0
5 comments

Joi, 1 septembrie 2011. A patra zi la Bușteni. Azi am urcat pe Bucegi pe cont propriu. Mâine mă întorc la București, gata cu veselia (normal ar fi fost să merg vineri la ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor, dar nu merg, în semn de protest; e prima oară când nu merg; revin în altă zi cu amănunte, îmi e lehamite să mă tot justific).  După aventura de ieri legată de cucerirea Vârfului Omu (două ore și jumătate de la Babele la Vârful Omu și șase ore coborârea directă pe Valea Cerbului din Bușteni), Doina a părăsit competiția, în ghilimele. În această dimineață ne-a trezit cu telefonul mobil fratele Doinei, Valentin Popa de la Brăila – citise ce am scris pe blog ieri și era îngrijorat de soarta sorei lui. Era ora 10.30? Ne-a obosit peste măsură drumul de coborâre de la Vârful Omu de ieri (eu m-am culcat la 2, după ce am întârziat cu pagina de jurnal online și după ce am publicat la Opinii scriitorul zilei de joi pe Jurnalul de Vrancea, mi-am spălat părul cu șamponul pensiunii-hotel, nici acum nu știu cum se numește; le cer scuze cititorilor Jurnalului de Vrancea, nici un eveniment nu mi-a atras atenția de când am plecat de acasă, să-l public). I-am propus Doinei să mergem azi numai cu telecabina, înțelegând că are o problemă cu degetele și cu monturile (de fapt, o dor picioarele în totalitatea lor, dacă pot să spun așa, se resimte la maximum cu febra musculară) – la celelalte puncte de încărcare energetică (după cele de la Sfinx și Vârful Omu), la Peștera Ialomicioarei, la Grota lui Zalmoxis și la Patul Cosmic (aflat la jumătatea drumului dintre Peșteră și Babele). A refuzat, e abia capabilă să coboare scările hotelului în care stăm, „du-te singur, eu rămân la cameră, sunt în pioneze toată, merg să fac eventual cumpărături în stațiune și poate la Mănăstirea din Bușteni”. Nu, dacă tu nu mergi, i-am spus, eu aleg traseul cel mai greu: urc singur pe jos pe Jepii Mici, cu ieșire pe platoul Bucegilor, la Cabana Caraiman. Dar de ce trebuie să te chinui în halul acesta? Dar nu mă chinui deloc, plăcerea e să urci muntele în spirit olimpian… Era târziu deja, am plecat singur de la hotel la 11.30 și la ora 12 am intrat pe „crucea albastră” – traseul pe Jepii Mici, pe Caraiman, durata de urcare: patru ore – patru ore și jumătate. Am plecat pe soare, cu un tricou pe mine, în blugi și în bocanci (în spate cu un rucsac în care am coca-cola, dulciuri, un sandviș, haine de ploaie și de frig, plus o lanternă). Nu-mi place să merg singur pe munte, pe trasee infernale, dar n-am de ales. Adriana Barna îmi reproșa că n-am inimă, că aleg trasee care nu țin cont de „măsura companionului” și nu-mi reglez ritmul cu cel al companionului: «Draga LIS, un montaniard experimentat alege traseul pe masura companionului sau, a echipamentului acestuia si isi regleaza ritmul in asa fel incat companionul sa vina cu placere alaturi de el… “De avem sau nu dreptate/ Eminescu sa ne judece…” – vorba cantecului»… Regret, muntele are legile lui, trebuie să ții cont de timpul pe care-l ai la dispoziție până se întunecă, de exemplu, nu de ritmul companionului (care acceptă un traseu; cu Doina am făcut de fiecare dată un plan, înainte de a pleca la drum, dar ea merge numai încet, nu ține cont de presiunea timpului). Urmarea? Companionul se autoexclude… În nici un caz n-aș fi invitat-o pe Doina pe traseul Jepilor Mici, plin de capcane, de prăpăstii și mers efectiv pe sârmă, atârnat de lanțuri. De altfel, am ajuns azi să mă gândesc la fiecare hop întâlnit ce s-ar fi făcut Doina dacă era cu mine, m-ar fi amenințat că nu merge mai departe din zece în zece minute și că nu sunt un bun companion… Singur, am urcat muntele neimpresionat de nici un obstacol. Nu ai timp să respiri, sunt numai scări, te atârni de rădăcinile ieșite la suprafață, de lanțuri și sârme groase fixate în munte, să te poți ajuta, să mergi mai departe. După o oră și jumătate de la plecare a început ploaia, am luat pelerina de ploaie pe mine, n-am mai putut să fac fotografii. După jumătate de oră s-a oprit ploaia, am ajuns din urmă un grup de tineri, fetele protestau, promiteau că n-or să mai calce în vecii vecilor pe acest traseu (se vor caza la Cabana Babele și se vor întoarce cu telecabina). Am băut apă de la un izvor. Traseul e îngrijit pe alocuri (s-a pus chiar o scară de lemn, s-au săpat trepte în piatră, s-au pus noi sârme de care să te susții), dar sunt porțiuni cu prăpăstii pe stânga sau pe dreapta extrem de periculoase (îți alunecă bocancul pe piatră, te dezechilibrezi și te-ai dus la vale, strivit). De la un moment dat tufele de mure sălbatică și frăguțe au devenit atât de dese, că nu mai știai ce să faci, să te oprești, să mergi mai departe. Mi-a telefonat Doina, în Bușteni plouă torențial, mi-a spus, n-a ieșit din cameră. Am escaladat stânci după stânci, ținându-mă de lanțuri. Mergeam prin șanțuri adânci cât statura unui adult. De la ora 14 au început fulgerele și tunetele, am ascuns aparatul de fotografiat și telefonul mobil în rucsac, știind că ele pot să atragă fulgerele. La ieșirea din pădure a început o ploaie torențială care te demobiliza, îmi era milă de tinerii turiști care erau în adidași sau teniși, în pantalon scurt, dezbrăcați. Nu m-am oprit, am urcat pe ploaia torențială pe lanțuri, piatra era alunecoasă, a urmat apoi noroiul potecilor afundate. Până am găsit o stâncă uriașă, sub care m-am adăpostit de ploaie (i-am chemat și pe tineri să se adăpostească, fetele stăteau cu lacrimile în gât). Am mâncat o ciocolată Mars. N-am așteptat să se termine ploaia (care nu va înceta să cadă până la coborârea de pe munte, mocănește sau torențial), am urcat mai departe, efortul făcut nici nu mai conta. M-am mai oprit la Cabana Caraiman și la Crucea din preajma ei (a nu se confunda cu Crucea Eroilor), la ora 15.15 am băut aici un ceai (o cană de ceai aici te costă 5 lei). Nu știam ce să fac mai departe, să merg pe Platoul Bucegilor până la Cabana Piatra Arsă (o oră și jumătate) și de acolo la Cantonul Jepilor Mari, și să cobor pe Jepii Mari la Bușteni? Era tentant, dar eram la limită cu timpul, mă prindea întunericul, plus ploaia și pietrele alunecoase, care la coborâre te omoară… La ieșirea din cabană am descoperit că plouă-plouă. Așa că am renunțat, am venit mai departe spre teleferic, jumătate de oră în forță (potecile erai inundate), la 16.15 am cumpărat de la telecabină două batoane de miere-matcă (10 lei) și am dat 32 de lei pe cartela de întoarcere la Bușteni cu telecabina. Numai că era coadă, și eu urăsc timpul pierdut la orice gen de coadă. Am cumpărat o cafea și m-am așezat la o coadă de fix o oră, unde am citit dintr-o carte de Robert Musil (nu m-am putut concentra, era gălăgie, copii și străini care erau fericiți), luată anume ieri cu mine, cu ochelarii, când am crezut că voi coborî cu telecabina, întors cu Doina de la Vârful Omu, și am coborât pe jos, pe Valea Cerbului (repet, la invitația Doinei)… Vă puteți imagina, urcușul de trei ore și un sfert (un sfert de oră am stat sub piatra uriașă, să mai treacă ploaia torențială), jumătate din traseu făcut pe ploaie rece. La urcatul în telecabină am văzut că temperatura acolo, pe Platoul Bucegilor: 12 grade. În telecabină încap fix 20 de persoane. Peste tot în Bușteni, inclusiv la telecabină, se vând mure și zmeură, cu 4 și cu 2 lei la pahar. Am coborât la Bușteni din telecabină frânt, mă resimțeam enorm pentru eforul făcut, la ora 18 am venit la camera hotelului cu produse de patiserie de cinci feluri, cumpărate din drum. Și gata și cu vacanța nesperată la munte, mi-am încărcat bateriile (să am ce să descarc, nu?).

***

Abia acum observ la cât m-am lungit azi cu povestea drumului meu pe Jepii Mici-Caraiman. N-am de ales, nu vreau să plictisesc pe nimeni, renunț azi să public un nou fragment din proza mea intitulată „O încurcătură e minte” (partea a XIII-a o voi publica mâine). Îi fac loc lui Tudor Cicu, cu comentarii atât de originale legate de Omul-de-ocară, personajul meu:

«Mă gândeam, pe timpul concediului petrecut în Grecia, pentru ce luptase Byron contra turcilor? Pentru că Byron nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi continui (în pofida nedumeririlor din parte unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale poetului de azi, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al-III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Am făcut aceasă introducere, pentru a fi mai bine înţeles asupra a ceea ce vreau a vă spune acum. Omul-de-ocară, spuneţi voi, se vaită şi el că de! unii încă mai publicau după excluderea sa de la revistă, fără să le pese de excluşi. Păi, haide boieri dumneavoastră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică (cel amintit, aici, în povestirea lui LIS): „ – Să trăieşti, măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da…”.  Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Nenea Iancule, nene Iancule!? Păi bine bre: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza acum pe iluştrii predecesori ai „Cotidianului”? Autorul îţi confirmă teoria matale: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Omul-de-ocară, în calitatea lor de înaintaşi ai acestui act înjositor? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina principelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Acum, realizaţi grozăvia acestei istorisiri propuse de LIS? Şi, asupra căreia, unora dintre dumneavoastră, vi s-a părut exagerată? Aştept întrebările şi nedumeririle voastre. Nu a scris poetul (până acum) în proza sa, cât vom decripta de aici încolo noi, pentru că, aici, se ascund multe vorbe „grele”. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer)».

Tudor Cicu

PS. Public fotografii făcute azi pe traseu, pe Jepii Mici (primele două, Cabana Caraiman și cele două cruci de lângă ea, din vârf).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Era o povestioara legata de traseul unei expeditii cu serpasi
    care carau totul la inaltimi de peste 4500 de metri. Desi comanditarul voia sa ajunga cat de repede unde isi propusese sa ajunga, serpasii s-au oprit la un moment dat si au ramas cu totii stana de piatra . N-au miscat timp de circa doua ore. Dupa acel interval s-au pornit din nou la drum ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Oprirea la mijlocul traseului, in apropierea noptii a fost impotriva legilor unei calatorii, iar serpasii stiau asta. De ce s-au oprit ? … Au raspuns : “Am mers prea repede si ne-au ramas sufletele in urma, a trebuit sa stam sa le asteptam !!!!!!!!!!!”

    (Din ceea ce ne-ai povestit am inteles ca tu vii cu bateriile incarcate, iar Doina vine zdrelita toata si cu moralul la pamant. Cred ca se vede la fel chiar si din unghiul din care priveste domnul Cicu; de unde privesti tu se vede altfel? )

  2. Mie imi place foarte mult sa merg pe munte, sa merg prin paduri ore la rind, sa urc, sa cobr. Dar intre dorinta de a merge si puterea de care as avea nevoie ca sa vin in intimpinarea propriei dorinte sunt discrepante, din pacate, pe an ce trece mai evidente. Mai coborisem o data pe acelasi traseu, acum doi sau trei ani si atunci mi s-a parut greu dar acum am crezut ca nu se mai termina. Si totusi nu vreau sa capitulez sau nu inca. Trebuie sa gasesc o cale sa-mi amplific vigoarea.

  3. Citesc,cu mare interes, tot ceea ce sirteci.Rog un raspuns, in urma CORECTARIIcomentariului meu la interviul Dvs.dat site-ului GhiduldeSanatate .Scriam ca mananc numai vegetale,iar dintre fructe, numai lamaie sau grapefruit,conform recom.Instit.Hippocrate (dr.B.Clement), dietei alcaline (dr.R.Young). Sunt tentat sa mananc : 1. Mere(locale) mai putin dulci (desi nu suntdiabetic), in loc de grapefruit (importate) ; 2. Ceva mai mult de 15% fructe(mai putin dulci) decat recomandat, fiind atras de ele si de clasamentul Dvs.din articol.comentat: fructele,frunzele verzi, legumele, vlastarii, nucile,semintele (fructele pe primul loc !) Multumesc foarte mult pentru un posibil raspuns. Va doresc numai bine !