2.500 de euro, cea mai înaltă recompensă pentru întreaga operă a unui poet român, azi. Un eseu al meu: La Eminescu

Luni, 17 ianuarie 2011. Laureatul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Dinu Flămând, a primit 2.500 de euro (care probabil că trebuie impozitaţi). Pentru un „francez de origine română” ca el, 2.500 de euro (100 de milioane de lei vechi) nu înseamnă nimic, probabil că e salariul de la RFI. Pot să observ că se repetă isprava Premiului Nobel pentru Literatură (cu nemţoaica de origine română Herta Muller, care a dus premiul în Germania), la nivel naţional: Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu e dus în Franţa de… un francez de origine română, Dinu Flămând. În urmă cu trei ani, în 2008, laureatul acestui premiul naţional, Mircea Dinescu (îl ştiţi, el e miliardar, unul dintre cei mai bogaţi scriitori români în viaţă) a luat peste picior autorităţile botoşănene, pe scenă, când i s-a înmânat şi plicul cu… 1.500 de euro, declarând că e un premiu meschin recompensat băneşte. Atunci s-au supărat membrii Consiliului Local, îndeosebi cei ai PRM, l-au bruftuluit în fel şi chip. Se pare că s-a supărat şi Mircea Dinescu, odată ce nu s-a mai dus la Botoşani şi nici n-a apărut cu o antologie a lui, alături de ceilalţi 18 laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie de la Botoşani (au apărut acum 18 antologii luxoase ale premiaţilor, la 20 de ani de la apariţia acestui premiu naţional). Am luat seama că de la un an la altul valoarea în bani a premiului „creşte” (în raport cu inflaţia, probabil). Băneşte, premiul acesta naţional e rizibil, ţinând cont că în străinătate se dau premii de 3.000 de euro pentru… un poem ales într-un concurs de pe Internet. Mulţi dintre tinerii scriitori români au primit premii anonime din străinătate de 3.000 de euro. Dar visul unui poet român se pare că e să fie recompensat cu acest Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Las la o parte faptul că premiile de poezie în România, la nivel de judeţ sau de Academie, poartă numele lui Mihai Eminescu şi că trebuie să fii atent când citeşti biobibliografia celor ce se laudă cu ele, să vezi dacă au în sine vreo valoare, de fapt.

Altfel, m-a speriat comentariul poetului Aurel Sibiceanu, de ieri, de aici – dacă n-ar fi domnia sa la o vârstă şi n-ar trăi de o viaţă printre scriitori profesionişti, aş înţelege exagerarea, dar chiar aşa de departe să se vadă de la Piteşti? Îmi pare rău că m-a deocheat inutil, nu meritam atâta băgare în seamă, le cer scuze eventualilor cititori care mă judecă deja, crezând că duc dorul ridicărilor în slăvi (îi asigur, orice gen de „laudă”, mă pune în gardă şi atât). Mi-e ruşine să reiau aici cele scrise de domnia sa, vă fac numai trimiterea: https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/01/premiul-national-eminescu-pentru-dinu-flamand-reactii-suntem-un-popor-adormit-ard-casele-lui-alecsandri-famiglia/#comment-34860 Îl asigur pe Aurel Sibiceanu că-mi cunosc lungul nasului şi nu-mi fac iluzii de genul celor profeţite de domnia sa cu atâta generozitate. Eu ştiu (fiind adus mereu cu picioarele pe pământ de realităţile literare de la noi dominate de rea-credinţă) că învingători în luptele scriitoriceşti nu ies naivii. Personal, mă bucur când descopăr compatibilitate cu un critic literar la o carte a mea – restul, Dumnezeu cu mila. Eu trebuie să stau în umbra vedetelor (aşa sunt născut, am fost învăţat minte până azi în acest sens) şi să mă resemnez în postură de outsider. Cum sunt fatalist, „că aşa mi s-a dat”, şi la bine şi la rău, dau vina pe destin, pe harta astrală şi mă mai echilibrez de câte ori simt că-mi e de ajuns, că mai mult nu pot să duc (dar mereu mi se adaugă, să mi se arate că pot).

***

Am fost întrebat de tânărul critic Marius Chivu: „Care este poemul sau versul favorit din opera lui Eminescu; de ce?”. I-am răspuns serios, sătul de aroganţa celor deveniţi „celebri” în literatura română doar pentru că-l înjură pe Mihai Eminescu („nişte tâmpiţi”): ca orice cititor care se respectă, intru pe Internet şi copii de pe http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/eminescu.php un poem mai puţin cunoscut (neexploatat de manualele şcolare), primul care-mi iese în cale:

Mihai Eminescu: Se bate miezul nopţii…
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Îl recitesc. Nu mai e nevoie să caut altul „favorit”. E un exemplu. Păţesc mereu acelaşi lucru: Mihai Eminescu rămâne favorit (fie şi un vers dintr-un poem îmi e de ajuns să-i atribui lui Eminescu o semnificaţie şi o finalitate). De ce? De aia. Recitiţi versurile din poemul reţinut întreg aici: pe înţelesul dilematicilor, somnul de fiecare zi ne ţine în legătură cu lumea cealaltă (sau cu alte dimensiuni „insondabile”), amestecându-ne viaţa cu moartea (sau cu „primordialul”), între ele stând „neclintită” limba, determinată, limbă în care gândim, vorbim şi scriem, prin ea suntem cenzuraţi (mă refer la „cenzura divină”). Sau, dacă vreţi, pot da o explicaţie poemului de faţă al lui Mihai Eminescu cu cuvintele lui Emil Cioran: „Vrând să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce în somn lângă animale, lângă plante şi lucruri, şi la acea stupiditate primordială din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea”…

Pentru agenda „antieminescienilor”, iată, luate tot la întâmplare, şi versuri favorite, ierarhizate:

1. „La steaua” : „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e”. Pentru mine nu atât aspectul corect ştiinţific şi literar mă interesează, cât cel magic legat de astrologie şi credinţă ortodoxă: poate fi însuşi Iisus (însăşi providenţa) icoana stelei ce-a murit…

2. „Glossă”: „Tu aşează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine.” Un poem ce ar trebui citat şi el în întregime. Totul e deşertăciune. Noi ne credem buricul pământului, dar suntem trecători: se salvează de la uitare cei ce se regăsesc.

3. „Odă (în metru antic)”: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; /  Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. Un registru fundamental pentru poezia noastră (lipsită de tragism): „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”… E important să fim ceea ce suntem!

4. „Floare-albastră”: „Ca un stâlp eu stam în lună! / Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Poem de inimă albastră, iată una dintre proprietăţile profunzimii (netraductibile a) limbii române, de a spune „cu sufletul” mai mult decât poţi înţelege „cu mintea”.

5. „Trecut-au anii…”: „Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!” Suntem consumatori şi, totodată, producători de timp. Timpul înseamnă energie, care se termină „când ţi-e scris”, dar el creşte în urmă, pentru cei ce vin…

6. „Şi dacă…”: „Şi dacă stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l, / E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul.” Durerea e motorul lumii, conştientizarea ei ne înseninează.

7. „Înger şi demon”: „A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea / Ce-i ascunsă-n aste vorbe? –  Să te simţi neliber, mic, / Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic, / Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune”. Moartea e veşnică. Toată viaţa, aspiraţiile ei se reduc la nimic.

8. „Rugăciunea unui dac”: „Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur”. Tu singur: îţi eşti de la începutul lumii propriul zeu.

9. „Venere şi Madonă”: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”. În acest poem se poate descoperi condiţia poetului: care gândeşte în basme.

10. „Cu mâine zilele-ţi adaogi…”: „Cu mâine zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi, / Având cu toate astea-n faţă / De-a purure ziua de azi.” Pentru muritorii de rând contează ziua de azi, ea merită să fie trăită, fiind un dar de la Dumnezeu. Pentru filozofi nu există decât trecut şi viitor.

Sunt consemnări făcute în fugă „La Eminescu”, în spiritul receptării superficiale a noilor generaţii.

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Îmi scrie iar poeta şi traducătoarea Ioana Trică din Elveţia (foto): In ziua de 16 (ianuarie) am trecut prin Vevey si am revazut statuia lui Eminescu. Avea niste buchete de flori si o lumanare care se stinsese. Am facut iarasi fotografii, inca nu le-am descarcat pe calculator.

Mi se strange inima de cate ori vad statuia lui acolo, parca singura, asa departe de tara si am un nod in gat. Imi vine sa plang, nu stiu de ce. Cei care trec se opresc uneori sa priveasca, citesc si trec mai departe indiferenti…