Vineri, 5 noiembrie 2010. Nu reuşesc să scriu un rând. Au trecut trei sferturi de oră de când ar fi trebuit să încep să scriu aici, dar nu am fost în stare. Am tot felul de sentimente, care o dată amestecate (în creuzetul scăfârliei mele amărâte) mă inhibă. A murit Adrian Păunescu – o mare personalitate a spiritului românesc, spirit atât de specific (aşa cum e spiritul românesc, în care se găsesc la un loc binele şi răul, laşitatea şi curajul, oportunismul şi disidenţa, revoluţia şi plecăciunea ruşinoasă). Mă gândeam că nu ştiu dacă pe Păunescu l-au trădat cei din familiile lui, sau Ceauşescu, sau partidele la care a activat, sau l-a trădat jurnalismul şi literatura română. Sau dacă Păunescu i-a trădat pe toţi – şi pe cei din familie, şi pe Ceauşescu şi partidele şi jurnalismul şi literatura română. Impactul morţii lui Păunescu de azi, pregătit zi de zi (incredibil la nivel audio-vizual), are legătură cu steaua lui, a murit ca un rege, victimizat de propriu-i destin. Personal, n-am avut niciodată de a face cu Adrian Păunescu, dar am cunoscut după Revoluţie subordonaţi de ai lui care l-au înjurat nedemn şi m-au revoltat până la Dumnezeu (pe unul dintre ei l-am văzut în această seară pe Realitatea TV, mi-a crescut brusc tensiunea, la moartea lui Păunescu a venit să-l laude, după ce l-a îmbolnăvit de supărare după Revoluţie, delimitându-se de el; după ce, până la Revoluţie, Păunescu i-a dat o pâine albă să mănânce, aducându-l din provincie; vă daţi seama, am schimbat imediat programul; ticăloşia de acest gen, dată de gol, te poate omorî de indignare). 
Toată floarea cea vestită a scriitorilor români care a „rezistat prin cultură” (ştiţi bancul cu această rezistenţă prin cultură; care a însemnat capul plecat şi datul de după cireş în ceea ce scrii) l-a împroşcat cu mizerii „la greu” pe Păunescu, pentru ce a fost el până la Revoluţie, o slugă a lui Ceauşescu. Păunescu şi-a făcut din cultul lui Ceauşescu (pe stadioane pline, puse să-i scandeze numele) o glorie. Urmarea? Adrian Păunescu, spăşit, pus la zid, în spirit creştin, a făcut tot posibilul ca scriitorul român să aibă după Revoluţie, prin lege, o jumătate de pensie în plus sau o indemnizaţie de merit. Paradoxal, Păunescu „cel scuipat la Revoluţie” a fost singurul scriitor ajuns în parlamentul postcomunist care s-a gândit să îmbunătăţească nivelul de trai al scriitorului. Natural, primii profitori ai indemnizaţiilor de merit au fost cei mai vocali duşmani ai lui, începând cu Liiceanu. Fără Păunescu, azi scriitorul român ar fi fost ultimul om, ajuns la 60 de ani.
Controversat, Păunescu şi-a călcat singur în picioare cariera literară, dând de gustul puterii. Vulcanic, născut în Basarabia (a copilărit la Bârca, în Oltenia) în 20 iulie 1943 a fost poet (nu lipseşte din nici o istorie a literaturii române contemporane), publicist remarcabil şi politician (om de stânga, sincer). A debutat editorial cu un volum de versuri în 1965, anul venirii lui Ceauşescu la putere, cu care avea să se armonizeze. Cenaclul Flacăra (dar şi revista) l-au transformat într-un „poet social”, care de la un moment dat şi-a pierdut capul, dus pe valurile succesului popular. Azi e considerat un fel de Octavian Goga (îngropat şi el de politică; fascismul şi comunismul apropiindu-se în punctele esenţiale). 
N-am fost un suporter al poeziei lui Păunescu, structural suntem diferiţi şi la nivel de receptare a poeziei, nu numai al scrierii ei. Păunescu a lăsat în urma lui o armată de epigoni-tribuni (în Basarabia, Păunescu îi egala pe poeţii care, prin atitudinea lor publică, au reuşit să readucă oficial limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldova, de la Grigore Vieru la D. Matcovschi şi Leonida Lari; probabil că Păunescu a avut în sânge poezia basarabeană de atitudine socială-populară, până la moarte a scris versuri accesibile, de impact public, neţinând cont de efectul estetic nul). Din păcate, după Revoluţie, Păunescu a devenit anacronic pentru poezia română, nici o generaţie nemaifiind interesată de opera lui „deschisă”. În acelaşi timp, mergând pe formula poeziei lui sociale, a rămas pentru marele public un mare poet, cel mai frecventabil posibil. Nu-mi dau seama dacă i s-au mai cumpărat cărţile după Revoluţie. Înainte de Revoluţie i se cumpărau cărţile de poezie în cantităţi industriale. Azi literatura română îşi aminteşte că Păunescu a avut accese de disidenţă în faţa lui Ceauşescu (înăbuşite discret de regimul comunist, fiindu-i cumpărată tăcerea). Ba chiar că Păunescu e cel ce l-a deconspirat ca turnător pe marele poet (de care se mai vorbeşte azi cu uşoară stânjeneală) Ştefan Aug. Doinaş! Vă daţi seama, era cineva Adrian Păunescu dacă un Doinaş (fost puşcăriaş politic) şi-a pus mintea cu el. Nu degeaba Păunescu se lăuda că a fost urmărit de Securitate (deranja regimul comunist cu scrisorile incomode primite la Flacăra „de la cititori” şi trimise „organelor”, de exemplu, sau cu versurile cu mai multe înţelesuri scandate pe stadioane la spectacolele folk). Oricum am lua-o, Păunescu a fost un scriitor de seamă, de care au trebuit să ţină cont inclusiv conducătorii ţării – şi ce-şi poate dori mai mult un scriitor cu firea lui decât să influenţeze puterea, oficial? Cred că tot ce şi-a dorit, a avut. Ce va rămâne după el? Opera literară, articolele furibunde, selectate la sânge. Poezia i-a dat de gol sensibilitatea sufletească, acolo trebuie căutat filonul de aur. Păunescu a avut copii care ar putea să-i perpetueze memoria sau să i-o îngroape. O vreme, memoria colectivă (a „poporului”) îl va reţine aşa cum a fost cunoscut public, familiile lui îi vor face pomenile, plângându-i lipsa (cunoscându-l în particular), noile generaţii din literatura română îl vor şterge din scripte, „reevaluându-l”, nesimţitoare şi reci? 
Închei cu ultimul lui poem, scris în spital pe 31 octombrie:
De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minimă dreptate!
Adrian Păunescu
PS. Vă invit să citiţi la Comentariile de ieri, de aici, de curiozitate, impresiile scrise „la cald”, semnate de Octavian Mihăescu din Germania (sa-i scuzaţi lipsa unor litere în text) şi de buzoianul Tudor Cicu la aflarea veştii că Adrian Păunescu a murit: https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/11/sediul-usr-ramane-la-casa-monteoru-pana-in-martie-2011-vosganian-romancier-la-viena-poetul-grigore-scarlat/comment-page-1/#comment-3664
Românul va muri poet?
m-am întors de la serv’, ca de obicei, foarte obo’, aşa că de juma’ de oră zapez, ca de obicei, şi mănînc ceva, că de altceva nu prea sînt în stare… acum. peste tot, inclusiv la programele de ştiri şi de sport, la toate emisiunile de divertisment (chiar şi la Happy Hour!) – doar despre „marele Adrian Păunescu”. da, băi, cînd moare un om e nasol, oricît de ticălos ar fi fost el în viaţă moartea nu e plăcută pentru nimeni. dar ai crede că toţi românii iubesc poezia sau sînt nostalgici după pupincurişti.
Am sa fac o dezvaluire pe blogul dvs dle LIS, o fac ptr ca dvs nu ignorati oameni de spirit, fie ei si gresiti, fie pe tarâm literar fie religios, vizionar.
Pomeniti dvs dle LIS de indivizi care l-au diabolizat iar azi… jelesc la TV. Eu am comis o alta grava eroare… pe care nu am înteles-o atunci ci abia dupa ce am avut revelatia necesitati rugaciuni pe spatele fiecarui om.
Hm.. nu cred ca a fost întamplatoare ultima mea întâlnire cu Adriain Paunescu, pus de Dumnezeu lânga mine timp îndelungat, atât cât a tinut filmul Ioan Alex lanasat la Muzelul Taranului Român, ah.. atunci gândul ma ducea la Horia Bernea cu care am avut privilegiu fi deasemeni apropiat.. ba as zice fff apropiat ptr ca… dar nu ma voi lauda, acu… Vreau sa povestesc acea „întâmplare” pe care am înteles-o mult, mult mai târziu.. nu stiu motivul ptr care totul trebuie înteles dupa ce gafezi,,, dupa ce clachezi… asta lege ma obsedeaza de ani si ani buni, dar, i-am gasit ac de cozoc, zic io azi…
Spuneam ca A.P, fusese (…?) pus lânga mine, a mai cazut el de câteva ori, dar in acea seara cred ca nimic nu-a fost întâmplator, ptr ca tot timpul refuzam ruga pentru el, in duh, dimpotriva. In fine.. ne despartim dupa terminare.., reajng acasa (Germania), insa, pâna azi m-a urmarit faptul ca;
In timp ce Iona Alex (pe pelicula), rostea cuvinte datatoare de viata, Paunescu parea strapuns de ele, m-am mirat, am crezut ca joaca o scheneta ptr ca urma sa si vorbeasca.. deh.. politician, artist, mânuitor desavârsit al cuvântului si sentimentelor , aspect care si mai rau mi-a iritat duhul ruga pentru el, desi, cineva nevazut imi tot dadea suturi sa-o fac in ciuda a ce vedeam, credeam eu ( poate fi si curata prejudecata).
Nu am putut întelege fenomenul pâna in ziua când am avut revelatia necestiati rugaciuni pentru fiecare om indiferent cât de bestie este, al faptului ca generatiei actuale lipseste cu desavârsire ci ca noii crestini , asa blamati cum suntem, trebuie ruga neâncetat pentru totii oameni, mai mult decât a le vorbi de Hristos, nici macar nu trebuie sa stie cineva ori subiectul vizat ca noi ne rugam ptr sufletele lor, ca le punem rugaciune pe spate. O fac si pentru dvs dle LIS si, asigur totii cititori dvs, fie ei si dusmani mei, dar, asta o fac azi, ieri, in faza când Dumnezeu mi-l pusese pe Paunescu (înainte morti sale cu 3-4 ani), nu aveam mintea luminata de duhul de azi in aceasta chestiune.
Ieri seara înaitnea morti sale, deci in seara lui 4 Noiembrei, jurul orelor 22 Germania, 23 Ro, fiind la o pipa (pe terasa), voi fi strapuns de un spirit ciudat, l-am simtit ca este un spirit al morti, de care eu nu ma tem, insa, nu i-am înteles cauza bântuiri pe lânga mine, simteam, nu este spiritul morti mele ci al altui muribund care parca cerea ceva de la mine… Dintr-o data simt ca parca duhul lui A.P ma inconjoara insistent.. Stiam ca este in spital, nu acest fapt ma va fi stimulat ptr ca eu ptr A.P nu am avut sentimente deosebit-idolesti ci dimpotiriva,mai ales ca-i vazuusem simbolurile alea.. care m-au si facut refuza ruga ptr el , inclusiv ieri seara, ptr ca si ieri seara am avtu acelasi indemân ca si la întâlanirea de care v-am vorbit, a ma ruga ptr el, parca ma implora ruga si in spirit ieri 4.11.10… Desi am invatat lectia, am refuzat ruga, dar.. am facut ceva, o interesanta speculatie cu Dumnezeu strcit in privinta sa…
Azi, 5.11.10, orele 7/Germania/, deschizând jucariile printre care si cele românesti, vad stirea ca A.P a murit la ora 7.15 (Ro).. murise cu 45 minute înainte da drumul eu la jucari…. Dupa ce am luat presa online (româneasca), la purificat strict pe A.P, azi dimineata, dau de ultimile sale scrisori, vreo trei inaintea morti… in ele am vazut strigatul acelui duh ce ma tot bântuia, al acelei forte nevazute, care era sufletul lui ce implora ruga pentru el… Analizând pe toate fetele multe aspecte am înteles si motivul pentru care de trei ori in viata am fost oprit subit, inclusiv noaptea lui 21-22-Dec 89, in fata vilei sale din Dionise Lupu.. de ce acest om (spirit), ma tot cauta, iar eu il refuzam, ruga pentru el pâna ieri seara când asa cum spuneam am facut o speculatie cu Dumnezeu.
Dle LIS, trebuie sa întelegeti; un crestin NU are voie ruga pentru antihrist. Paunescu Nu a fost antihrist, dar el a fost inca din 1968 posedat de niste duhuri ciudate, care l-au invins la tinerete, cauta lupta teribil pâna în ultima clipa al tine in mâini, sufletul lui se ruga de noii al elibera de aceasta forta teribila.
Abia acum întelg motivul acestei inistente, A.P avea in spatele lui rugaciunile unui mare sfânt român, Ioan Alexandru, tind sa cred ca I.A insista la mine ruga ptr el… Tind sa cred, nu sunt sigur, ca A.P a scapat ca prin urechile acului…. si, mai vad un aspect important;
Si dupa 89 , Paunescu a fost un rostitor al cuvântului… I.A a fost mazilit inainte de vreme. s-au luat la Domnul, A.P de vom analiza atent, se ridica din nou imediat dupa moartea lui I.A… tare, tare ma tem, ca Paunescu fara a constientiza a facut o lucrare de curatire de pietre a pâmântului identica cu cea dinainte de 89 de care am vorbit in topicul anterior mentionat si de dvs..
Ion Lazu, O evocare Adrian Paunescu (din Himera literaturii, 2007)
[
Dau mai jos câteva fragmente din evocarea Cenaclului Labiş, cele în care mă refer direct la Adrian Păunescu. Am scris acest text prin 1985, deci după două decenii de la evenimentele evocate. Am prezentat textul la revista Luceafărul, care a tergiversat publicarea, practic l-a respins. După trecerea a încă două decenii, l-am integrat într-o carte de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu: Himera literaturii, 385 pagini, editura Curtea Veche, 2007. Le postez aici, pentru dreapta pomenire a poetului, fără alte comentarii de conjunctură, scrise sub emoţia clipei. Domnul să-l aibă în paza sa!
(…) După 2-3 ani de geologie, timp în care m-am dumirit cum e cu meseria respectivă, am devenit un participant fervent, pe cît de discret, al cenaclului Labiş, condus de echipa de la Luceafărul a lui Eugen Barbu. Cred că puţini tineri aspiranţi l-au freventat de la început pînă la desfiinţare, aşa cum am făcut-o eu. Cine ar răsfoi astăzi colecţiile revistei, s-ar putea îndoi de afirmaţia mea, căci la “cronica cenaclului” numele subsemnatului apare de două trei ori şi încă o dată, spre sfîrşitul celor cinci ani de activitate, în fruntea unui grupaj de poezii. Din toamnă pînă în primăvară participam în fiecare luni seara la şedinţele cenaclului. Şi ce şedinţe palpitante! Iar faptul că prin meseria mea de geolog nu puteam lua parte nici la şedinţa de deschidere, din toamnă, nici la cea de închidere, de la începutul verii, îmi dădea împresia că ele nici nu se întrerupeau vreodată, aşa încît cenaclul Labiş era pentru mine o “sărbătoare continuă”.
E foarte greu de explicat cuiva care nu a fost măcar o dată martorul acelor seri “fierbinţi” în ce consta caracterul extra-ordinar al cenaclului Labiş. Se desfăşura totuşi, din cîte am înţeles, după un tipic îndeobşte acceptat în astfel de ocazii: cei 4-5 redactori în frunte cu E.B. luau loc la prezidiul Sălii Oglinzilor, erau anunţaţi cei doi protagonişti, poezia la început, cum e şi firesc, urmată de proză, (sau de o altă repriză de poezie, căci suntem un neam de poeţi, nu?), mai rar de teatru, se produceau lecturile, continuate fără pauză de discuţii; un cuvînt conclusiv din partea conducătorului cenaclului: cuvîntul de care atîrna soarta protagonistului – gloria sau dizgraţia; şi, în final, anunţarea seacă a protagoniştilor de lunea viitoare. Însă miza cea mare era însăşi noua literatură care îşi făcea loc, împingînd în plan secund penibilele producţii realist socialiste-proletcultiste. Suntem în perioada ‘64-‘68, cînd a avut loc o destindere, cum am înţeles mai tîrziu, şi o preluare de ştafetă; iar în fapt, nu mai mult decît un respiro, după stahanovismul cultural, pînă ce partidul-stat şi-a pus la punct noile unelte, ale naţional-comunismului. (Acele “strîngeri ale şurubului” care alternau cu mici perioade de părelnică destindere – aşa încît, atunci cînd a început să se vorbească din nou despre Brâncuşi şi despre Coloana infinită, exista gluma că ea simbolizează succesivele strangulări şi destinderi la care erau supuşi românii- fie că iniţiativa represivă venea de sus, fie că era provocată de securişti, care se temeau că-şi pierd obiectul muncii…). O destindere, totuşi, de care adevăraţii creatori voiau să beneficieze. Sub semnul bine ales al lui Labiş din ultima lui fază, cea a Confesiunilor. Iar protagoniştii cenaclului…
Era o lume de-o tinereţe extremă, aproape sfidătoare în puritatea ei, de literaţi idealişti, la prima lor întîlnire cu muza: liceeni emancipaţi de lecturi, studenţi la filologie sau la alte facultăţi “artiste”, cu sînge albastru pulsînd sub tenul palid – acei “ah, tineri, voi suavi lungani” din versul lui Nichita, – încălziţi la flacăra abstractă a dragostei pentru cuvînt; intrau în sala cu podelele scîrţîitoare ca de muzeu, se aşezau cuminţi în scaunele pluşate, sub luminile agere, multiplicate în înaltele oglinzi veneţiene, E.B. arunca spre participanţi o privire mefientă, în curînd se auzea glasul celui programat să citească (iar în cîteva cazuri al vreunui înlocuitor, prieten la nevoie, care lua asupră-şi dificultăţile rostirii în faţa unui auditoriu ultra-exigent, în timp ce autorul însuşi, paralizat de emoţii în cascadă, se chircea în scaunul lui, rupîndu-i marginile cu mîinile crispate, murind şi reînviind de o sută de ori pentru fiecare cuvînd, pentru fiecare metaforă în care îşi pusese ultima nădejde…). Şi cum-necum, de la un ascultător la altul se transmitea un fel de înfrigurare fierbinte, o nerăbdare şi o hîţîială pe dinăuntru, un tremur al diafragmei, un clănţănit al dinţilor la limita auzibilului, încît de la un moment dat încolo sala însăşi începea să vibreze aproape perceptibil…Se făceau trimiteri la Salinger, la Hemingway şi Faulkner, la Kafka, Sartre şi Camus, la Kirkegaard şi la behaviorism, era în fine o adevărată furie a citatelor şi filiaţiilor, în pas cu apariţiile din Secolul XX, din rubricile lui A. E. Baconsky, deschizătoare de drumuri şi cu noutăţile din colecţia Meridiane, după o prea lungă perioadă în care se tradusese mai puţin şi unilateral: din ruşi, din sovietici, din scriitorii proletari ai lumii. Mai greu de sesizat în focul argumentaţiilor era însuşi faptul că lipseau îndeobşte referirile organice, cu privire chiar la marii scriitori ai literaturii noastre interbelice, ocultaţi în continuare (dacă nu de-a dreptul răpuşi fiziceşte, în închisori…). Să adăugăm la aceasta faptul agravant că absenţa dureroasă a scriitorilor interzişi sau de-a dreptul dispăruţi era potenţată prin ocultarea Istoriei… lui Călinescu, monumentala lucrare interzisă, ne-retipărită, practic intruvabilă pentru cititorul obişnuit. Cercetătorii o consultau la Biblioteca Academiei, cu permis special. Dădeau unele citate… incitante. (De aici poate ideea disperată sau doar abracadabrantă a unui fost coleg de şcoală secundară, acum funcţionar CFR, altfel pătimaş iubitor de literatură, de a reconstitui pe cît posibil Istoria… lui Călinescu prin juxtapunerea de citate pescuite din varii exegeze. A apelat şi la ajutorul subsemnatului, drept pentru care depun mărturie. E poate absurd, e poate doar foarte trist…, este oricum un simptom al acelor ani grei.)
Acum înţeleg mai bine: într-un sistem totalitar roşu întregul fenomen cultural trebuie să se afle sub cel mai strict control: nu numai creatorul, dar şi editorul, şi tipografia şi receptarea critică – prin care se direcţiona orientarea culturală a momentului, se stabileau liste, se răsplătea ataşamentul unora la cauză, se transmiteau cuvintele de ordine…
(…) Îmi dau seama că n-am apucat să spun cum se desfăşurau discuţiile la cenaclu. Principalii combatanţi ai serilor de luni erau (nici o mirare!) Adrian Păunescu şi Ion Gheorghe, primul probabil în virtutea convingerii ferme că nu există nici un fel de poezie pe care să n-o înţeleagă în toate articulaţiile ei, oricît de alambicate, iar celălalt în virtutea convingerii la fel de nestrămutate că abia el poate detecta adevăratul sens al poeziilor în discuţie. Primul îşi consacrase un loc pe canapeaua din colţul stîng al sălii, unde era ceva mai mult spaţiu, între oglindă şi fereastră, însă plasîndu-se în acest fel oarecum în coasta prezidiului, nevoit să facă doi trei paşi în faţă, în timp ce vorbea; al doilea, din spirit de opoziţie şi pentru efecte speciale, s-a polarizat pe canapeaua din partea opusă, nevoit însă uneori să se mute, pe cînd A.P. îşi adjudecase locul şi nimeni nu i-l uzurpa. Chiar de se întîmpla ca A.P. să întîrzie, amfitrionul îl invita în faţă, de cum apărea în uşă, – dar venea şi neinvitat, neacceptînd o poziţie marginală; traversa sala cu paşi grei şi îşi lua în stăpînire canapeaua. După care, fie că ascultase sau nu lectura poeziilor, îşi procura cu maximă eficienţă de la prezidiu un exemplar dactilografiat, îşi cobora îndată privirile pe pagini, “înghiţind” într-un fel greu de explicat întregul lor conţinut, după care, tot aşa, invitat sau neinvitat, se ridica şi vorbea primul. Iar după ce vorbea A.P., în mod fatal mai rămîneau prea puţine lucruri de spus, în bine şi în rău, despre textele în chestiune. Dar se găseau noi puncte de abordare. Vorbitori tineri, ambiţioşi, dornici de afirmare şi confirmare, interese mari în joc, şi pînă la urmă, fiecare avea un nume de apărat şi de impus: pe al său. (…)
Cu o frecvenţă care pe alţii putea să-i streseze, Adrian Păunescu citea în cenaclu cicluri întregi de poeme, revărsind cascade de metafore. Provocîndu-l la discuţii în contradictoriu şi folosindu-se cu abilitate de dinamismul şi marea mobilitate spirituală a încă liceanului (!) Păunescu, E.B. asigura tonusul ridicat al dezbaterilor de luni seara. În mod vădit poezia impetuosului june plăcea amfitrionului.
Dar nu numai poezia lui Păunescu ne-a produs vii emoţii. Marin Sorescu, lansat în paginile Vieţii studenţeşti, obţinuse deja un eclatant succes cu parodiile din Singur printre poeţi, ne-a citit în premieră poezii precum Trebuiau să poarte un nume, Shakespeare şi altele din viitorul volum. Imprevizibilul autor, apreciat la superlativ de amfitrion, a recidivat în cenaclu. Se găseau şi cîrtitori, inşi care sugerau că e vorba de simple năstruşnicii de genul celor cu care un şcolar cu tupeu vrea să-şi dea gata mătuşile. Mai tîrziu, pentru că intraseră în conflict de interese, însuşi E.B. şi-a început prezentarea lui A.P la o lansare a acestuia din urmă cu fraza: “Totul îmi displace la A.P în afară de poezia lui.” Iar despre Sorescu, după ce-i acordase toate onorurile, a scris negru pe alb că este îndeobşte cunoscut modul în care M.S. i-a smuls lui Călinescu faimoasa prezentare din Contemporanul. Acesta era E.B, din păcate, la vedere, iar cum va fi fost în culise e mai bine să nu ne gîndim. Că doar nu degeaba scrisese el Vînzare de frate…
Mi-a povestit cineva care părea să cunoască bine lucrurile un episod dinspre începutul carierei lui E.B., care imediat după ‘44 va fi avut alte opţiuni, alte intenţii. Dar lucrurile mergeau implacabil spre bolşevizarea României şi atunci E.B. şi-a adunat prietenii într-o seară, le-a dat o mare petrecere iar la urmă le-a spus: “Din momentul ăsta nu mai sunt prietenul vostru. M-am vîndut regimului”. Prietenii lui singaporeni au rămas interzişi (la figurat dar şi la propriu, din păcate…).
Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o anume libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.
(…) Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş avea o faimă atît de mare încît atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din cîmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tînăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, pînă nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei. (…) Îşi făcu apariţia cîndva şi poetul Teodor Pâcă, obţinînd de la amfitrion permisiunea de a ne recita unul dintre faimoasele sale sonete, pe care însă nu l-a putut duce pînă la capăt, din motivul bahic subînţeles, însă lipsindu-i şi manuscrisul. Cu nasul lui teribil, el însuşi o carte de vizită inconfundabilă, l-am dibuit făcînd figuraţie în diferite filme, prieten de pahar cu actorii şi cu cei din lumea cinematografiei, însă în mai veche rîcă (rima rîcă-Pâcă fiind consacrată de impetuosul Ahoe) cu colegii de generaţie, precum însuşi E.B.
Nu mai ştiu în ce împrejurare a venit la cenaclu Zaharia Stancu în persoană, păstrînd însă pe tot parcursul soaerelei o distanţă securizantă faţă de E.B., cei doi “grei” privindu-se alternativ, cu zîmbete într-o dungă. (Şi venind vorba de Zaharia Stancu, pe atunci preşedinte al Uniunii, – fie că sosise în documentare, fie că fusese invitat insistent, ca să se convingă la faţa locului cu privire la excelenţa poeziei promovată în cenaclu -, mă întreb dacă nu cumva “mişcarea de la cenaclul Labiş şi din revista Luceafărul”, această deschidere benefică a literaturii, era folosită de E.B în scopuri personale. Avea conflicte deschise cu Bogza, cu Jebeleanu, cu Stancu, cu Preda, desigur; acum de la prezidiul cenaclului le dădea junilor toată libertatea (admisă de sus!), neezitînd să se prezinte apoi în biroul Uniunii (cum a şi declarat la un moment dat) cu poeziile lui Păunescu, ale lui Ion Gheorghe, poate şi ale altora, ca să-i pună la punct pe adversari (ceva de genul: “Iată poezia adevărată! Nu Minerii din Maramureş – unul dintre caii de bătaie ai lui E.B. în şedinţele cenaclului fiind Dan Deşliu, care nu se arătase niciodată prin preajmă, însă se pare că existau nişte socoteli de încheiat…; în lături cu voi!”
Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?
Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. (…) Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici nimic subversiv!
Mulţumesc, domnilor Ion lazu şi Octavian Mihăescu pentru comentariile publicate aici – pline de învăţăminte morale şi ezoterice, istoria literară ar trebui să ţină cont de ele. Dragă Mihai Vakulovski, tu ştii că românii cad dintr-o extremă în alta, azi pot fi poeţi, visători, mâine pot fi câini, gata să te sfâşie.
Interesanta aminitre ne dezvaluie dl Ion Lazu, si mai interesanta observatie face dl LIS privitoare la istorie, exoterism cum defineste dânsul, eu ma feresc de acest termen, lesne de înteles motivul in cazul meu. Niciodata nu ma gândeam ca voi fi implicat in aceasta istorie recenta.. nu ma gândeam ca peste o sumedenie de ani sa ajung participa si eu cu-o observatie traita pe metru meu patrat, nu ma gândeam ca peste acesta sumedenie de ani voi descoperi (recent si via acestui blog al dl LIS), ca fac parte din generatia aceasta cu care am pornit la drum, dl Lazu ne vorbeste de Cenaclu Labis, eu bunaoara frecventam cenaclu Lumina condus de C-tin Sorescu si Stelian Tanase (Modern-Club), experienta importanta din viata mea deoarece intram in contact cu cuvântul, ce avea mai târziu sa joace un rol si mai important in viata mea. Desigur noi astia de la M.C eram mai pârliti, nu ne ridicam la statura celor din gasca cenaclului Labis, pârliti, pârliti dar si noii vom ajunge juca un rol in aceasta istorie, si uite cum se tot leaga itele, în final ajungem sa ne unim atât noi pâlriti de atunci cât si mai mari macheri, vorbesc de baricada spiritualitati, de ce nu chiar al al românismului, nu nationalismului excerbat de derbedei.
Am sa-i dau un raspuns si dl Tudor Cicu, ultima dânsului compelctare adresata in topicul de ieri catre mine. DA, recunosc, mi-a scapat observatia privitoare la picioarele lui Eminescu unde va fi pus Paunescu, sunt de acord cu dvs, am înteles mai bine ce ati vrut spune. Va multumesc.
Am legat raspunsul dl Cicu in acest topic datorita faptului ca dl LIS mentioneaza ca istoria literara ar trebuis a tina cont si de opinile noastre, a pârlitilor… Cât timp A. P a trait nu se putea pune problema asezari sale in templu spiritualitati românesti, insa azi i-a venit vremea .. Sunt sigur ca multi dintr-e noi nu l-am iubit pe omul Adrian Paunescu, era imposibil, mai ales cel dinainte de 89, pe care si dl Lazu il creioneaza foarte bine, a fost foarte dificil, A.P de dupa 85- 89 este cu totul si cu totul alt A.P, cum foarte bine recunoaste si el, cum ca s-a mai înteleptit. Cu foarte mici excepti nici colaboratori sai foarte apropiati (multi i-am cunsocut, sunt amic si azi cu ei),nu l-au stimat ci dimptoriva il injura de mama -focului, dar o si cerea cu prea mare insitenta. Prin urmare, noii nu am avea absolut nici-un interes ridica statuie lui A.P, daca peste aceste aspecte private ce au atins pe fiecare personal am mai putea trece, de adaugam contributia sa negativa la consolidarea cultului personalitati, al consolidari socialismului-ceausist, la otravirea unei generati ce isi face si azi efectul, cel putin FSN- Ion Iliescu trebuie ai fi recunoscator lui A,P, deoarece cenaclisti (reeducati in masa pe stadioane) au votat in masa cu FSN-Iliescu dupa 89, Duminica Obrului (20 Mai 90), are radacini adânci in paunescism.
Multi omit un aspect foarte important, aici atac pe tarâm religios, dl LIS numeste exoteric, nu-i departe de adevar nici dl LIS, A.P a fost un redutabil preot (dar nu al lui Dumnezeu ci al diavolului rosu),a avut aceasta hirotonire in spirit de prin 1968, fosta lui sotie Constanta Buzea mentioneaza in Jurnal aceiasi perioada când s-a produs brusca sa schimbare in rau, fiara, pe care nu si-o explica. Eu când am spus ca nu ma puteam ruga pentru el, din acest motiv am fost retinut deoarece nu s-a dezlegat nici in ultima clipa de acele forte carora le-a slujit, ba dimpotriva dupa 89 pare ca s-a legat si mai si, dealtfel aceste forte (spirite malefice) îl vor proteja, ajuta ridice si dupa 89, numai ca;
A.P era om, cu multiple sensibilitati, constient de forta cuvântului caruia slujea cu credinciosie, si ca orce om de spirit ce slujeste cuvântul, el avea acesti trei talanti ce-l facea si un fel de preot al cuvântului, misiune ce si-a îndeplinit-o. Asa cum Madalina Manole reprezenta un pericol pe palierul ei, al talantilor ei, la fel si Paunescu incepea sa devina un pericol mortal pentru acele spirite malefice care l-au folosit ca preot al lor. Paunescu dadea serioase semne de constientizare , de trezire, de revenire la cel dinainte de 68 amintit mai sus, ba mai mult; Paunescu parea ca urma as relnasa in forta manifestarile cenacliste, pe un fond in care populatia fie ea si abulita reâncepe cauta cuvântul datator de viata, valorile, s-a saturat de murdaria servita de TV-uri, unde pâna si aparitiile la Tv a-le lui Paunescu contrasta teribil cu nebunia generalizata. Prin urmare, dat fiind ca aceste forte demonice au in plan disturgerea totala a fintei umane, respectiv al sufletului, Paunescu trebuia sa dispara, reprezenta un pericol de moarte identic cu cel descris de mine ieri. Asa cum Manalina Manole s-a jucat cu focul, când cu Dumnezeu când cu mamona, practici oculte, la fel si Paunescu nu s-a pus complect sub paza lui Dumnezeu inc are este putin probabil a fi crezut, stiu ca avea o varianta despre un zeu asemantoare cu a lui Nicu Ceausescu .. poate ma insel,
Privind biografia lui A.P, normal ar fi trebuit fi un anticomunsit veritabil, insa el devine un stângist veritabil slujit pâna la moarte si, ce este mult mai dramatic in cazul sau, caderi din 68 amintita, este faptul ca este gasit fara Dumnezeu, fara rugaciune pe spate, fiind infiat de demonul ce-l bântuia pe Ceausescu care-i devine zeu, caruia se si inchina , este singurul care s-a inchinat pe bune lui Ceausescu, nu doar pentru faima si interes personal. Multi filologi nu-si vor explica cum de a fost cu putinta asa ceva la un om de spirit, de valoarea lui A.P, putea cel mult simula cum au facut-o mai totii, numai ca A.P Nu-a simulat inchinarea si slujirea demonului ce-l stapânea pe Ceausesc, cu care nu întâmplator se vor si întelege, la câte belele oltenesti i-a facut lui Ceausescu, ar fi fost mazilit la urgenta, faptul ca Paunescu ajunsese umbri considerabil in popularitate pe Ceausescu , in toate regimurile totalitare astfel de pericole sunt taiate de la radacina, nu le sunt permis ridica capul, lui A.P s-a permis, deoarece el era preot.
Sigur, multi vor râde cu gura pâna la urechi de ceea ce am spus mai sus, am toata întelegerea fata de profani in domeniu acesta, cei mai mari profani veti gasi mai ales in rândul clerului , de la un om de cultura dezinteresat de religie nu am pretenti aproba,insa de la cei care se lauda percepe existenta lui Dumnezeu (indiferent de forma religioasa, fie exoteric, sau ocult), am pretentii foarte mari sa priceapa ce am spus mai sus.
Nu stiu daca istoria literaturi va tine cont de observatiile mele, fiind publicate aici pe bloguldl LIS, ele poate vor ajunge si sub tipar daca dl LIS va publica vreodata acest Jurnal, si, astfel va ramâne consemnata si aceasta observatie. In definitiv fiind vorba de-o personalitate atât de complexa cum a fost A.P, de -un titan al culturi românesti, trebuiesc analizate toate perspectivele, ma bucur ca dl LIS este deschis si perspectivei ce-o supun atentiei.
Va asigur, nu as fi scos o vorba de A.P, daca nu marca epoca (ceasca), cel putin o generatie si jumatate, daca nu chiar douo printre care am fost si eu parte, s-au mai corect spus; am cazut si eu in plasa acestui preot… dar ca prin minune asa cum spune si psalmistul, am scapat datorita agatari de Hristos precum vrabia din cursa vânatorului de pasari.
Am postat separat ceea mai scandaloasa ipoteza ce-o lansez pe acest blog, care daca se va adeveri, iar dl LIS va si tipari acest Jurnal cu adevarat screim impreuna o alta istorie ce va pune serios pe gânduri generatia de mâine.
Spuneam ca m-am dus in presa online din România strcit pe A.P, unde am dat de ultimile sale epistole adresate natiei. Sunt specifice lui A.P ce cauta emotiona, asigura eternitatea de care era tare prins si care-i va juca feste teribile. Orce filolog va sesiza lejer ce am spus, cu totii întelegem fenomenul care pare cât se poate de natural in asemena cazuri speciale. Nu voi pierde vremea nici nu voi obosi cititorii cu aceleasi teze ce deja circula , mie personal alte aspecte mi-au atras atentia, fiind confirmate chiar ieri in incinta sediului USR,unde a fost depus A.P.
In acele trei epistole A.P, pune acentul pe fica lui ceea mica, multora poate parea fi vorba de o stare fireasca dat fiind ca este mezina, putini sesizeaza ca de fapt A.P paseaza preotia taman ei… este vorba de Ana-Maria care seamana izbitor cu A.P nu doar la chip si chiar zica-se talent, adica;
Ana-Maria da si ea o scrisoare pe piata, in cel mai curat stil preotesco-paunescian, de care am vorbit mai sus. M-am uitat ieri la ea mai atent in timp ce asista la catafalcul tatalui ei.. am inghetat! Tatal ei va ramâne mic copil, un sfânt pe lânga ceea ce preoti aceasta fata in cazul care in adevar va prelua preotia (puterea energetica, spiritul) de care vorbesc. Intrarea in schena si-a facut-o, in timp ce tatal ei iesea , ea intra. Nu va trece multa vreme iar aceasta fata va avea un cuvânt greu de spus in societatea româneasca. Va deveni ea preoteasa noi orânduiri anacronice ce ne asteapta? Ma tem ca da.
Ioana si Andrei (Paunescu), cu toate ca au crescut, implicat in Cenaclu Flacara fiind mai cunoscuti vei observa ca niciodata ei nu vor fi captat simpatia publicului, nu sunt urmasi de calibru lui A.P, ba din contra, in vietile lor pare a fi avut loc multe lovituri pentru a-le stopa ascensiunea, ori mai corect spus, pune mâna pe preotia de care vorbesc, insa Ana Maria pare fi din absolut toate punctele de vedere compatibila , demna urmasa, ba si mai si pare a deveni. Ma tem ca A-M, a preluat de la A.P toate genele negative, mai nimic bun din el, daca A,P avea si-o sensibilitate aparte, urmasa lui este gheata. Daca A.P era un expert manipula prin cuvânt, abuza emotional, dar care totusi mai avea in el un dram de suflet, cald, in cazul acestei fete lucruile stau taman invers.
La fel ca si tatal ei are sansa decide in cunostinta de cauza, daca crucile ce si le facea la catafalc in timpul slujbei sunt izvorâte dintr-o minima credinta in Dumnezeu, Nu va claca, nu-o va lasa Dumnezeu, va întâmpina serioase obstacole, necazuri la felc a si Ioana si Andrei,insa, daca acele preavizibile-prea imense cruci ce si le facea sunt din calcule de viitor… atunci, fereasca -ne Dumnezeu sa ajunga preoteasa in locul tatalui ei..
Nu mi-am propus ataca aceasta fata in aceste momente, insa cred ca merita consemnat la timp aceasta observatie pentruca este posibil sa-i fie chiar ei de folos intr-un moment când va avea o raza de lumina cum a avut si tatal ei, dar care nefiind „dus la biserica” a clacat. Daca nu ar fi dat publicltati scrisoarea nu as fi vorbit de ea.
Observatile mai sus spuse sunt si ele cauza a motivului pentru care nu m-am putut ruga pentru A.P, poate am gresit, poate Nu, poate a trebuit pricepe mai adânc ce inseamna lipsa de protectie a divinitati, joaca cu spirite rebele atât lui Dumnezeu cât mai ales omului. Orce preot, religios practicant va va confirma faptul ca exista momente când duhul opreste ruga pentru o persoana, si Basescu a fost in aceasta faza, inchei putin cu el ptr ca se leaga,
Basescu a facut o afirmatie /blasfemie/ grava in primul sau mandat, imediat dupa suspendare (prin Moldova cu indudatiile),când am auzit-o mi-am spus; asta si-a batut cuie in talba, Dumnezeu il lasa in mintea lui, si mai ales cadere. Daca pâna atunci ma mai rugam si pentru el, de atunci nu m-am mai putut ruga, ma oprea o forta nevazuta. Toata carisma i-sa dus subit basescului nostru, iar al doilea mandat la luat pe raza violeta, stia sau se temea cumplit in subcosntient ca Dumnezeu nu-l mai sprijineste si asa si-o trage pe violet, dar, caderea lui este teribila, chiar dl LIS observa la un moment dat faptul ca multimea îi cerea moartea, il blestema cum nici pe Ceausescu nu l-a blastemat, fff interesant aspect, care sunt sigur a trecut neobservat, nu este luat in seama mai ales de profani, de oameni exacti.
Vreau sa aduc o alta perspectiva asupra nu doar a lui A.P ci tuturor marilor spirite românesti ce au clacat moral dar care au contribuit substantial la cultura Poporului Român, in care categorie a intrat si A.P.
Fara doar si poate, A.P este unuldin beneficari celor trei talanti, nu unul, nu doi ci suma întreaga, întreita, aspect foarte important.
Pilda asta, a talantilor, unora pare viza trei categori, si da si nu, ea poate viza doar o singura categorie, un singur individ ce poate specula, mistifica, fie un talant si al doilea sa fie pus in negot , fie ceii doi talanti îi ingroapa ci doar un talant il investeste, este cazul lui A.P.
A.P, detinator a trei talanti, superbogat si-a permis da un talant si Stapânului, respectiv culturi Poporului Român, care va nota doar acest talant , nu va tine cont de slabiciunile, caderile sale. Cum dealtfel si noii deja il judecam dupa moartea sa.
Un talant, al doilea primit, A.P la ingropat, de frica Stapânului, i-a fost frica ca de-l investeste S, Stapânul îl va judeca dur pentru ceea ce va face cu al treilea talant, desi cunoastea bine istoria, întelgea foarte bine luminile si umbrele ei, mai ales a lui Stefan cel Mare, de la care trebuia lua exemplu in privinta acestui al doilea talant, pur si simplu ingropat adânc rau de tot.
Cel de-al treilea talant si-la insusit, asa cum au procedat si vor proceda marea majoritate a somitatilor de dupa 1700. Acest talant nu doar ca si la insusit, desi nu-i apartinea, a mai si dispus pune in negot dupa pofta si slabiciunea firi exploatata cu suces de diavol. Si Stefan cel Mare a cazut la proba firi, slabiciunea firi s-a dovedit cu prisos ca la noii toti, numa ca, Stefan cel Mare, nu-si negoicaza talantul cu diavolul, nu-l pune in slujba lui, cum va fi procedat si Paunescu si multi alti asemeni lui. Vom observa ca A.P isi pune acest ultim talant in slujba diavolului (comunsito-ceausist), comite eroarea pune in slujba, a tine de cuvânt, preoti cum spuneam mai sus, ca daca-l amagea pe diavol si nu-l oferea trup si suflet, ci doar pur oprtunism, spre final putea pune si acest talant tot in slujba Stapânului care la incredintat si, nici al doilea nu ajungea ingropat atât de adânc, iar când a incercat scoate la suprafata nu-a mai putut, nu-a mai avut timp.
Tari sale, România, i-a dat talantul, iar România îl va inscrie in paginile de aur a istoriei ei. România nu -i va cere niciodata socoteala pentru ceilanti doi talanti, tara, (Ro), si-a primit ce era al ei oferit de Stapân. Este unul din motive pentru care marile spirite ramân inscrise in istoria natiunilor cu ce lasa prin opera, pentruca ele (natiunile), nu au drept judeca decât daca nu li se da talantul ce li se cuvine. Cât timp a fost in viata a putut fi judecat, tras de mâneca a-se corecta, a-si recupera si ceilanti doi talanti, dupa moarte natia nu mai are drept judeca decât as lua ce-i apartine, talantul ce la si primit.
Si-acu sa bag una mai grea…
Vom constata ca incepând cu mult laudata generatie 80, acestia nu vor mai pune nici-un talant in slujba Stapânului, macar a natiei, cum avem cazul A.P, ma refer strict spiritual. Absolut totii trei talanti îi comercializeaza in slujba altor spirite numai a Stapânului NU.
Motiv pentru care cu toate scaderile lui A.P, Stapânul a mai putut lucra si cu el in ogorul Sau, asa cum dadeam exemplu meu si -a multora asemeni mie.
Ma uit cu durere la tânara generatie ce se ridica, poeti, scriitori, artisti… pe fata, din start se pun in slujba dracilor, cum le spunem noi crestini, de-aci ne vine si autodistrugerea, decaderea de care ne tot vaietam.
Desi am frecventat alaturi de Constantin Sorescu, cenaclul Lumina de la Modern Club, nu-mi aduc aminte de d-ta. Nu pot sa-i uit pe:Sergiu Mosneaga, Victor Pencu, Ilie Olaru-Delavulpesti, Rodian Dragoi, Gim Laurean şi alţii, dar nu asta conteaza.
Respect comentariile lansate, dar nu sunt de acord cu toate judecatile de valoare, care cred ca vin prea repede dupa disparitia poetului.Poate o reflectie mai adanca si mai retinuta, ar fi mai benefica, mai ales ca este vorba si de Ana Maria. fata de Ioana sau Andrei. Si eu am parerile mele, dar de aceasta fata care calca mult pe urmele bune ale lui Paunescu, inca nu avem dreptul moral de a ne pronunta. Sa lasam pe seama viitorului ca sa faca acest lucru. Iau aceasta pozitie, deoarece cunosc multe amanunte din familia lui, povestite dureros de poet, la ultima lui vizita din anul 2007 la mine la Gherla, unde m-am retras de zece ani. Sunt de acord ca dupa decantarea valorilor, care se produce abia dupa un ciclu bun de ani, sa ne lansam in judecati de valoare, dar si acestea trebuie facute in stricta comparatie cu produsul nostru:social, filozofic, material, cultural etc.
Cu deosebita stima si consideratie,
Vasile I. Bunea
N-am călcat niciodată la cenaclul de care pomeniţi, nu înţeleg de ce trebuia să fiu eu pe acolo şi de ce faceţi legătură cu cenacliştii pomeniţi, pe care nu-i puteţi uita.
This page appears to recieve a good ammount of visitors. How do you advertise it? It gives a nice individual spin on things. I guess having something real or substantial to post about is the most important thing.