0
3 comments

Sâmbătă, 27 noiembrie 2010. Am tot uitat să consemnez aici, să fac o îndreptare: procesul de retrocedare a Casei Monteoru (unde are acum sediu Uniunea Scriitorilor din România, cu drept de folosinţă dat de Primăria Capitalei de la mijlocul secolului trecut) nu s-a încheiat şi juriştii Primăriei Capitalei au înţeles, în sfârşit, să ia atitudine faţă de cererile moştenitorilor Casei Monteoru (aşa a promis primarul general direct preşedintelui USR). La acest proces are acces şi juristul USR. Donaţia anulată în 2005 a reintrat pe rol? Se pare că moştenitorii Casei Monteoru nu au toate actele care să le justifice acţiunea în justiţie, li s-a tot dat termen să se prezinte cu ele şi ei au tot amânat… Pe de altă parte, conducerea USR caută soluţii de mutare a sediului USR (ştiind că mafia imobiliară a scos din sediul ei UAP), la şedinţa Comitetului Director al USR din 19 noiembrie nu s-a acceptat mutarea sediului USR la Casa Presei Libere (chiar dacă era în pavilionul central, unde au fost ministerele). Provizoriu, până se va găsi o soluţie convenabilă (una din ele e să se cumpere în rate o clădire din portofoliul RAAPS; rata nedepăşind chiria), sediul USR se va muta în anexa Casei Vernescu (unde sunt administraţia şi contabilitatea USR, unde sunt redacţiile României literare şi Luceafărul; acum e tot în şantier), dacă procesul se încheie şi moştenitorii Casei Monteoru nu acceptă să păstreze USR în ea, cu o chirie convenabilă. Oricum, până la primăvară sediul USR rămâne sigur în Casa Monteoru.

***

Public din interviul început pe 6 şi 7 noiembrie aici, pe site-blogul meu (sau ce o fi), continuat ieri, 26 noiembrie, o nouă întrebare pusă de Lucia Negoiţă, la care răspund sincer (tot imprudent):

Lucia Negoiţă: 5) Cu  ce ochi vedeai lumea literară? Veneai la centru doar la evenimente, cum ar fi, de pildă, decernarea unor premii literare ale Uniunii Scriitorilor, care au făcut din tine, nu o dată, un câştigător, la poezie… O lume a forfotei, a personajelor colorate… Se detaşau de masa anonimă: boemii, clienţii Restaurantului unde trona doamna Candrea… (o fi fost ruda cu „dicţionarul”?) apoi, seniorii, care aveau şi ei orgolii, ambiţii, răfuieli, unii chiar poliţe de plătit… oficialii, unii dintre ei, scriitori recunoscuţi, bine antrenaţi în a face respiraţia artificială, mimând „cerintele” actualităţii şi oglindirea lor în literatură, nelipsiţi ai antologiilor vremii… erau şi cei putini, care îşi vedeau de scris şi atât, săracii absoluţi… astea ar fi categoriile cele mai des întâlnite, daca ar fi sa facem ca pe la 1840 – fiziologii. Ţi-ai fi dorit să ai calităţi şi defecte, precum cei ce populau lumea asta?

Liviu Ioan Stoiciu: De felul meu sunt altfel construit. Probabil copilăria petrecută la Cantonul 248 (izolat, în câmpie, înconjurat doar de grădinile şi viile ţăranilor din Adjudu vechi) m-a ştampilat ca pe un singuratic. Am suferit toată viaţa din acest motiv, al singurătăţii. Chiar şi după căsătorie (când aveam lângă mine soţia şi copilul) tot un singuratic m-am simţit. Nu mai pot să ies din această structură fiziologică. Dacă mi-aş fi dorit să trăiesc printre scriitori? Nu m-a interesat niciodată acest aspect, ba chiar până să debutez editorial m-am ferit de scriitori, n-am mers pe la redacţii sau edituri (deşi, cum îţi spuneam, am condus între anii 1972-1974 un cenaclu literar studenţesc, la care erau invitaţi de un membru al USR, Corneliu Omescu, scriitori consacraţi aici). Am fost tot timpul timid, „sălbatic”. N-am vrut să intru sub tutela nimănui, nici să-mi formez tipare mentale pe o anumită direcţie didactică. M-am ferit să scriu ca alţii, n-am ţinut cont de sfatul nimănui. Am pariat pe modelul meu de viaţă (am trăit toată viaţa în provizorat), convenabil pentru masa de scris. Dacă aş fi făcut carieră (mi-am sacrificat toate funcţiile, venite din senin pe capul meu, fără nici un regret), n-aş mai fi găsit suflet să scriu. Blestemul scrisului m-a ţinut departe de parvenirea socială sau politică, am crezut mereu în onestitatea scriitorului care stă în banca lui, şi scrie, departe de zgomotul investirilor scriitoriceşti. Am scris de când mă ştiu pentru mine (probabil am descoperit de mic o terapie a supravieţuirii prin scris; scrisul te eliberează, te face liber şi sub dictatură; eu am fost liber la masa de scris în regimul comunist), pentru sertar. Am traversat şapte ani de boemă pe cont propriu, înconjurat de prieteni care scriau, dar nu debutaseră editorial, pe atunci scriitorii consacraţi pentru mine erau de neatins. După Revoluţie am făcut greşeala să devin salariat al USR (redactor-şef, ales în lipsă de optzecişti, la revista săptămânală Contrapunct, din martie 1990), şi mi-a ieşit pe nas, într-un an mi-am dat demisia. Nu mai vreau să-mi amintesc de celelalte experienţe nefericite cu scriitorii – nici de scandalul de la Viaţa Românească, al demiterii mele deoarece l-am publicat pe Paul Goma cu pagini de jurnal. Nu sunt iubit de scriitori (să fii iubit trebuie să faci parte dintr-o gaşcă sau dintr-o mafie, cum îi spune Adrian Marino-cel-singuratic; eu n-am făcut şi nu voi face niciodată parte din nici o gaşcă sau mafie). Rămân până la moarte un însingurat, izolat de colegi, contestat şi pentru ceea ce nu sunt, antipatizat.

PS. Continui să public superbe tablouri grafice ale consăteanului meu Vasile Anghelache din ciclul intitulat de el „Cantonul 248” (titlu al antologiei mele de versuri). Într-o mărturisire publicată la finalul volumului meu de versuri pam-param-pam (Editura MNLR, 2006) dădeam de gol şi că:

Stabilit cu domiciliul în Bucureşti în 1990, am descoperit aici un consătean de al meu cu care am copilărit la Adjudu Vechi, regiunea Bacău (el, cu casa părintească în comună, eu la Cantonul 248, la 248 de kilometri de Bucureşti, în locuinţă de serviciu a tatălui meu, la halta CFR, la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi), născut în acelaşi an cu mine, 1950, amândoi cu părinţi de origine din acest loc. Numele lui: Vasile Anghelache. Adjudu Vechi şi Cantonul 248 (în jurul căruia erau proprietăţile ţăranilor, îndeosebi vii şi livezi, înlocuite cu porumb şi grâu după cooperativizare, după 1965, când eu m-am mutat cu părinţii la Adjud, oraş la patru kilometri de halta Adjudu Vechi) fiind buricul pământului pentru amândoi… Consăteanul meu este grafician (membru al Uniunii Artiştilor Plastici), cu numeroase expoziţii personale (dar prezent şi în expoziţii de grup, la saloane de gravură, desen şi acuarelă) şi cu lucrări în colecţii particulare în străinătate. El este şi “pictor de biserici”, cu lucrări de artă monumentală religioasă de anvergură (a pictat inclusiv Biserica Eroilor Revoluţiei din Bucureşti). Curios din fire, Vasile Anghelache mi-a citit cărţile şi a constatat că ne potrivim pe aceleaşi amintiri din copilărie – aşa că la începutul anului 2006 m-a anunţat că a definitivat un ciclu de desene (şi gravuri) dedicate Cantonului 248 şi comunei Adjudu Vechi, transpunând pe planşă versuri de ale mele. Fiecare tablou din acest ciclu, în timp, fiind o izbândă sufletească a lui, la care rezonam amândoi. Am conştientizat că am putea să apărem cu o carte împreună: unul vine cu versurile, celălalt cu desenele, legându-ne acelaşi centru al universului şi împărtăşind cam aceeaşi copilărie la Adjudu Vechi şi Cantonul 248, nu? (Aşa a apărut pam-param-pam, cu ilustraţiile lui)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. „…de fiecare dată (spune LIS) păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu „pe prag” şi „între”, fragmentarea, care trece pragul înainte şi înapoi…” (din cele înscrise pe copertă la „Pe prag (Vale-Deal). Nu l-aş contrazice dacă „de fiecare dată” când îi citesc poemele, pe mine gândul nu m-ar duce la imaginea copilului ce stă la fereastră, privind prin fereastră – o lume acolo înăuntru, o lume acolo afară – deoarece, privind pe fereastră, zările văzute hăt departe, pot fi atrase de câmpurile magnetice ale creierului său şi aduse în odăiţă, chiar îngrămădite ca întâmplări şi închipuiri ce vor deveni ecou în cele ce va începe să scrie: „viclenia timpului: un zmeu (faţă palidă), care sare de pe/ un cal de bronz jos, după ce ies înainte/ şi zice să-mi distragă atenţia: , şi continuă imediat: cum vrei să ne batem,/ în luptă dreaptă sau…/ bă te şterg de pe faţa pământului…” (La ferăstruică). Ridic ochii de la fereastra poetului şi mi-o imaginez pe Lina (vecina noastră de pe vremea copilăriei): tuna şi fulgera pe afară, ploaia începuse năprasnic, amestecată cu pietre de ghiaţă. Lina, în cizmele mari, neverosimil de mari, ale moşului ei de 80 de ani, orbecăia prin curte – parcă făcea chirpici cu cizmele alea – şi striga ca nebuna „pui-pui…pui pui pui, pui-pui!” Mi-a atras apoi atenţia, glasul hodorogit de atâta tutun al moşului: fa zărghito, lasă dracului puii ăia şi intră-n casă o dată. Nu vezi ce se prăvale din cer? Lina bodogănea ce mai bodogănea, afurisindu-l pe moş, că aşa cum îşi trăsese cu o mână izmenele pe unde fusese pe afară, putea şi uşa aia s-o tragă după el să nu lase puii să iasă din tinda casei. De dinapoia ferestrei, copilul ascultă toate astea până nu mai auzi nimic dinspre gardul vecinei. „Pam-param-pam” (cartea din care am citat ceva mai sus, impresionează şi prin desenele lui Vasile Anghelache, martor ca şi copilul de care aminteam la întâmplările şi închipuirile autorului: „alo, alo, tovarăşe to…răspunde,/ alo… opreşte acolo trenul, că am la mine pe linie o/ inundaţie” (Apoi lumina din ochi). Trenuri, bariere, elefanţi (cu trompa-n sus, cu trompa-n jos), cantonierese dirijând cu fanionul şi bagheta pe ce linie s-o ia locomotivele… cai şi călăreţi, animale înghesuite ori păsări puse să ne „cânte” cele transmise din cuşca sufleorului, vaca de la barieră (şi ea dintr-o cu totul altă carte a autorului), diane, orfei, bunicul încercând să-i arate cantonieresei cum trebuie lăsată bariera, peşti, basmul coborât la adjudu-vechi… şi multă descriere migăloasă a unei lumi despre care scrie poetul: „asemenea sufletului meu, ieri dezertor de la adjudu/ vechi, azi vâslaş – care/trece lumea din realitate în vis” (Dar rupe petunia. pag 120). Această carte, continuă cartea de debut „La fanion”, cu ironia înţeleptului şi coţcarului moş Nechifor al lui Creangă: „ia lasă gura şi ia/ un plocon şi vezi ce mai face vrăbiuţa: doarme?/ a zburat… dar pisica?/ pisica se plimbă bre, prin bizanţ, nu ştie nimenea/ exact pe,/ unde, cică are acuma o perucă pe cap/ şi de coadă legată o paraşută” (Vrăbiuţa). Copilul a rămas la fereastră, mai aşteaptă să o audă pe Lina strigându-şi puii, pe cantoniereasă să dea drumul trenului (că o dată îl sperie sirena locomotivei): „şi înţelegi: era cât pe ce să-ţi/ calce trenul oile…” – oi ce uitaseră şi ele să mai pască pe coala de scris a copilului- …”şi mama trenului şi bariera tot deschisă a rămas”. Pentru ca un alt copil şi un alt autor să-şi întindă din nou mâna şi să plece aşa dintr-odată în lumea asta largă visând ca mai sus, în cele două lumi paralele.

    1. pam-param-pam (cu ilustraţiile lui Vasile Anghelache cu tot) vă rămâne dator. Aveţi aceeaşi consistenţă (cu care m-aţi învăţat nu numai aici, la Comentarii) în ceea ce scrieţi, în faţa căreia îmi scot pălăria. Mulţumesc.