Un telefon de la Ion Mureşan, pe seama premiilor şi a caracterului. Lui Tudor Cicu: nu luaţi în tragic ce scriu eu aic

Joi, 31 martie 2011. Pe 4 martie scriam aici, în titlu: „Toate premiile la Poezie în acest an se duc spre marea vedetă Ion Mureşan”. Am avut dreptate (sunt totuşi un cunoscător al vieţii literare româneşti şi al moravurilor scriitoriceşti) – a mai rămas de luat Premiul USR, îl va primi şi pe acesta Ion Mureşan la Târgul Bookfest, în mai (are în ambele jurii numai prieteni, în acest caz succesul e asigurat). Sigur, în afara premiilor judeţene şi ale tuturor manifestărilor literare din ţară „şi de peste hotare”. Glumesc? Am mai scris, mai scriu o dată: îmi scot pălăria în faţa destinului lui de mare poet. Rămâne problema – ce însemnăm noi, ceilalţi, pe lângă el, „sula calului” (să fiu iertat; am mai zis asta într-un articol în Vatra, în care îl lăudam pe Ion Mureşan; era un număr de revistă dedicat lui)? Ce rost are să mai scoatem o carte dacă ştim din start cine e răsfăţat de slujitorii literaturii române? În această seară mi-a telefonat Ion Mureşan: mi-a amintit că el n-a mai scos o carte de poezie de 17 ani şi i se pare normal să cucerească toate baricadele, să fie răspremiat. Chiar! I-am mulţumit pentru telefon. Tema e delicată pentru mine, cel mai bine ar fi să o evit, să o ignor. Orice aş scrie aici, voi fi acuzat de invidie, gelozie, frustrări, tot ce e mai rău. Degeaba subliniez că eu chiar sunt stoic (de la Stoic-iu, pardon de expresie; vă repet, tatăl tatălui meu a venit din lumea stoicilor în România, din Grecia istorică) şi că de când mă ştiu sunt un fatalist – cred în rolul definitiv al destinului şi al Sfântului Duh, care te înzestrează ca poet. Altfel, poţi să conteşti cartea premiată (vă daţi seama, eu sunt în primul rând cititor de poezie), dar nu poetul, lăsat de la Dumnezeu cu un talent indiscutabil. Iar Ion Mureşan e considerat un poet unic, făcut vedetă de generaţiile postcomuniste, e iubit şi respectat. Mie, sincer, îmi e foarte drag (deşi nu stăm la un pahar împreună) – dar asta nu înseamnă că-i voi trece vreodată cu vederea vedetismul (mie-mi plac poeţii cu comportament natural în public, nu cei scoşi din context, ridicaţi în tronuri inutile, care le modifică, în timp, indeosebi caracterul; istoria literaturii române este plină de vedete, inclusiv aceea din regimul comunist, de majoritatea s-a ales praful). În România se premiază poetul, nu cartea – boală veche (probabil, dintotdeauna). Dacă vreţi, de câte ori se acordă un premiu anual, se poate considera că poetul e premiat pentru opera omnia, nu pentru cartea publicată nominalizată. Nu se poate schimba această situaţie… Se ştie, în anii în care publică o carte Ion Mureşan şi Ioan Es Pop, ei sunt primii „abonaţi” la premii. Cum e posibil să devină atât de previzibilă literatura română (mă refer la poezie; e valabil însă la toate genurile, numai vedetele sunt premiate; culmea, de la o vreme vedete sunt mai ales cei plecaţi în străinătate, emigraţi; n-au operă, dar sunt vedete)? Ţinem pe primul loc doar vedetele. Aici eu am o problemă: nu mă mai pot comporta normal cu aceste vedete, mă retrag din public, le evit, nu vreau să am de a face cu ele.

În această seară Ion Mureşan mi-a spus că e deranjat de faptul că eu îl consider a fi fără caracter. I-am atras atenţia că a intrat în discuţie caracterul atunci când a venit vorba de atitudinea faţă de turnătoriile lui Ioan Groşan, prietenul. I-am repetat că de la unul ca el, pus numai pe locul I, e de aşteptat să apere principiile morale, nu să le arunce la coş de dragul unui prieten. „Dar ai văzut că l-a absolvit de vină Ştefan Agopian în Academia Caţavencu” (demontând vina turnătoriei lui din 1989 în mod cu totul necredibil, îmi pare rău; Ştefan Agopian ne crede pe toţi tâmpiţi, de parcă n-am fi trăit în acelaşi regim represiv), mi-a spus Ion Mureşan. M-am enervat la telefon: dacă ţie ţi se pare că patru ani de turnat (atâţia a turnat sigur Ioan Groşan; dar eu pot să pun pariu că a stat tot timpul la dispoziţia Securităţii) e floare la ureche, mă tem că trăim în lumi paralele şi că am tot dreptul să susţin că la mijloc e o lipsă de caracter crasă. Şi am tot dreptul să mă întreb dacă nu cumva ai şi tu ceva de ascuns, luând apărarea unui turnător (asta am scris aici, că aş putea să fiu suspicios, că Ion Mureşan a terminat filozofia şi noi ştim exact ce a însemnat asta în comunism; nu vreau să dau cu parul, dar o pot face cu altă ocazie; filozofia era în plasa deasă a Securităţii, nu aia rară). Ţinând cont că eşti o personalitate publică atotpremiată şi tot ce spui contează public, aveam pretenţia de la tine să-l blamezi pe prietenul tău Groşan pentru porcăria făcută. Am tot scris aici: marea greşeală a prietenilor lui Groşan e că nu-l obligă să se autoculpabilizeze şi să-şi ceară scuze public pentru turnătorie. Probabil Groşan de aceea nici nu-şi pune cenuşă în cap, fiindcă e spălat de orice vină de prieteni (ceea ce e o bazaconie; prietenii l-au îngropat, de fapt, apărându-l). Voi, prietenii lui Groşan aţi luat la mişto turnătoria lui – şi pentru mine e inadmisibil, patru ani de turnătorie la Securitate e mult prea destul să pui un scriitor la zid, să-i aminteşti că n-a fost o conştiinţă (iar marele public asta aşteaptă de la un mare scriitor, persoană publică, să fie o conştiinţă a unui neam), nu să-l cocoloşeşti. Ce fel de conştiinţă ai fost tu, Ion Mureşan (şi ceilalţi prieteni ai lui Groşan), dacă iei peste picior turnătoria lui Groşan şi nu-l condamni? De aceea am scris aici că şi Ion Mureşan ar putea avea o problemă de caracter… „Mai putem să discutăm, dacă la cazul Groşan te-ai referit”, mi-a mai spus Ion Mureşan la telefon. E o chestiune de integritate, i-am mai spus. „Dar alţii ar putea să înţeleagă, dacă spui că n-am caracter, că eu am tras sforile să iau premiile anul ăsta”, a continuat Ion Mureşan. Hai să nu ne alintăm, i-am răspuns, n-am scris (sau sugerat) niciodată aici aşa ceva, tu primeşti premiile pe merit, eşti lăudat pe toate canalele (noi, de pe lângă tine, nici nu contăm, suntem de mâna a doua sau a şaptea în poezia română), mă mir doar că nu-ţi respecţi statutul de vedetă până la capăt, să ai atitudini morale publice pe măsură. Închei aici (telefonul nostru a durat probabil 30 de minute, a fost o confruntare amicală) – m-am bucurat că mi-a telefonat Ion Mureşan şi că am lămurit acest aspect al lipsei de caracter, că ea n-are nici o legătură cu poezia lui, ci exclusiv cu poziţiile sale publice legate de turnătoria lui Ioan Groşan, apărat jenant în numele prieteniei care-i leagă, uitând de principiile moralei publice. I-am repetat la telefon: dacă doreşti, cer scuze pentru neînţelegere în această seară pe blog – ceea ce şi fac. Mă mai scârbesc şi eu. Ion Mureşan rămâne un poet de caracter (aşa îi place?), drag tuturor, un adevărat fenomen în acest sens, păcat că ia apărarea prietenilor turnători… Dacă l-am supărat, să mă ierte. Am şi eu dreptul la opinie (în cazul Groşan) şi la protest (în cazul galei premiilor la care am fost nominalizat, stând acasă).

***

Scriitorul critic Tudor Cicu parodiază, aici, pagina mea de jurnal online de ieri – are şi el dreptate. De fapt, eu nu fac prin paginile mele de jurnal online decât să-l provoc pe cititor, ele nu trebuie luate în tragic. Nu uitaţi nici o clipă că sunteţi pe un blog de scriitor care n-are destulă minte.

Haideţi să citim împreună (şi să comentăm desigur), această – eu nu-i spun „profeţie”, se poate întâmpla oricui – doar Urania, numai ea, ne atrage atenţia că „mâine poimâine”… Ce deducem de aici (haideţi, că nu fac alunecări la texte!); dar Urania, chiar are să ne spună ceva, ceva ce sună a „prăpastie pentru tine Casandra, o prăpastie între noi şi lume”. Ia încercaţi d-vs să vedeţi cum e!, mai că ne îndeamnă. Apoi când e ceva „fără nici altă şansă”, musai să citim mai departe. Dacă nu cumva, avem de-a face cu revolta nimfelor de pe insula zeiţei Calipso împotriva celor care nu le pricep cuvintele. Să fie ăsta firul Ariadnei spre adevărurile concrete ale vieţii? Ghemul ăsta al unei depănări neverosimile a tot ceea ce ni se întâmplă, (admitem ce spunea Heraclit despre destin), îl va proooiecta pe bietul OM, într-o lume nouă, de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera tabloul lui Botticelli? Trebuie să ai revelaţia lui Rilke, să spui că-n centrul lumii, atât de multă frumuseţe ca-n  „Naşterea Afroditei”, nu mai poate să încapă. Dar să-i dăm autoarei de „preziceri”, cuvântul corect este: „Toate planetele vorbesc din nou”. Cineva mă tot trage de mânecă: bre, femeile te fac să vorbeşti mult! Dacă-i aşa, eu nu am nimic împotrivă, vă avertizez; Vine dinspre Mare (apa aia neagră), pericolul! Gata! Ne-am săturat de această lume plină de cavaleri rătăcitori: a venit timpul ca Don Quijote al nostru – Mărmureanu parcă e la modă acum –  (e prea mult ziceţi?), să aive nevoie de scutieri ca Sancho Panza în continuare. Să-l susţină, ziceţi voi, dar să ne spună ca apărător al iluziei, spunem noi, că numai el vede (ca şi autorul acestui comentariu), că din când în când avem nevoie să privim lumea prin ochii nimănui, e bine?:

1. Clopotele sunaseră mai devreme de întâmplarea aceasta cu alinierea planetelor. Nu morţii; cunoscuta Urania ne atrage atenţia – că mâine-poimâine…

2. Răsuflăm uşuraţi: Este o poziţie proastă pentru acumularea de cunoştinţe… cum ne avertizează Urania. Uite, n-o facem. Şi?

3. Mai ţi-e gândul la Noica, Ţuţea şi Cioran când aproape că te scapi pe tine, cu astfel de preziceri?

4. Ne-am mai dumirit de altfel între timp: „Este un test pe care-l trecem”.Clopotele pot să bată mai ceva ca-n Hitchcock.

5. Pârtieeeee (cu cinci de e), începe… acum începe, să te ţii Gavrilescule… Luna neagră s-a aliniat cu Uranus: (pardon: să vezi poluţii nocturne!)

6. „Nu se poate spune că e linişte pe pământ”. Aici Andreea, acum îl pune la punct pe Ion Lazu, spunânând (deşi nu era de faţă), că d-l Emil Brumaru chiar era liniştit (ca în împărăţia îngerilor), la decernarea premiilor. Uitase de previziunile Uraniei? Sau nu-l interesa (pe Brumaru evident), aşa ceva? Vrem şi noi să ştim acest „dedesupt” al acelei zile. Întrebăm şi noi aşa, un critic de colea: Alo, Domnu E. Simion? Se aude? „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Asta e tot domnu Simion? Atunci să dăm cuvântul comentatorului:

7. Toate planetele acum aliniate vorbesc din nou. Păi vorbesc pentru mine: doar m-am născut în acest început de aprilie. O adolescentă, nu vă spun cine,  s-a prins de figură: a rostit cuvântul TRAGEDIE! Măi să fie! Asta le ştie pe toate. 

8. Hopaaa! Cineva tot trebuia să ne salveze de „pericolul Mării Negre”! Doar m-am născut acolo!  Pun pariu că astrele nu au scris nimic despre asta la naşterea mea.

9. Alo! Domnu poet Mureşan! Mai dă bre încă un rând, e secetă pe aici, plătim noi, Ăştia ascultătorii! Aha: orele-s suspendate la chemarea mea. Apoi atunci, convocare generală în amfiteatrul poeziei. Eu chiar sunt Călin File din Poveste. Să te vedem pe mata. Eu chiar am scris că eşti om serios.

10. Eroare: nu pentru domnul Hemigway băteau clopotele, dar mai ştii? Pasternak, proiectantul povestirii ăsteia, îşi păstrează asul în mânecă. Să vedem în continuare:

11. Domnule! Până la urmă, Urania era în plină FABRICĂ. Vă rog să mă trageţi de mânecă: Gavrilescu ăla, fusese călcat de tramvai? Nu mai spuneţi! Autorul n-a considerat-o „niciodată drept o întrebare importantă”. Omul e mort, domnilor, ce dracu, puţină înţelegere…

Aici aud o voce din public, care pare a clarifica totul: „Care tramvai?!! N-aţi înţeles nimic. Nimeni n-a înţeles esenţialul: pe colonelul Lawrence, chiar l-a lovit în creştet (ce mama dracului l-a lovit, nu se înţelege)… l-a lovit ca o sabie”.

Tudor Cicu