Umilinţa îndurată de creatori şi prostia oficială. Pamflet semnat de Ancelin Roseti. Fotografii de la Aurel Sibiceanu

Miercuri, 25 august 2010. Prostia oficială, nu numai incompetenţa, domină România! Haosul din România regimului Băsescu şi mai ales din România guvernului Boc (2008-2010) a căpătat aspecte caraghioase – azi era ultima zi de depune a hârtiilor prin care eşti obligat să anunţi că eşti gata să plăteşti începând cu luna iulie (când a intrat în vigoare ordonanţa ruşinoasă guvernamentală, prost alcătuită, de neînţeles şi pentru funcţionarii statului, impusă peste noapte; nu spun că există contradicţii între ordonanţa guvernamentală şi normele de aplicare), cum spun, să plăteşti asigurările sociale (CAS), contribuţia la şomaj şi pentru pensie pentru drepturile de autor pe care le primeşti! Adică să depui tu, cel care iei drepturi de autor sau care eşti persoană fizică autorizată (PFA, liber profesionist), trei declaraţii justificative diferite, la trei instituţii diferite (cu trei casierii, deci şase, la care trebuie să stai la coadă), lunar de aici înainte! Să depui lunar declaraţia de venit! Adică să stai la şase cozi infernale diferite. De frica amenzilor, azi românii s-au călcat în picioare. De ce românii nu protestează? Autorităţile nu-i respectă pe cei care muncesc! Toţi cei ce muncesc „la liber” sunt nişte fraieri! Ce altă mai mare umilinţă decât să te laşi călcat în picioare la cozi de către statul nesimţit, care te jupoaie (îţi ia nu numai impozit din dreptul de autor, ci şi CAS-şomaj-pensie), poate fi? Nici o clipă această turmă de români speriaţi că sunt amendaţi nu s-a gândit să reacţioneze, să intre în nesupunere civică, să refuze să piardă o zi întreagă la trei instituţii, să plătească un contabil să completeze formularele de neînţeles… De ce românii care primesc drepturi de autor sau sunt liber profesionişti (e vorba de 500.000) nu cer demisia ministrului Muncii şi ministrului Finanţelor?

În condiţiile în care sunt aruncaţi pe drumuri cu sutele de mii românii (nu numai bugetari) şi în care a munci în plus e un lux, azi regimul Băsescu găseşte de cuviinţă să-i pună la pământ pe cei ce îndrăznesc să câştige o pâine la liber (dintr-un drept de autor, sau ca persoană fizică autorizată)!

*

Salut solidarizarea scriitorilor Ion Lazu şi Mihai Rogobete (vezi textul lor la Comentariile zilei de ieri, aici, daţi click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/08/un-scriitor-incomod-la-pitesti-concediat-cazul-virgil-diaconu-redactor-sef-al-revistei-cafeneaua-literara/) cu Virgil Diaconu, anunţat că va fi concediat de la 1 septembrie de către Centrul Cultural Piteşti, patronat de Primăria Piteşti (în numele ordonanţei guvernamentale 63/2010, desigur). În acelaşi sens, public un pamflet semnat de poetul Ancelin Roseti (foto), trimis azi şi mie pe e-mail, legat de aceste vremuri mizerabile pe care le trăim:

Peripeţiile Bocordonanţei 63 sau soarta poetului Virgil Diaconu

            Ţară a bătăii de joc şi-a enormităţilor, a paradoxurilor ce frizează ridicolul şi-a formalismului de scursură, a ipocriziei cu luciu şi a derizoriului apretat, a cinismului cu botine roşii şi a indiferenţei crase, România, ajunsă într-o situaţie social-politică fără precedent în istoria sa, România, mama şpăgii şi-a sforilor, mama parveniţilor şi-a impostorilor, România, ocupanta locului întâi, în Europa (şi probabil şi în lume!), la analfabetism şi ultima în topul inteligenţei ― şi asta în ciuda mult trâmbiţatei materii cenuşii autohtone (dar iată că, în oglinda europeană, mioriticul chip românesc se vede cu totul altfel!) ― îşi dă din nou în petic, punând în praştie, după principiul „stai aşa, nu mişca!”, prin servantul său Milică, Ordonanţa 63/2010. Această Ordonanţă-minune ― făcută după urechea şi mintea cabinetului, şi scrisă, probabil, de cineva care a avut habar, totuşi, de toate literele alfabetului, pe dezveliţii genunchi turistici ai Lenuţei ― are ca ţinţă (cică!) eficientizarea instituţiilor publice locale. Ca şi cum Hopa Milică spaima-crizei şi mare mântuitor de buget n-ar fi ştiut că aceste instituţii publice sunt parazitate de tot felul de muhaiele clientelare şi de preafericiţi sinecurişti, de înalte feţe pupincuriste şi de mult prea smeriţi lingăi, de abracadabrante licitaţii şi de contracte umflate cu binecunoscuta pompă balcanică, s-a făcut că plouă torenţial şi-a continuat să bată coasa-n gură şi să fluiere,-n direct, „puşca şi cureaua lată”, lăsând în seama administraţiei locale mătrăşirea angajaţilor, aplicând criteriul „că aşa vor muşchii noştri”.

             Pusă în operă, la Piteşti, această Ordonanţă l-a lăsat pe drumuri, cu numai trei ani înainte de pensie, pe scriitorul Virgil Diaconu.

            Membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei „Cafeneaua literară”, om de cultură şi scriitor important, cunoscut în ţară ― spre deosebire de creierele luminate ale municipalităţii piteştene, şi nu numai, nişte celebri anonimi aduşi în jurul ciolanului de bâlciul politic, personaje de care n-au auzit nici dracu’ şi nici mama dracului ― Virgil Diaconu era foarte eficient în ceea ce făcea. Dovada acestui lucru este chiar titlul de Fiu al Argeşului, care i-a fost conferit, în anul 2007, de către Consiliul Judeţean Argeş. Şi fiindcă România este aşa cum am răstignit-o mai sus, iată că, astăzi, ştabii locali piteşteni îşi hulesc fiul, dându-i flit şi aruncând cu Ordonaţa după el, pe motiv că ar fi ineficient şi risipitor.

            În ţara lui Cremene, acel care, până mai ieri, purta laurii cetăţii pe frunte devine, peste noapte, piaza rea, paria societăţii, cauza tuturor metehnelor naţionale. Şi cum municipalitatea nu poate sta de lemn tănase iat-o că-şi scuipă de trei ori în sân, în conformitate cu prevederile lăutăreşti ale Ordonanţei, şi-şi leagă fiul la stâlpul infamiei ― că doar nu de cultură şi educaţie, de învăţământ şi de sănătate are nevoie ţara, ci de bengale inginerii financiare, de inedite numere de iluzionism fiscal, de ample curcubeie electorale şi de sprinturi transpartinice menite a aduce îmbogăţirea înainte de ivirea zorilor, de uriaşe slalomuri legislative, de cumetrii şi hore contra-naturii, de fiţe de Buftea şi de tot felul de neica nimeni care să taie şi să spânzure, după cum vor muşchii lor.

            Gata! Guvernu’ lu’ Hopa Milică şi-a Lenuţei din Pleşcoi a făcut săpături adânci şi-a găsit, în cele din urmă, acţionând pârghiile piteştene, cauza ineficienţei administrative şi-a crizei economice româneşti: leafa poetului Virgil Diaconu ― ea poticnea gălbejind până la icter bugetul. Din pricina ei nu reuşea secundul-prim-Milică să cauterizeze cangrena naţională şi să pună ţara cu prova-n val.

            Probabil că vor urma şi alţi scriitori, şi alţi artişti care vor fi aruncaţi peste bord, fără colac de salvare, întru propăşirea neamului, că doar datorită lor ţara a eşuat în stânci. Şi atunci să vezi cum piese de teatru în care au fost distribuiţi 8 actori se vor juca numai în patru, sub incidenţa bocordonanţei 63.

            Să se fi răsturnat, oare, căruţa cu proşti a Europei, chiar aici, pe tarlaua mioritică? La această întrebare ne va răspunde, cu siguranţă, posteritatea.

Ancelin ROSETI

*

Un e-mail resemnat (datat 11 august) primesc de la poetul Aurel Sibiceanu, foto – fără comentarii:

Bună seara, Meître,
   Sunt Aurel Sibiceanu, de la rev. Argeş, şi aceasta-i adresa mea de e-mail. Citind mai zilele trecute blogul lui LIS, m-am întrebat dacă  cineva ţi-a trimis fotografii de la întrunirea optzeciştilor.  Chiar dacă ai mai primit, să fie primite şi astea!
    Am citit şi despre disensiunile de la Piteşti, din rândul breslei, pe care le-ai reverberat cumpătat. Asta m-a îndemnat, şi nu numai asta, şi nu pentru prima oară, să discut azi cu Afrimescu, să aflu mai multe dintre resorturile care-l fac neponderat în atitudinile sale. Cred că greutăţile materiale pe care le are, datorită eliminării lui de la „România liberă”, la care se adaugă şi diabetul rebel de care suferă, îl determină să facă demersuri publicistice haotice.
    Singura soluţie pentru el ar fi să-i găsim de lucru, să mai mântuie din neajunsuri. Îl cunosc de mult şi pot spune că este un om înrăit, iară nu rău. Să vedem ce putem face în vremurile astea, care par a-şi fi atins pragul cel mai de sus ori de jos, nici nu mai sunt capabil să discern, al absurdului.
    Într-o situaţie dificilă se află şi prietenul meu de o viaţă, de 35 de ani, Virgil Diaconu. În pragul pensiei, taman el va fi „restructurat”. După cum ştiu şi eu, şi după cum şi Dumneata laşi să se înţeleagă, măsura asta, în pragul pensionării, ar fi în răspăr cu legea… 
   Eu trag nădejde că nu se va ajunge, totuşi, să fie lăsat fără leafă un scriitor de talia lui Virgil Diaconu. Trag nădejde dar sentimentul de neputinţă şi amărăciune nu mă poate părăsi. În fine…
             Toate cele bune, cu preţuire,                    
                            Aurel Sibiceanu

PS. Îi mulţumesc domnului Aurel Sibiceanu, îi voi publica aici toate fotografiile trimise, încetul cu încetul, deocamdată 9 (în fotografii îi puteţi recunoaşte pe N. Oprea, G. Stanca, LIS, Mircea Bârsilă, Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Magda Grigore, Silviu Guga, Ion Zubaşcu, Simona Fusaru, C. Stan, Aurel Maria Baros)