Trece viața, ba cu un poem de sertar (ținut la păstrat, să se coacă), ba cu o revistă a revistelor literare. Ba cu o carte, șapte

6 min


Sâmbătă, 8 octombrie 2011. Afară plouă neîncetat și e frig, 11 grade la ora la care scriu (ora 22), nu-mi mai arde de scris. N-am ieșit azi din casă (la preumblarea de după cină), cum am promis, Doina a făcut pasul înapoi, „plouă torențial, ne udăm încălțămintea, n-are nici un haz, mai bine nu ieșim”. Așa cum mă așteptam, cele trei schimbări „obligatorii” în ultimele două luni făcute în viață scârțâie – 1) nu ieșim după cină decât dacă mai avem chef (dacă la ora 21 nu e un serial la televizor pentru Doina care să conteze, sau nu e un meci al naționalei de fotbal neapărat de văzut, sau dacă plouă torențial și e frig); 2) nu mai jucăm la loto săptămânal, ci doar din când în când (constatând că nu ghicim nici măcar o cifră norocoasă din cele șase pe variantă), să nu ne tăiem chiar toate șansele (și să nu-l auzim pe dumnezeul evreilor că strigă: Dar mai joacă și tu un bilet, Ițic; degeaba strigă, noi nu ne rugăm să câștigăm la loto); și 3) mi-a pierit avântul frunzăririi presei vechi adunate și tăierii din ea ce mă interesează, cât stau la știri la televizor, de la 19 la 20.30, prefer să mănânc semințe de floarea soarelui sărate NutLine alături de Doina o oră (să-mi reglez stomacul, e o idee mai nouă, după ce m-am trezit cu acea colică biliară) și să las numai o jumătate de oră pentru presă (am astfel rezervă până la moarte).

Am fost confuz întreaga zi, lăsat să stau în pat zece ore ca prostul (așteptam să înceapă infernul șantierul de deasupra apartamentului meu, unde în continuare se sparge și se dărâmă; după ce ne-a inundat sâmbăta trecută la baie, am reușit să impunem ora 10.30 când să înceapă nebunia; tot aud că vor să unească două apartamente, unul de patru cu altul de două camere; e proprietar un irakian care aduce concetățeni de ai lui la muncă în România, e plin de bani, a cumpărat de pe scara noastră de la patru scriitori apartamentele și și-a deschis birouri sau Dumnezeu știe ce; doi dintre scriitorii ce i-au vândut apartamentele s-au sinucis; mai are un apartament închiriat de la alt scriitor; aud că a cumpărat și apartamentul în care a locuit Dan Laurențiu, deci al cincilea pe aceeași scară de bloc; azi zugravii au avut liber). Pus pe picioare supărat că nu-mi mai găsesc un rost (nu mai am planuri de realizat, nu mai am proiecte la care să renunț), m-am așezat la birou și am așteptat să văd dacă am inspirație – adică dacă sunt capabil să scriu un poem, de mână (știți tabietul, cu stiloul chinezesc transformat în toc, întins în cerneală neagră). Am stat o oră, abia am scris câteva versuri, nu-mi stătea mintea nicăieri (asta era problema, nu mă puteam concentra destul), m-am enervat, am vrut să renunț de trei ori, dar m-am tot legat de un fir, poate-poate. Oricum e poem de sertar, n-am nici un contract cu nimeni să scriu, nu contează dacă ratez (doar că-mi agravez situația, psihic vorbind, eșuând la nesfârșit la masa de scris versuri). Aveam un blocaj mental. M-am întins în pat, am ațipit cinci minute și m-am întors la masa de scris, blocajul a fost eliberat, am intrat probabil în acord cu mine însumi… Mi-a mai trebuit o jumătate de oră să termin de scris poemul. Per total: o oră și jumătate am scris la acest poem, enorm – altădată abandonam masa de scris după jumătate de oră dacă vedeam că nu merge. Se vede că am mai îmbătrânit și am început să mai las de la mine, în condițiile în care și așa nu are nici o importanță dacă pierd timpul așteptând poemul (stând cu ochii pe pereți) sau mă ocup de o obligație de serviciu. Altă jumătate de oră mi-a luat transcrierea. După care am venit la computer, am vizitat http://www.jurnaluldevrancea.ro/ (în această noapte voi publica articolul meu la Opinii, aici) și mesajele pe e-mail, am frunzărit știrile. După care am continuat munca începută ieri cu o Revistă a revistelor (un articol de idei originale, de citate din presa literară, să rămână drept mărturii ale acestei epoci), pentru Viața Românească (apare o dată la două luni, dar număr dublu): am citit publicații sosite prin poștă la redacție, o sumedenie. O spun cu tot regretul, presa literară românească e tot mai depășită de realitate, mai cenușie, merge în paralel până și cu viața scriitoricească de la noi, nu numai cu pulsul pieței literare. Redactorii-șefi taie și spânzură, revistele depind de hachițele lor, colaborările prietenilor au valoare relativizată, contează numai gașca literară. De altfel, deprofesionalizarea literaturii române se produce datorită lipsei spiritului critic, de la Revoluție încoace se merge din rău în mai rău. Nu pot să uit declarația lui Mircea Anghelescu (cercetător literar, critic literar, filolog, istoric literar, paleograf și pedagog român – la Litere la București; a condus o vreme Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române și Editura Fundației Culturale Române), întrebat de Vatra ce mai crede de critica literară de actualitate (promovată în principal de revistele de cultură; rar ziarele publică recenzii orientative) la noi: „Nu cred că se mai poate vorbi de autoritatea criticii în felul în care se putea vorbi în 1970 sau chiar în 1990. Rolul ei  nu mai e autoritativ, ci mai degrabă stimulativ, ea nu mai dă verdicte, ci sugerează căi de pătrundere, chei de lectură. În sens curent însă, critica ar trebui să reprezinte autoritatea unui profesionist al lecturii, respectiv a unei echipe, a unei reviste. Această autoritate pare să fi dispărut şi ea pentru că nu mai funcţionează grilele fireşti: avem prea multe reviste literare faţă de câţi bani, şi chiar faţă de câţi scriitori avem, şi atunci, în această inflaţie curioasă, în care fiecare deputat vrea să fie ctitorul unei biserici şi fiecare scriitor director de revistă, nici vocea criticii nu se mai distinge clar: citesc curent câteva reviste şi văd adesea semne de incultură şi chiar de neseriozitate în diverse texte critice. Cum s-ar putea remedia această stare de fapt, admiţând că ceea ce văd eu este în linii mari corect? Având răbdare… Nici literatura, nici critica în speţă, nu se pot face cu intervenţii miraculoase din afară. Când lucrurile vor fi coapte, revistele inutile vor dispărea”… Ce să mai zic, m-am străduit și am citit un nou vraf de reviste literare pentru a umple (greu) trei pagini A 4, la un rând, pe computer, mâine le definitivez. Totodată, azi mi-am făcut datoria față de cealaltă parte ascunsă a sufletului: am citit din șapte cărți (așa citesc eu, în paralel)!

***

Primesc în continuare volume de versuri, le mulțumesc tuturor celor ce-mi scriu autografe pe ele. După posibilități, le voi prezenta aici, în timp. Am primit un volum de versuri al unei necunoscute: Casandra Ioan (născută pe 9 februarie 1981), din Aiud (județul Alba), „Profilul aerului”, apărut în 2010 la Editura Limes (a poetului Mircea Petean din Cluj). Nu e nici o consemnare biobibliografică pe carte, am văzut numai că e finanțată de Consiliul Județean Alba. Am căutat pe Internet: aflu că poeta a absolvit Literele (cu masterat în studii irlandeze) la Cluj-Napoca și că e „artistă în rezidenţă la Institutul de Artă Santa Fe, New Mexico, Statele Unite” (habar nu am ce înseamnă). Și că a mai publicat o carte de versuri. Reiau un poem dintr-un ciclu intitulat „Santa Fe în trei ferestre”:

Conștient sau inconștient

Conștient sau inconștient

ne zidim uitarea

și fiecare vârstă o trăim fără rost

până nu mai e

nici o înălțare de dobândit,

nici o cădere.

Auzim sulițele apocalipsei

înroșind aerul

și stăm pleoștiți

cu urechile ofilite

așteptând bubuitura finală

a sensului.

Casandra Ioan

PS. Vă invit să citiți în format PDF o revista lunară de la Craiova, condusă de eseistul Constantin M. Popa: Mozaicul la zi, dați click pe mozaicul 9 – 2011 final (și iar click pe dreptunghiul apărut).

PS. 2. Ultimele trei lucrări care ilustrează această pagină de jurnal online aparțin Georgianei Cotuțiu din Bistrița.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. O LACRIMĂ ÎNCIUDATĂ – poem de LAURENŢIU ULICI

    Sunt bătrân, bătrane, timpul nu mă iartă
    Anii – nu ştiu bine când – s-au adunat:
    Mai iubind o fată, mai ratând o carte,
    Mai plesnind din biciul râsului curat;

    Mai lovit de soartă, câteodată-n faţă;
    Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
    Mai uitât în somnul alb, de dimineaţă;
    Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;

    Mai sedus de glorii care n-au să vină;
    Mai tratându-mi clipa pentru-un ceas fictiv;
    Mai stingând lumina tâmplelor, alpină;
    Mai cerând ninsorii tainicul motiv;

    Mai purtând pe umeri munţii iluzorii;
    Mai glumind cu mine ca să nu mă dor;
    Mai căzând din şaua certă a rigorii;
    Mai cutremurat de un frig interior;

    Mai mintind de dragul unui alt dor – sudic;
    Mai visând la umbra morilor de vant;
    Mai pândind amurgul simţurilor, ludic;
    Mai crezând în rima plânsă de cuvant…

    Sunt bătrân, bătrane, timpul îmi împarte
    Anii pe din două, leneş alternând:
    Mai ratând o fată, mai iubind o carte…
    Până unde, totuşi, până unde? Când?

  2. Daca e un poem cu muzicalitate eseniniana, nu poate fi frumos in niciun caz, asa dupa cum o copie a Monei Lisa, chiar perfecta, nu poate fi niciodata frumoasa, din moment ce este un kitsch, pur si simplu. revenons a nos moutons, un poem frumos cu muzicalitate eseniniana nu poate fi decat un poem de Esenin. Sa nu confundam poezia cu versificatia, iar pe poet cu un copist de gang, spre a nu incurca borcanele, naiba. Iar asta n-are nimic de a face cu regretatul si valorosul critic Laurentiu Ulici, caruia poetii lingusitori n-au avut niciodata curajul sa-i spuna, in viata fiind, ca versificatiile ca aceea de mai sus n-au nicio valoare estetica, vai.

  3. Domnule Padina,

    în toată „povestea” asta am vina de a nu fi făcută o precizare, anume că Laurenţiu Ulici a recitat acest poem, chiar fără să graseieze, unui grup de patru scriitori piteşteni, din care am făcut şi eu parte – mai suntem în viaţă trei. Ne-a spus că poemul are valoare sentimentală şi că nu-l recită decât arareori, când priveşte în urmă, cu nostalgie, într-o comuniune în care se simte bine.

    Un an mai târziu, în 1998, l-am reîntâlnit la casa de odihnă de la Neptun, unde venise pentru 4 zile. Într-una dintre seri ieşisem împreună pe ţărm, la o mică plimbare, să mai discutăm despre posibilitatea de a înfiinţa la Piteşti o filială a USR. După epuizarea temei mi-a venit în minte poezia aceasta şi l-am rugat să o mai spună… Bun cum era, D-l Ulici mi-a implinit hatârul. A doua zi, după micul dejun, m-am trezit că îmi dă poemul, dactilografiat pe o coală galbenă, spunându-mi că sunt a treia persoană căreia i-l încredinţează . „Îl pot publica ?, l-am întrebat… „Numai după moartea mea”, mi-a zis, râzând… I-am spus că este încă tânăr, avea 55, şi că eu voi avea răbdare încă… 50 de ani !

    Doi ani mai târziu, în noiembrie, s-a sfârşit… Avea vârsta pe care o am eu acum… Într-un supliment literar, al unui ziar din Piteşti, am scris un necrolog şi am publicat poemul de faţă, împlinindu-i o vorbă, poate zisă în glumă…

    Văzând titlul acestor însemnări, („Trece viața, ba cu un poem de sertar (ținut la păstrat, să se coacă), ba cu o revistă a revistelor literare. Ba cu o carte, șapte”), mi-am amintit de poem, l-am postat aici, găsindu-l potrivit stării D-lui LIS…

    Asta este tot… Toate cele bune,

    Aurel Sibiceanu