea operativă de către Securitate a început din toamna anului 1981, după ce mi-a apărut un poem infamant intitulat „Lanţul” în revista Viaţa Românească (şi apoi volumul antifaraonic „Inima de raze”), nu după ce mi-a apărut volumul „La fanion”, în 1980. Subliniez asta fiindcă m-am trezit cu binevoitori care declară că premiul de debut al Uniunii Scriitorilor a fost o recompensare tacită a faptului că „fluieram în biserică”…


Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.