Sincere laude pentru comentatori de pe blogul meu. Eugen Negrici, septuagenar, se mărturisește. Umbra ferigii de Ion Cocora

Joi, 12.01.2012 (trei de 12 în data zilei de azi, totul e în regulă pe lumea asta, numerele repetitive sunt purtătoare de bine, nu de rău?). Țin să le mulțumesc iar comentatorilor serioși de ieri și alaltăieri de aici, în frunte cu Tudor Cicu, Radu Humor, Octavian Mihăescu, Constantin Dobre (despre Constantin Dobre aflăm și amănunte personale necunoscute mie, domnia sa fiind o celebritate) – felicitări, asta mi-am dorit, să apară la Comentarii, aici, texte sobre, care să ne pună pe gânduri, eventual să găsească soluții de ieșire din marasm. Că la teorie ne pricepem toți. Cu atât mai mult, cu cât acest blog poate oricând fi publicat ”pe format de hârtie”, cu jurnalul meu și cu comentariile dumneavoastră (care contează). Nu miștocăreală de doi bani, jigniri, reacții ale umorilor unuia sau altuia dintre cititorii acestui jurnal online… Pe de altă parte, Doina a descoperit brusc, după ce a citit mărturisirea-protest de ieri a senatorului Valer Marian, de ce îmi e mie rău, de ce sunt bolnav, tam-nisam (fiindcă e mâna securiștilor postcomuniști la mijloc) și mi-a dat ordin-ultimatum să mă gândesc să abandonez și acest blog și Jurnalul de Vrancea, fiindcă mercenarii serviciilor secrete pro-Băsescu nu mai știu de frica nimănui, ei servesc puterea cu orice preț, nu mai au nici un fel de scrupule, te distrug de nu te vezi dacă ești un critic al actualului regim. Firește, am surâs, ea știe foarte bine prin ce am trecut până la Revoluție (a suferit la rândul ei pentru tot ce mi s-a întâmplat, fiindu-mi soție), când îmi era indiferent dacă mă arestează sau mă omoară, în condițiile în care nu mai puteam să suport regimul Ceaușescu; cum aș putea eu acum să nu stau pe baricadă, împotriva nebuniei autoritariste a regimului Băsescu.

***

În această seară, de la ora 19 am venit la Club A, pe strada Blănari 14, unde „Cafeneaua critică îşi reia întîlnirile în 2012 cu o seară consacrată criticului şi istoricului literar, teoreticianului şi profesorului Eugen Negrici. Devenit de curînd septuagenar (s-a născut pe 28 noiembrie 1941), Eugen Negrici vine la Cafeneaua critică pentru a vorbi despre viaţa şi opera sa. Amfitrion: Ion Bogdan Lefter”. Prima surpriză: a fost sala plină, în felul ei (40-50 prezenți; de regulă aici erau 10; Club A are mai multe încăperi, cele de la bar erau arhipline și se auzea gălăgia lor unde eram; dar microfoanele puse la dispoziția vorbitorilor a acoperit-o). Erau puse la vânzare două cărți: una, despre Eugen Negrici (volum omagial, la 70 de ani) și alta semnată de Eugen Negrici. De față au fost Constantin Abăluță, Sorin Antohi, G. Ardeleanu, Simona Popescu, Bogdan Stănescu, George Neagoe, Svetlana Cârstean, Dorica Boltașu, Irina Georgescu – din cei cunoscuți de mine. În majoritate asistența era formată din femei (foste studente; universitarul Eugen Negrici a fost pensionat, se subînțelege, dar mai are doctoranzi). TVR Cultural a filmat. Ion Bogdan Lefter a amintit că Eugen Negrici vine de acolo unde a venit și Nicolae Manolescu, din Râmnicu Vâlcea și că face parte din generația de critici care a schimbat paradigma critică literară la noi (care se învârte în jurul vârstei de 70 de ani: Mircea Martin, Virgil Nemoianu, Ion Pop, Mihai Zamfir). A urmat formula de interviu a manifestării în sine, Eugen Negrici fiind invitat să se mărturisească. A împlinit 70 de ani pe 28 noiembrie 2011: „Cifra 70, pusă pe toate gardurile la adresa mea, e un denunț, când mă jucam în jurul vârstei de 60 de ani sau 65 sau 69 de ani mai exista o promisiune, dar acum, parcă aud – are 70 de ani, dați-l la o parte, priviți-l ca pe un stârv”… I.B. Lefter: ați fost într-un fel consătean cu Nicolae Manolescu. Eugen Negrici: unchiul lui N. Manolescu a fost premiant într-o clasă cu tatăl meu, pe atunci se dădea premiul „Virtute”, acordat de voturile colegilor, pe când liceele erau puternice. I.B. Lefter: tatăl dumneavoastră a scris și versuri. Eugen Negrici: tatăl meu a fost un ofițer regal educat, scria poezie de tip simbolist, o poezie sentimentală, foarte melodioasă. A tradus din Esenin. Tata s-a dus la Drept-Filozofie, dar a urmat calea militară, a făcut parte din prima generație de ofițeri regali cu sorginte țărănească, se trăgea de lângă Râmnicu Vâlcea, de la țară, dintr-o familie de olari și de vânători, de la el am moștenit pasiunea vânătorii… pentru olărit, trebuia să ai simțul lutului, îl căutam ca pe o comoară lutul pentru oale prin care să nu treacă apa… la prăbușirea casei părintești am luat la mine acasă, la bloc, oale din copilăria mea și uneltele cu care modelai oalele… Fiind ofițer regal de armată, tata a intrat într-o castă extrem de respectată – așa s-a însurat cu mama, care era fiică de moșier (mama a terminat liceul și „pensionul”), trebuia să se însoare cu o femeie bogată, așa era regula castei, să nu devii coruptibil. „Mama era dintr-o familie foarte bogată, era la a șasea generație de preoți”. Eu sunt ateu, a recunoscut Eugen Negrici, altfel aș fi continuat tradiția din familie… Tata a fost șef de promoție, s-a dus în Basarabia să o civilizeze. Dar la Oarba de Mureș a fost rănit grav… „La intrarea în comunism a avut probleme, nu pot să uit zilele (aveam 10 ani) când își căuta un loc de muncă și nu-l angaja nimeni fiindcă a fost ofițer regal, până la urmă l-a angajat un fost soldat de al lui, pe care l-a salvat de la moarte la Cotul Donului, l-a angajat distribuitor de fructe, dar l-au folosit la scrierea gazetei de perete… apoi a făcut o școală de construcții și a fost respectat pentru talentul lui”. Revin.

***

Continui să public poeți, aici – pentru propășirea sensibilității românești. Azi, Ion Cocora. Pentru cine nu știe (conform Crispedia.ro): Ion Cocora (pseudonim al lui Ion Blagoie; 14 noiembrie 1938, Greoni, judeţul Caraş Severin) este un critic de teatru şi poet. Este fiul Carolinei (născută Cocora) şi al lui Păun Blagoie. Studiile univer­sitare, începute la Facultatea de Filologie din Cluj, le întrerupe în 1963. Debutează cu poezii în „Steaua”, iar din 1970 este redactor la revista „Tribuna”. Ca şi în cazul lui Mircea Ghiţulescu, celălalt reprezentant „oficial” al Clujului în viaţa teatrală, nu literatura proprie, ci activitatea de cronicar dramatic i-a făcut lui Cocora notorietatea în cadrul breslei, în volumele intitulate Privitor ca la teatru (I-III, 1975-1982). Poezia (Palimpsest, 1969, Dezlegare de chaos, 1973, Suveranitatea lăuntrică, 1975, Inventatorul de numere, 1976, Plante de dincolo, 1983, Ar mai fi de trăit, Bucureşti, 2003). Public un poem din volumul publicat la editura sa, abia apărut:

Într-o elegie cu obloanele trase

Editura Palimpsest

Bucureşti, 2011

Umbra ferigii

Nimic nu vă mai spun de rău

despre cele două veacuri în care am trăit

poate de aceea şi despre moarte

vorbesc numai de bine //

mă bucur de bătrâneţe ca de o fatalitate

chiar dacă zilele se-ntâmplă să-mi fie un chin

tac şi rabd am fost totdeauna un ins ipohondru

plin de stresurile unor boli presupuse //

acum când nu mai sunt decât umbra ferigii

târându-se în ploaie ca după o sinucidere eşuată

cu greu îmi aduc aminte că până de curând

eram zidul pe care se căţăra feriga //

câteodată îmi este chiar dor să mor

fără să mă întreb sau să-mi imaginez

cum e atunci când mori şi dacă voi

avea senzaţia că am uitat de mine //

o târfă de doi bani e şi viaţa asta

te părăseşte fără să o poţi cuprinde cu ochii

şi ţine între pleoape

ca pe o paparudă în copilărie

Ion Cocora